Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Teatrul ca la circ! (II)

Încurajat de interesul pentru studiul situației sale în lume și la noi, cu sprijinul „logistic” primit de la cei cărora le pasă de soarta (actualmente, în cădere liberă accelerată) sa, D. R. Popescu, Dinu Săraru precum și actori, regizori de mare calitate și iubitori de teatru, continui cercetarea fenomenului. De ce acest titlu? Pentru că tendințele sunt „unitare” la nivel internațional – n-au inventat românii, în (in)cultura post-modernă, roata pătrată! – începând masiv cu anii ’80 și luând supremația, în Occident, cu anii 2000. Marele istoric și teoretician al artelor, Carl Guido Argan, concluzionează, dezgustat, despre aceste tendințe ultra-snobiste la public și noii „specialiști”: „Epigonii duc la paroxism bâlciul estetic!”, iar eminentul său coleg, germanul Werner Hoffman, „decodorul” din faimosul volum Fundamentele artei modern, s-a retras în 1991, din aceleași motive, de la conducerea (din 1969!) Hamburger Kunsthalle, după 22 de ani de directorat. Iar ei încă nu aflaseră de „orgiile de închidere” la anualele scandalos-mercantiliste (cel mai mare târg – numele potrivit – de artă din lume) de la cel mai mare eveniment de „arta” conemporană: Art Basel Miami Beaxh (inițiat în anii ’90): închipuiți-vă (dacă puteți) spațiile expoziționale doldora cu rafinamente culinare, băutură din belșug, go-go- și escort-girls (a doua denumire ascunde o prostituată de lux), galerișți și „artiști” celebrând noi victorii „comercial-culturale” și țopăind toată noaptea, cam beți, pe mese și terminând într-o promiscuitate „demnă” de tablourile lui Bruegel cel Bătrân cu petrecerile de „sfârșitul lumii” la flamanzii săi.
De ce toate astea la un subiect despre teatru? Pentru că e specific și același fenomen în toată cultură contemporană: cum în „artă” așa și-n „teatru”! Totul e comerț, șoc, „aranajamente” de culise, clici artistico-mafiote, „descoperiri” și „trend-uri originale” temeinic și strategic pregătite în „laboratoarele de evenimente” viitoare cu sprijinul fortissimo, vom vedea, al unei mass-medii total aservite comerțului și establishment-ului! În literatură, ejusdem farinae: în anul (2010) când celebrul scriitor peruan Mario Vargas Llosa lua Nobelul pentru Literatură, marile lanțuri de librării aveau afișe mari și containere pline, la intrare și-n locurile cele mai vizibile, cu „cărțile” unei nimfomane franțuzoaice, pe când volumele „Nobelului” stăteau, parcă rușinate și timide, la etaj, în unghere modeste. Rezultatul, de neînchipuit în marile epoci de cultură precedente: madama vinde multe milioane în Occident, Nobelul nici 100.000! Credeți că e altfel în teatru, unde Shakespeare, Cehov, Ibsen, Molière, Caragiale, Eugene O’Neill, Dürrenmatt, Pirandello, Edward Albee, Dario Fo ș. a. sunt călcați în picioare de directori tip Schirmer (Intendantul la pomenitul Landestheater Stuttgart) și regizorași specializați în „adaptări” după marii dramaturgi pe care nu i-au citit și nici habar n-au de istoria și teoria teatrului! Cum afirmam, situația este generalizată, cu puține excepții ignorate de mass-media în mâna „făcătorilor” de istorie și cultură. Și în muzică se trăiește, de 30 de ani, din „conserve” – stereotipuri șablonarde și reluări epigonist-ridicole. În cinematografia New-Hollywood, cum îl numesc din anii ’90, când a fost cumpărat complet, în deceniul antecedent, de bancherii Wall-Street-ului, care și-au impus, tiranic, „amprenta” de Raptors / Prădători: sex, violență & action / horror! Desigur, fără prea mulți neuroni… Constatăm că sunt exact aceleași „modele” cu care ne-au obișnuit teatrele de la noi, mai ales după anii 2000.
Să vorbim și de „noul” public, radiografiat en passant, în studiul anterior – Schicki-Micki (noii îmbogățiți, fără cultură), cum le zic nemții, pe românește, cu al nostru Caragiale: moftangii noștri. „Dacă America, Italia, până și Austria au faliții lor, biata Româniuța noastră, (ohohoho!), de ce naiba să n-aibă faliții ei!?” „Marile” teatre autohtone sunt în orașe bogate, cum e Bucureștiul, Clujul, Timișoara… Tânărul nostru spectator Schiki-Micki s-a instalat majoritar bine-mersi în scaune și… Mai bine vă spun o poveste, decât teorie cenușie, cum prefer și Platon în dialogul socratic Lysis: la o galerie de artă clujeană vine o pereche (IT-ști tineri cu bani!) să cumpere un tablou: le place unul cu peisaj, 80 / 100cm, și întreabă cât face – 900 de lei. Cum noul îmbogățit e și zgărcit, ei aleg repede altul mai mic (vom vedea „logica” lor), de 40 / 60cm, și se arată foarte mirați auzind că valorează 2.500 de lei! „Păi nu sunt după mărime prețurile!? Noi credeam că ăsta-i la jumate, 400!” Bine ați venit în prezent, la publicul nostru actual – avem răspunsul la mirarea lui Marcel Iureș (TIFF 2018) că „Spectatorii de azi răd la tot felul de prostii, la cuvinte urâte și înjurături, sare-n sus după un spectacol prost și aplaudă încântați!”
Gloaba de curse pe care „galopează” pseudo-artiștii e „modernizarea / actualizarea” – bineînțeles, e necesară, dar ce pot reuși dacă nu cunosc istoria teatrului, n-au citit marii dramaturgi, decât (eventual) foarte superficial. În aceste condiții precare ei „reușesc” doar penibile „pseudo-modernizări” – e ca și cum ai da unui analfabet creștin din întunecatul Ev Mediu să actualizeze și modernizeze pe Sofocle ori Euripide… De unde nu-i nici Dumnezeu nu cere! Rimbaud a revoluționat lirica la 17 ani, da! Însă mai nimeni nu știe, că, până la acea vârstă, el citise tot ce s-a scris în poezie – altfel nu e posibil…
Și mai e problema „tăierii” fondurilor pentru cultură: „trebuie să se susțină singură financiar!” propagă acest capitalism de consum, care ia bani de la popor și-l dă tot super-bogaților! Am mai fi avut Shakespeare, Ibsen, Michelangelo, Tițian, Mallarmé (câteva sute cititori, cât a trăit!), Van Gogh (un singur cumpărător: fratele!)… dacă ei ar fi creat pentru publicul din epoca lor!? Definitiv și clar – NU! 99% din spectatorii de la Globe Theater erau analfabeți!! Parterul cu rumeguș era plin, de fiecare dată, cu cerșetori, hamali, țărani, mici meșteșugari, oameni din cei mai umili, dar fascinați de măreția shakespeare-iană! Nici următoarele trei etaje cu straturile societății engleze și upper-class-a ei, de atunci, nu stăteau mai bine la capitolul alfabetizare: până și marea burghezie a orașelor, mulți nobili erau neștiutori de carte, ce să mai zicem de cultură – dar iată cum umpleau, mereu, teatrul… Big Will nu ar mai fi existat dacă ar fi scris coborând la nepriceperea lor?! La fel toți marii artiști, la fel dacă n-ar fi fost „sponsorizarea / finanțarea” artei, în toate marile epoci care ne-au dăruit atâtea mari creații și capodopore: manualele de istoria culturii și artei ar fi aproape goale, de asemenea muzeele și piețele din orașele lumii!
Bani sunt destui, chiar foarte mulți, însă folosiți (și la TN-urile din România) în scopuri meschine și de intoxicare a culturii și oamenilor. Iată ce aflăm în emisiunea Dispariția culturii?, în programul TV comun franco-german – ARTE /9 mai 2002, realizator Pierre André Boutang. Jaques Rigaud, scriitor, înalt funcționar de stat în Ministerul Culturii francez: O mare parte a ceea ce numim noi cultură stă sub legile pieții – marile concerne conduc…; Julian Nida-Rümelin, Ministrul Culturii în Germania răspunde la întrebarea Ce putere are acest Minister în comparație cu concernul medial internațional Bertelsmann? J.N.-R.: Nu avem nici o putere asupra acestor concerne… Jack Lang, Ministrul Educației Naționale, Franța (om de cultură, nu miniștri inculți și agramați, ca în România – E. C.): Sunt foarte îngrijorat de presiunea profitului la putere şi influența ce domneşte peste state, popoare, culturi şi gândirea oamenilor, ducând la prostirea acestora şi ridicând acceptanța la agresiune…
Am văzut ce ajunge „arta” când intră pe mâna capitalismului de comsum la Miami Art – iată alt exemplu: Muzeul Guggenheim / New York e „Societate pe acțiuni”, unde Arta e tratată ca orice produs industrial și al serviciilor, cremă de ghete sau hârtie igineică, și supusă acelorași legi ale pieței! „Arta” MG-ului trebuie să aducă dividente, adică să vândă tot mai multe „produse” în fiecare an, dacă nu… E clar că nu mai e artă acolo! La fel în teatru: cât mai multe piese, cât mai mulți spectatori, cât mai multe încasări – instituționalizarea comercială a Artei constituie moartea ei.
Dar de ce face aceasta societatea de consum? Pentru că în cadrul ei totul se supune principiilor economice de profit și putere! Cultura adevărată a însemnat totdeauna un pericol pentru clasele (oricare ar fi ele în istorie) la Putere: Henry Fielding&Co. erau dramaturgi foarte buni, de mare succes și foarte critici, în secolul 18 / al Luminilor, cerând libertate, democrație etc. – periculos! Consecința: regalitatea a interzis toate teatrele! Amănunt anecdotic: așa s-a născut romanul modern cu Tom Jones și Istoria aventurilor lui Jospeh Andrews, unde a aplicat „regulile” dramaturgiei! Iată Marele Adevăr: cultura reală e periculoasă… Ibsen, Bernard Shaw, O’Neill, Pirandello, Dario Fo, Caragiale, Eminescu, George Orwell cu Ferma animalelor și 1984, Cehov, Aldous Huxley cu Brave New World, „tinerii furioși” englezi și americani (secolul 20) ș. m. a. sunt o amenințare pentru establishment-ul anti-democratic de după Căderea Blocului Bolșevic. Ray Bradbury, șocat de America anilor ’50-’60 scrie dramaticul Fahrenheit 451, unde se ard cărțile. Evoluția anilor ’80 îl învață că poate fi mai rău și ne definește actualul Zeitgeist: Ca să faci un popor să nu mai citească, nu e nevoie să-i arzi cărțile, e de ajuns să-l faci să nu mai citească! Parcă ne aflăm în plină previziune, nu?! Dar anii 2000 au „progresat”: publicul / poporul e adus să citească / vadă non-/ anti-artă și numai infantilisme, chiar mai mult prin rafinatul diabolism: niște „produse” pseudo-culturale care îl dezumanizează (a observat-o, deja, la începutul secolului 20, Ortega Y Gasset în Dezumanizarea artei!).
”Calculul” e simplu și sigur până la un punct – s-a mai folosit „concertat”, de Ptolemeu VIII, ca să-și păstreze puterea – dar el și Egiptul său n-au terminat bine! Secolul 21 trăiește aceeași „experiență” – să vedem cum se va sfârși… Cu aceste strategii sunt distruși și artiști – actori, regizori, muzicieni, scriitori, artiști plastici și, cum am constat, publicul de cultură adevărată! Ce se poate face SĂ NU MAI UCIDEM ACESTE PASĂRI CÂNTĂTOARE!? Continuarea în numărul următor…

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg