Romanul de debut al Ancăi Ianchiș, Veghetorii (1), este convingător. Scriitura ei se caracterizează prin maturitatea expresiei, printr-o reținere controlată, prin reducere la contururi și surprinde plăcut, promite în raport cu viitoarele texte. Am asociat expunerea literară modalităților arhaice de punere în scenă a poveștii, amintind ca manieră de organizare de vechiul teatru chinezesc (cu origini indiene), de procedeul de animație numit teatru de umbre. Anca Ianchiș debutează, așadar, cu un roman fantastic – de aceea se justifică, o dată în plus, recurgerea la acest procedeu – în care personajele beneficiază de semitransparența ecranului textual și de lumina auctorială difuză pentru a lăsa impresia umbrelor mișcătoare. Dar pentru ca acest procedeu să producă efecte, a fost necesar ca textul să nu lase vizibile urmele debutului, ceea ce se și întâmplă. Prin urmare, plecând în demersul interpretativ de la inserția procedeului performativ, rulat în mintea lectorului, devine obligatorie punctarea aspectelor privitoare la performanța scriiturii. O scriitură sigură și o arhitectură romanescă asupra căreia autoarea a zăbovit pentru a permite edificiului textual să se proiecteze pe pagina-ecran sunt, la prima vedere, unele dintre trăsăturile care ies în evidență. În consecință, romanul Veghetorii, bine articulat, se citește ușor, fără ca această ușurință și apelul la procedeul de punere în scenă care a însemnat pentru popoarele antice ale Orientului Îndepărtat posibilitatea de aducere a zeului în templu să presupună o simplă navigare la suprafață.
Încărcat de sugestii și simboluri, încercând modalități diferite de explorare a limitelor umane, îmbogățind atmosfera interioară în care personajele-siluetă pun în operă coregrafia autoarei, romanul Veghetorii rămâne în sfera prozei deliberat fantastice. Derularea poveștii poate fi asemănată, cum spuneam, teatrului de umbre, iar efectul acestui procedeu de animație literară – cel mai vechi, de altfel, strict ca procedeu de animație – asupra cititorului este una dintre calitățile prozei semnate de Anca Ianchiș. Rezumând, prin simplificarea la siluete care sugerează mișcarea, care dinamizează scriitura, menținându-l simplificat la nivelul acestor expuneri de personaje-contur, firul epic nu sărăcește ci, din contră, se îmbogățește prin atragerea lectorului în calitate de co-participant, de persoană pusă să ghicească derulările. Apoi, menținerea în limitele prozei fantastice – o proză crepusculară, în care din nou, prin reglarea luminilor rampei, autoarea deține controlul, proiectează în lumea textuală siluete ale imediatului și ale personajelor din alte lumi, adică expune epifanii – face ca lucrarea să aibă „efect de real” barthesian, care afirmă contiguitatea dintre text și realitatea imediată, în ciuda derulărilor epice în limitele puțin probabilului. Iar pentru ca efectul de real să nu contrasteze cu fantasticul în care se înscrie, povestea este proiectată în clar-obscur. Se creează astfel un efect de clar-obscur atât la nivel descriptiv, cât și prin intermediul tuturor mijloacelor artistice la dispoziție. Timpul predominant al derulării este imperfectul, care pe de o parte suspendă limitele acțiunii, îi menține finalitatea în indecidabil, sugerează continuitatea, permanența, deschide perspectiva spre viitor, iar pe de alta indică, evident, trecerea dincolo de pragul realității. În plus, sentimentul amplificat al timpului fără margini, al imposibilității de raportare la malurile lui, contribuie la acest efect al plasării în limitele „prozei de crepuscul”. Am preferat această așezare a romanului în limitele prozei crepusculare, chiar dacă în înțelesul clasic de twilight literature, termenul englezesc presupune alte cadre de definire, pentru că asupra romanului Veghetorii s-au exprimat puncte de vedere contrare. Spre exemplu, prozatoarea Rodica Bretin, unul dintre numele consacrate ale literaturii fantastice contemporane, plasează romanul Ancăi Ianchiș în imediatul cotidian. Legătura cu fantasticul este, din perspectiva ei, doar proiecție simbolică: „Autoarea Veghetorilor crede că zeii care ne ocrotesc sau ne decid soarta ar fi aleși dintre muritori” (cop.4). Parabolă a vegherii pragurilor din punctul de vedere al Rodicăi Bretin, roman tangențial fantasy sau basm sapiențial din perspectiva lui Laurențiu-Ciprian Tudor, Veghetorii păstrează toate caracteristicile romanului fantastic, dar acest fantastic este sugerat, incidental și excelent controlat de autoare. De aceea, considerând nota crepusculară ca definitorie pentru proza de debut a Ancăi Ianchiș, putem rezuma, în raportare la această opțiune, claritatea și efectul de real obținut prin derularea epică în ciuda simplei proiectări în lumina difuză a teatrului de umbre, omniprezența imperfectului ca timp nemărginit, singurul timp continuu din limba română, care sugerează trecerea dincolo de limitele aparente: crepuscul, prezent, viață și inserția în timpul fără margini, suspendat și atipic literaturii contemporane prin indicații simple, la momentul potrivit așezate în text, care devin parte din dat: „În curând se simțiră ca și când fuseseră aici dintotdeauna, iar după o vreme nimeni din sat, nici chiar ei, nu-și mai aminti că nu erau de-ai locului. Aceasta venea și din faptul că, odată cu venirea lui Samuel și a Miei, așezarea prinsese viață. Bărbatul își adusese cu el vitele și, când cei din sat au văzut că se pricepe la moșit animale, au început să-l cheme ca mai înainte. Deși bărbatul a fost la început destul de neîncrezător, știa acum suficient despre viață ca să bănuiască că degeaba s-ar fi împotrivit. Are ea felul ei de a așeza lucrurile în făgașul hotărât dinainte. Odată cu înmulțirea animalelor și femeile celor din sat începură să rămână grele. Fu de ajuns ca Mia să se afle prin preajmă la momentul potrivit să o ajute pe una la naștere, ca mai apoi să se ducă vestea. În curând se gândeau la ea ca la moașa satului, mai ales că puțini oameni se încumetau să vină din afară. Prin urmare, sătenii ziceau de-acum că Samuel și Mia aduc cu ei norocul și că doar datorită lor copiii și animalele din sat au prins a se înmulți, lucru adevărat de altfel” (p.36).
În această lume liminară, dificil de menținut prin procedee artistice în zona pragului (jocul proiecției pe pânza ecranului textual este o posibilitate în acest sens, atâta vreme cât în paginile cărții singura culoare prezentă, dar care nu deturnează derularea ca teatru de umbre, este albastrul privirii mai multor personaje, ca portal explicit al dialogului dintre lumi), acțiunea romanului face echilibristică păstrând în egală măsură trăsăturile lumilor în confluență. În ciuda unor ipostaze ale așezării în indecidabil, romanul păstrează efectul de real în aproape toate momentele povestirii. Totuși, intriga, pentru o credibilă așezare în zona de prag, proiectează o primă epifanie – arătarea zeilor ca urmare a invocării lor a fost, de altfel, primul scop al utilizării teatrului de umbre –, iar de aici dialogul dintre lumi se așază în zona naturalului, depinzând de unghiul din care este privită derularea. Privit dinspre literatura fantastică, epifaniile din text nu sunt prezențe ale zeilor, ci simple asumări ale ipostazei de veghetori, de paznici ai porților, ai trecerii, din partea unor oameni simpli: „What if God is sone of us?” ar fi întrebarea lui Alanis Morissette care ghidează interpretarea, după cum sugerează Rodica Bretin. Privit dinspre literatura realistă, epifaniile sunt manifestări ale fantasticului, odată ce veghetorii sunt inițiați în taina trecerii pragului. Prezența morții ca atare în pagini, fie și ca scenă închipuită de Samuel, lămurește dilema: „Omul își scoase pălăria de pe cap și Samuel abia atunci observă găvanele goale ale ochilor. Acesta îi puse pălăria pe cap. Își scoase apoi și pelerina dezvelind un trup osos și uscat și i-o puse și pe aceasta pe umeri.
— Sunt bucuros că în sfârșit pot da altcuiva această slujbă. După ce o să te trezești, în casa mea, a ta de acum, nu vei mai cunoaște nimic din viața de dinainte și vei ști ce să faci fără să-ți spună nimeni. Nu mai e timp să-ți iei rămas bun de la cei dragi, pe care de altfel nu ți-i vei mai aminti dimineață, adăugă străinul și, pe măsură ce vorbea părea că se afundă într-un soi de umbră. La sfârșit deveni tot mai transparent, până ce lucrurile din cârciumă începură să se vadă prin trupul slab. Într-un final pieri cu totul” (pp.39-40).
Cu o acțiune petrecută în locuri care sugerează pragul (inclusiv cârciuma, locul în care s-a născut Samuel și în care se semnează pactul), cu o proiecție stilistică sugerând liminarul, cu o sugerare continuă a firului sensibil dintre lumi și cu puterea lăsată în mâinile oamenilor în ipostaza de veghetori, romanul se dezvoltă în zona crepusculară și se menține până la ultima pagină în claritatea contururilor și sugestia derulărilor epice specifice acestui prag. Crepusculul și, implicit, trecerea, nu sunt numai sugerate prin scriitura crepusculară, cu efect de teatru de umbre, ci presupun însoțirea dincolo de linia fină dintre lumi. Personajele principale sunt paznici ai pragurilor, ai trecerii. Mia este paznic al intrării în lume, iar Samuel, devenit Moarte, al trecerii dincolo de pragul vieții. Situația se complică atunci când acei paznici ori veghetori sunt nevoiți să se întâlnească la conjuncția dintre lumile lor. De aici se nasc și farmecul, și suspansul romanului, basmului sapiențial Veghetorii al Ancăi Ianchiș.

 

 

Notă
1 Anca Ianchiș. (2023). Veghetorii. Brașov: Editura Creator. 180p.