În admirabila sa carte dedicată creației eminesciene (Mihai Eminescu – poet tragic, Iași, Editura Junimea, 1994), Ioana Em. Petrescu considera că opoziția celor două „momente temporale, marcând hotarele fiecărui ciclu istoric (timp auroral al gândirii mitice, și « punct de solstițiu» sau « asfințit de idei», va apărea (…) în forma definitivă a poemei Împărat și proletar, ca o opoziție de perspectivă socială”, împăratul și proletarul fiind în fond „cei doi poli ai existenței sociale”.
O lectură ce are în centrul atenției relația dintre spațiul închis, limitat, și spațiul exterior poate constitui un argument în plus pentru unitatea interioară a unui poem receptat trunchiat într-o anumită perioadă, în care sensurile profunde i-au fost deformate. Ne propunem o lectură pornită din convingerea că Eminescu nu versifică idei ale vremii despre revoluție, deoarece contează doar acele „idei” pe care textul le impune, transformând în substanță proprie tot ce i-a fost exterior. Cu atât mai mult cu cât ipostazele spațiale motivează „discursul” proletarului și gesturile/acțiunea celor „două personaje alegorice ale poemului” (Caius Dobrescu). Proletarul și împăratul „se manifestă” în spații diferite, sugestive pentru un poem ce surprinde nu doar doi poli ai existenței sociale, ci două limite ale condiției umane.
Spațiul proletarului este taverna, un spațiu închis, limitat și izolat de realitatea de afară prin ferești murdare ce filtrează lumina și o maculează, sugerând că ființei din interior nu-i este destinată lumina pură, dintâi, cea care a biruit întunericul haosului în momentul creației. În prezentarea proletarului se insistă în mod deosebit asupra ideii că umilința la care acesta este supus presupune și absența luminii. Omului din spațiul tavernei i se rezervă un întuneric ce-și pune amprenta pe chipul său. Dacă se poate vorbi de prezența luminii în ființa proletarului, aceasta se reduce la scânteie (care ar promite focul și lumina acestuia), dar această scânteie nu-i semnificativ candidă în dorita ei plenitudine. Mai mult, lumina acestei scântei îl apropie pe proletar de vulgaritatea pământului devenit „tină”, ce-i devine emblematică: „Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, / Unde pătrunde ziua printre ferești murdare, / Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, / Cu fețe-ntunecoase, o ceată pribegită, / Copii săraci și sceptici ai plebei proletare.// Ah! – zise unul – spuneți că-i omul o lumină / Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin? / Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă și plină, / Murdară este raza-i ca globul cel de tină, / Asupra cărui dânsul domnește pe deplin”.
Nu-i deloc întâmplător că pentru proletarul tavernei cei împotriva cărora este orientat incendiarul său discurs sunt prezentați în contextul nopții și al zilei, cu întunericul și lumina acestora. Ioana Em Petrescu vorbea de altfel despre „gândirea mitică a proletarului” care visa „imaginea paradisului” viitor al lumii: „Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid”. Umbra revine ca limită, anulând perspectiva: „Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea / Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți”. Proletarului i se permite accesul doar la fragmentul concretizat prin frază, nu la întregul care este limba. De aici metaforica definire a religiei: „Religia – o frază de dânșii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”. Aceste fraze, ca fragmente și concretizări ale cunoașterii limitate, sunt asociate minciunii: „Minciuni și fraze-i totul ce statele susține, / Nu-i ordinea firească ce ei a fi susțin”. Ceea ce dorește în ultimă instanță proletarul este o ordine firească, o armonie dincolo de social, care-l determină să îndemne la o altă „orânduială”: „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă, / Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! / Atunci când după moarte răsplată nu v-așteaptă, / Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare, și să trăim ca frați!” Proletarul visează de fapt un timp mitic, vârsta de aur: „Atunci vă veți întoarce la vremile-aurite, /Ce mitele albastre ni le șoptesc ades”.
