Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Teatrul ca la circ (IV)

Când cineva scrie pozitiv despre multe piese ale teatrelor respective, și doar o singură cronică negativă, suportă „consecințele”: nu mai e invitat, nici nu i se mai răspunde la telefon – alt „mafiotism” (moștenit!) de tranziție: n-ai voie, monșer, să critici! Dacă îndrăzneștii, nu mai ești în „clica noastră” și cine „nu e cu noi”, e împotriva noastră, adicătelea: dușman de moarte… pe viață! Însă cultura, arta de calitate, actorii, regizorii buni și publicul pierd – nu interesează „branșa”! Din nefericire, pierde și arta, cultura, teatrul în speță, pentru că, neexistând critica onestă, neutrală și obiectivă, se pierde funcția esențială a acesteia de a „amenda” devierile de calitate, de a stabili „bursa” de valori a actorilor, teatrelor, dramaturgilor și pieselor, a punerilor în scenă și a regizorilor etc. Ce s-ar face fotbalul, de exemplu, fără arbitri, fără un „clasament” al calității?! O totală debandadă: fără campionate naționale, europene și mondiale, nu s-ar mai putea stabili o ierarhie valorică și acest sport ar decădea… Bine ați venit în teatrul contemporan!
Alt exemplu de paradă; Meșterul Manole la TN Cluj, o „adaptare” Andrei Măjeri – „ciclopice” ziduri gri vor „să reprezinte” eleganta siluetă de la Curtea de Argeș! Un ciudat „scăunel” futurist e „macheta” minunatei biserici – nici un spectator n-a știut să spună ce reprezintă! Aflu mai târziu (via MI 6): asta ar „reprezenta” viitoarea biserică – poate după ce a căzut un elefant peste ea! 10 tuburi de neon, ba aprinse, ba stinse – nimeni nu știe de ce… Din nou acel permanent zgomot enervant de fundal! Manole, costum între călugăr și starul prêt-à-porter-ului Versace, cu bocanci de parașutist – toți au bocanci, deci: „parașutați” în acest spectacol! Numai „conserve”: strigăte furioase mai toate personajele, tot spectacolul. O „modă” din Germania, pe filieră americană, unde, deplâng criticii, toți urlă, scuipă, se mânjesc în torente de noroi, culori vâscoase, se scălâmbăie… La alegerea piesei, pe nimeni n-a interesat că e greu pentru generațiile secolului 20 și 21 să-nțeleagă „motivația” acestei trame! În rest, tot șabloane „șoc-șic”: Bogumil are mantie neagră de mag, scufie à la Savonarola și un ochi câș, Găman e punkist, Solii feminini ai lui Vodă dau iama, cu pistoale aurii, în maniera și ținuta știute din filmul Kill Bill: când urlă, când îi „încălzesc” erotic – abundență de umor involuntar-ridicol! Pseudo-modernizarile lui Pește: Mara vine cu un coș… ca la ghidonul bicicletelor – mare fâs! Cei trei ucenici se zvârcolesc caraghios-stilizat minute întregi în picioare și pe jos, ca în secta tremuricilor. Video cu imagini repetate ale Catedralei Neamului, spitale, școli ruinate, străzi găurite, oameni sărmani etc. Adică marile probleme actuale ale României sunt din cauza celor câteva milioane de euro pentru marea Catedrală?! Rizibil: parcă e o „fumigenă” de partid… Manole vine cu o pelerină portocalie, de gunoier, și penibilul nu e de ajuns: apar patru copii (7-9 ani), îmbrăcați călugări, pe patine cu rotile (altă marotă vestică) – propun pe viitor: cimpanzei cu mini-rakete sol-aer înfipte în fund, pigmei africani cu skateboard-uri cu reacție! Degringolada kitsch-istă de simboluri sofisticate atinge paroxismul când sosesc Femeile îmbrăcate ca-ntr-un sat coreean de telenovelă plus coșuri de bicicletă și cărucioare de cumpărături super-market, „luptătoarele” Kill Bill au treecut pe Kalașnikow-uri! Mafia rusă lucrează și „impresionează”…
Vă dați seama ce costuri imense (veți vedea și la Visul unei nopți … / TNB) au fost necesare pentru scenografie, costume etc. – dar asta nu e o problemă pentru teatrele „instituționalizate”, care primesc sume foarte mari (trăiască relațiile „nașilor”!) la dispoziție, iar unde e bani mulți, e și multă corupție, mai ales în România (=„Mama Corupției” în lume – nu o spune un „civil”, ci„topul” țărilor cele mai corupte, științific întocmit de ONU!) E știut că se fac și „montări fantomă” (numai pe hârtie!) plătite cu sume imense, care ajung să-și cumpere, fiecare, o mașină nou și scumpă: regizor, „autor” (de multe ori aceeași persoană, deci încasează dublu!), scenograf… O „tactică” larg și de mult uzitată e punerea în scenă „la schimb”: tu vii la teatrul „meu” și încasezi purcoiul de bani, la anu’ „mă montez” eu la tine și rad „contravaloarea”! De multe ori, pentru o „muncă” de doar două săptămâni, când „marele regizor” abia dacă e văzut de actori (însă ei „plătesc” prin plafonare!): spectacole parandărăt, șușanele, „însăilări” struțo-cămiliste (mediocritate între musical și bulevardier = mahaladier) etc. Actorii dau, de multe ori, totul pe scenă, dar pentru ce și cine – pentru un public tot mai acultural și focusat pe șușanele?! Dem Rădulescu avea dreptate în interviul cu Eugenia Voda, întrebat fiind dacă joacă în piese cu actori și regizori slabi: „Nu, deoarece aș ajunge la nivelul lor!” Și al publicului actual, adaug eu. Nu poți merge la niște boșimani africani cu piese bune de Edward Albee, Caragiale, Ibsen, Eugene O’Neill, John Osborne, John Braine ș. m. a. Desigur, sunt și regizori serioși cu puneri în scenă bine intenționate, dar… tot mai rar.
Iată două cazuri exemplare, dintre cei care vor să salveze teatrul marilor dramaturgi și a textelor de calitate: la Festivalul Undercloud 2016 am văzut una din cele mai bune piese, exact cu acest subiect, o adevărată „lecție de teatru” prezentată ca un conflict între generații: Prestăm servicii artistice – autoare și regizoare: Chris Simion. Între ultima „generație de aur” (actori, regizori – situație valabilă și în film, literatură, critică etc.) și tinerii care au crescut și s-au format, după anii ’90, cu noile „sisteme șmechere”, preluate din Occident. O „ruptură” se întâlnește, permanent, între „vecchio și nuovo / bătrâni și tineri” în istorie și istoria culturii: cum ar fi după Epocile de Aur ale clasicismului elen, în Imperiul Roman, mai ales după împăratul August ori celebrele cezuri ale Renașterii cu al ei „dolce stil nuovo” și între clasic și modern. Avem și acum, la bază, o tranziție la altă eră social-istorică, însă suntem martorii (ghinion pentru cultura de calitate) unei diferențe esențiale față de cele menționate, unde se continua solida clasică educație milenară de sorginte greco-romană, indiferent de înnoiri, cu un mare respect față de tradiție și maeștrii înaintași. Începând masiv în America anilor ’80, se răspândește, concertat și forțat în tot Occidentul, cu anularea tuturor sistemelor de valori ale culturii și societății, ajungând și în România, odată cu deschiderea granițelor, în 1990 – trăiască Tranziția de Aur după Iepoca de Aur!!