Celălalt „personaj” al poemului este împăratul, care „a depășit, ca și gândirea Proletarului, convenția socială, descoperind însă, în dosul ei, nu promisiunea viitoarei vârste de aur a umanității, ci mecanismul demonic al istoriei, guvernată de «principiul rău»” ( Ioana Em. Petrescu). El este surpins într-un spațiu exterior, concret, citadin, în Paris, într-o semnificativă trecere, interiorizat, având paloarea gânditorului (în contrast cu fețele întunecoase ale proletarului). Este un gânditor marcat de zâmbetul subțire ca semn al înțelegerii și al distanțării, al omului care înțelege mecanismul istoriei: „Pe malurile Senei, în faeton de gală, / Cezarul trece palid, în gânduri adâncit; / Al undelor greu vuiet, vuirea în granit / A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înșală; / Poporul loc îi face tăcut și umilit. // Zâmbirea lui deșteaptă, adâncă și tăcută, / Privirea-i ce citește în suflete-omenești, / Și mâna-i care poartă destinele lumești, / Cea grupă zdrențuită în cale-i o salută. / Mărirea-i e în taină legată de aceşti”. Cezarul este conștient de un „mecanism” al principiului rău ce funcționează impecabil: „Convins ca voi el este-n nălțimea-i solitară / Lipsită de iubire, cum că principiul rău, / Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu; / Istoria umană în veci se desfăşoară, / Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”. Să reținem că revin umbrele și întunericul în prezentarea mulțimii, a proletarilor: „Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă – / Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. / De ați lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă / De răsturnări mărețe, mărirea-i radioasă, / Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. //Cu ale voastre umbre nimica crezătoare / Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, / Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, / Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, / La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât”.
Aflat la limita de jos a condiției sociale, proletarul apelează la un discurs mobilizator, îndemnând la acțiune și acționează prin revoltă pentru schimbarea ordinii străine de realitatea inceputului mitic: „Pe stradele-ncrușite de flacări orbitoare, / Suiți pe baricade de bulgări de granit, / Se mișc batalioane a plebei proletare, / Cu cușme frigiene și arme lucitoare, / Și clopote de-alarmă răsună răgușit”. Reține în mod deosebit implicarea femeii în această revoltă, poate ca o sugestie a creației printr-o naștere, prin sacrificiu și suferință: „Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, / Prin aerul cel roșu, femei trec cu-arme-n braț,/Cu păr bogat și negru ce pe-umeri se coboară / Și sânii lor acopăr – e ură și turbare / În ochii lor cei negri, adânci și desperați”.
Cu al patrulea tablou, spațiului limitat al tavernei și celui concret al orașului le ia locul malul mării. Tabloul debutează cu o descriere a naturii nocturne în centrul căreia se plasează luna, ca un ochi și ca un semnificativ semn: „Scânteie marea lină, și placele ei sure / Se mișc-una pe alta ca pături de cristal /Prin lunce prăvălite; din tainica pădure / Apare luna mare câmpiilor azure, / Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. // Pe undele încete își mișcă legănate / Corăbii învechite scheletele de lemn;/ Trecând încet ca umbre – țin pânzele umflate / În fața lunei, care prin ele-atunci străbate, / Și-n roată de foc galben stă fața-i ca un semn”. Cezarul meditează pe malul mării, sub ochiul cosmic, impunându-și să descifreze tainicul semn al lunii, „Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării / Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat / Al salciei pletoase – și-ntinse-a apei arii / În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării / A zefirului nopții”. Spațiul nelimitat și fantoma regelui Lear sunt revelatoare pentru Cezarul meditativ, care, aici, raportându-se la întreg și la eternitatea lui, pricepe sensul mascat de aparența și de sclipirile amăgitoare ale realității istorice: „Îi pare că prin aer în noapte înstelată, / Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, / Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată / Cununa cea de paie îi atârna uscată – / Moșneagul rege Lear. // Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri, / Prin creți ai cărei stele lin tremurând transpar, /I se deschide-n minte tot sensul din tablouri / A vieții sclipitoare… A popoarelor ecouri / Par glasuri ce îmbracă o lume de amar”. Gândirea acestui împărat reflexiv trece dincolo de realitatea concretă, descoperind nu atât taina vieții, ci faptul că esența acesteia se concretizează, „îngheață” în forme diferite, ca măști ale unui fond profund: „Astfel umana roadă în calea ei îngheață, / Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat, / Acoperind cu noime sărmana lui viață / Și arătând la soare-a mizeriei lui față – / Fața – căci înțelesul e-același la toți dat. // În veci aceleași doruri mascate cu-altă haină, / Și-n toată omenirea în veci același om – / În multe forme-apare a vieții crudă taină, / Pe toți ea îi înșală, la nime se distaină, / Dorinți nemărginite plăntând într-un atom”. Cu alte cuvinte, gîndirea cezarului „traduce zbaterea istoriei într-un sentiment al zădărniciei universale”( Ioana Em. Petrescu).
Cristian Tudor Popescu scria că poemul „«Împărat și proletar» nu e nici proletcultist, nici promonarhist, este un poem existențial”. Cred că se cuvine să-i dăm dreptate!