Trama arată fidel aceste „lupte fratricide”: un tânăr Regizor, absolvent de institut american, revine acasă să pună în scenă „un Shakespeare” (Visul unei nopți de vară ) conform năstrușniciilor însușite dincolo de ocean, însă renunță fiindcă un (celebru) „fost-actor, acum prea în vârstă (subl. n.) îmi boicotează lucrul și ideile mele geniale!”. Crezul său „artistic” reduce totul la unul-două personaje, care debitează un text arbitrar, ORICE vor mușchii lor!! El reneagă total vechile valori, inclusiv toate generațiile până la… „genialitatea sa”! „Fostul actor”, Maestrul Teo, îi reproșează că mutilează tot și nici nu l-a studiat pe Marele Will, nu are nici o concepție despre piesă și, în primul rând, „nu știe teatru”. Generația de mijloc, Soția directorului, pendulează între interesul pentru „nou” și conștiența valorii reale a ultimei „generații de aur”. Sufleuza e o proaspăt absolventă de teatru cu socializare și „adevăruri” facebook & internet. Recunoaște valoarea Maestrului, dar e sedusă (!) de „nou” și trădează, la prima ocazie, fără multe remușcări de conștiință, acceptând și ea facilele „soluții” à l’americaine. Va câștiga, ca în Scrisoarea pierdută, un… o Dandaniță fără talent, dar plină de ambâț! Nu e doar teatru, ci… cruda REALITATE!
Un alt exemplu fericit e premiera Paiața (2015 – Teatrul de Nord Satu Mare), iar cronica am intitulat-o chiar Starea actorului și a teatrului actual – regia și scenariul Emanuel Petran, actor la TN Cluj și director la Teatrul de Păuși Puck Cluj. De fapt, e o intertextualitate cehoviană cu trei comedii (Cântecul lebedei, Ursul și Cerere în căsătorie) ce reflectă condiția dramaturgiei și a Zeitgeist-ului cu care se confruntă lumea – un Cehov trecut prin pastișa sarcastică a lui Gogol: spiritul vremii noastre! Și aici e un Regizor tânăr din noul val de „atot-știutori”, fără prea multă bază profesională și cultură: „Cehov e prăfuit, disprețuiesc clasicii, eu vreau modern!”, urlă teribilistul „erou consumist”. Ca la o „lecție în clasă”, piesele se „joacă” paralel: în stângă – clasic, decoruri potrivite și dând multe satisfacții actoricești cu textul solid pentru a-și pune în valoare talentul. Varianta modernă (budoar stil „escortă de lux”) – actorii tineri sunt lăsați de „capul lor”, cu scopul principal de a șoca: iau cocaină, latră, se maimuțăresc caraghios, desigur se ajunge la „sex” pe scenă; când nu știu ce să mai facă, Regizorul exclamă „luminat”: „Luați pistoale și împușcați-vă pe calculator…”
Cum e cunoscut, adevăratele epoci de aur ale istoriei umanității sunt urmate de epigoni cu manierismele lor de forme fără fond, deoarece „fondul”s-a epuizat cu deschizătorii de drumuri! Nefericită diferență: „manieriștii” actuali refuză întreg sistemul de valori și valorizare, pretinzând că ei pot „re-orândui”, fără a avea vreun fel de cunoștințe, Lumea, E ca și cum am clona, azi, un neanderthal și l-ai ruga să pună Ibsen în scenă! Il vecchio Maestro Hollywood, Peter Bogdanovich (faimosul Paper Moon / 1973 cu Ryan și Tatum O’Neal, care a câștigat prețiosul trofeu Golden Globe Award for New Star Of The Year, la numai nouă ani și jumătate) a deschis Festivalul de la Veneția (2014) cu polemicul She’s Funny that Way și afirmații ale unui insider care știe cum „merg treburile”, atacând noua industrie a filmului (termenul potrivit, valabil și pentru teatru ) la conferința de presă ca fiind decăzut și pervertit: „Nu e frumos să muști mâna care te hrănește, dar Hollywood-ul e pe un drum total greșit!”

(continuare în numărul viitor)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg