Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

,,Teatrul” de luptă – cu sine și cu lumea – al poetului autentic

,,Teatrul” de luptă – cu sine și cu lumea – al poetului autentic

 

 

Lucian Scurtu,
Lucyan Mărturisitorul (antologie)
Editura Limes, 2024

 

 

Așa scria subsemnatul (în revista UNU) despre poezia concitadinului său Lucian Scurtu – adăstând în urbea de pe Crișul Repede de pe meleaguri brașovene (Holbav, lângă Codlea) – încă de la apariția primului său volum, publicat în 1996, la Editura revistei Familia. Acel „teatru” de luptă este, desigur, Poezia, într-o spațializare ontic-estetică având ca limite disforicul și eudemonicul – despre care amintește însuși autorul, într-un Argument (Nomes est omen) – ipostaziindu-se ca un alt Ianus bifrons poeticizat și translatat între coperțile acestei superbisime (rarisime, aș zice) antologii, rodul unei creații poeticești de aproape patru decenii. Poetul Lucian Scurtu și-a (și ne-a) oferit-o în dar, la împlinirea celor 14 luștri, cu o afabilitate aureolată de luminozitate și distincție. Zice poetul despre sine, la un moment dat, iar noi, cititorii săi, n-avem cum avea vreun motiv (fie el și efuziv-ambiguizant) de a nu-l crede: „Lucyan Mărturisitorul, acest alter ego al meu este un efect, o rezultantă livrescă a viziunilor exasperante și evaziunilor alienante despre ceea ce am trăit, iubit, negat, sondat, imaginat, într-un ecart temporal relativ îndelungat, fiind el geamănul celui concret, într-o conexiune ale cărei fire invizibile îi fac inseparabili și imuabili”. Iar ca un alt argument indubitabil prin datele și indiciile ontic- livrești acut sincrone și revelatoare, este prefața care îl are ca autor pe apreciatul poet și eseist Nicolae Coande. Acesta se pronunță, la modul avizat și edificator, despre fiecare volum în parte – sunt opt la număr, cele publicate până acum de Scurtu: Lucyan Mărturisitorul (1996), Avatarii faraonului Gregor Samsa (2001), Bestiarul de fontă (2004), Regnul ascuns (2008), Mâna siameză (2012), Exitus (2017), Amurgul din afara trupului (2020) și Ispita lacheilor (2022) – concluzionând (după ce reproduce o poezie dedicată prietenului de curând plecat Dincolo, Ioan Moldovan), că „Pe podurile Oradiei am fost și eu și i-am privit pe acești doi poeți importanți, despre care locuitorii săi nu știu încă mainimic”. Mainimic- ul lui I.M. e mai mult decât… nimic, o fi vrut să sugereze prefațatorul, dar poeții nu sunt nici fotbaliști, nici „influensări”, așa încât, zic eu, paguba-n ciuperci e cu atât mai mică. Cât despre cele afirmate de „taicul Terez al fetelor pierdute” pe coperta a patra, este cel puțin inoportun, de nu chiar ireverențios să insinuezi că „întâia lui problemă (a lui L.S.) e, de fapt, intrarea în ebrietatea imaginativă” și că, ce să vezi, „odată atinsă cota necesară de narcotice problemele dispar”. Sunt de remarcat, totuși, acele „electrificări expresioniste ori suprarealiste” (plus „spuma de umor”) din poezia antologată, deci hai să apreciem câtimea de generozitate a d-lui critic.
După ce am lecturat (simili)exegeza din prefață, am scuturat zdravăn din cap, ca pentru a mă detașa, oarecum behavioristic, poate, de resorturile analitice în cauză, plus specificitățile opționale, ca atare. Nu de alta, dar creația unui poet autentic poate fi abordată și din alte perspective sau unghiuri de vedere, așa încât voi afirma, tranșant- empatic, iar nu circumspect-ceremonios, că poezia lui Lucian Scurtu stă sub semnul acelui „discurs îndrăgostit” (cu origini wertheriene, de fapt) al lui Roland Barthes: pentru că Mărturisitorul Lucyan nu mai este același, el însuși adică, decât ancorat, semiotic, în rădăcinile limbajului, de unde își extrage seva lirismului; un lirism istoricizat, în bună parte, dar și cu vectori infailibilizați (nu exagerez), de natură pur erotică. El nu este departe de a se identifica, în resorturile ființial-poetice, cu un altfel de Ulise, care nu se mai leagă de catarg pentru a rezista ispitelor, pentru că nu este nicio clipă în pericol de a-și muta gândul de la Penelopa sa de pe Crișul Repede. El spune, chiar în primul poem al primului volum, că „lucrarea inspiratoare de munci deșarte și sublime,/ E cuib de latine jocuri și voluptăți eline”, amintind apoi de „întâmplările despre noi în gura uriașă a realității”, chiar dacă întârzie o vreme în arealul dostoievskian, lăsându-l pe Ulise (postmodernul și nouăzecistul) să tropăie mărunt, nerăbdător să intre în pielea atavicului Mărturisitor. Numai că acesta are de efectuat munci aproape herculeene pe latifundiile unei terestrități care îi pun la grea încercare răbdarea pe culoarele „Gymnaziului șase”, după care cufundându-se „într-o lucrare a sinelui cu eul tiranic pentru o necesară și dreaptă iluminare”, apoi, în fine, recunoscând, la ieșirea dintr-o contrariantă „la belle epoque”: „Cu voluptate mă las scufundat în pielea personajului”, iar aici ar trebui un stop-cadru, pentru a surprinde intrarea fiecăruia în pielea celuilalt. „De câte ori, totuși, nu m-am crezut în plin vis” – convorbește poetul cu Mateiu I. Caragiale, uitând de cutreierătorul mărilor și de purtătorii antici de războaie, adâncindu-se într-un imaginar cataclismic, de mână cu Ea, de cele mai multe ori, unde forfotesc fabulații, apoftegme, interogații, tribulații, controverse, terifianțe și entelehii, complăcându-se – și provocându-ne și pe noi, cititorii – într-un joc funambulesc, de-a viața și moartea. Că poetul Lucian Scurtu este un hedonist istoricizat, dublat de un discret narcisist – pentru că nu uită niciodată de R. (Ea) eterna lui muză – este un truism s-o mai spun, „mișcările lucianice devin sesizabile în timpul mărturisirii”, dar el are și vocația (sau darul?) prieteniei, al împrietenirii, mai bine zis, ca în memorabilul poem Mâine va fi altceva: „[…] Ion Tibi Lucian și Miron într-o horă a unirii perpetue la Pisica albastră […]/ un timp se privesc analitic apoi curge începutul unei alte părți a convorbirii de sine/ […] Lucian mărturisi apăsat «poeții sunt iubiți doar de copii și nebuni – ce fericire!» […] Într-un târziu s-au despărțit spre cele patru îndepărtări ale pustei/ Ion spre miazăzi Tibi spre miazănoapte Lucian spre apus Miron spre răsărit/ mâine va fi un alt anotimp un alt sistem o altă vrajă un alt univers/ mâine va fi altceva”.
Înainte de a porni în marile lui războaie, Lucian M. și-a permis o clasică odihnă în sonete, într-unul închipuindu-se „doctor în poezie”, în altul fariseu, cabotin, sau chiar… gealat, e clar că nu-i e străină arta disimulării și-a histrionismului, înveșmântat în hlamide aurifere de cuvinte, iată un crâmpei: „Aur topit în palme lucind precum cleștarul,/ Prelins până la umăr scursoare din inel,/ Gălbui lichid teluric, povară pentru cel/ Ales să aibă-n deget când flacăra, când Harul”. După care, imprevizibil, frenetic și intempestiv, aproape că ne prinde de gulere spre a-l admira într-una din bătăliile sale, probabil ținându-i locul lui Hanibal, în fața munților Alpi, dar oștenii își așteptau adevăratul comandant, așa încât, cel care i-a ținut locul își râde în barbă, iar noi râdem cu dânsul, aflând că, până la urmă a trecut Alpii de unul singur, pe elefantul său. Cât despre Epistole- le către Phidelia, am a zice, ferm și nestrămutat, că sunt dovada inebranlabilă că poetul holbavnic dar crișenizat Lucian Tiberiu Scurtu a luptat – până la a se convinge că biruința sinelui asupra celorlalți este o culme a emfazei și utopiei – atât în războiul troian, cât și în cel peloponeziac, a luptat și cu avarii, în războaiele napoleoniene, până ce Phidelia devine Clitodora după luptele cu demonii: „Clitodora, din luptele cu demonii veștile sunt triste,/ am fost definitiv înfrânt deși am luptat până la ultima săgeată/ voi ajunge la tine cu tălpile goale într-un septembrie târziu,/ să îmbătrânim unul pe umărul celuilalt […]”. Au mai fost și luptele cu uitarea, cu nebunia, cu generația, cu anonimatul, cu Poezia și chiar cu însăși Phidelia, iar ultimul este cel cu Posteritatea (învingătorii au jubilat doar în timpul vieții lor): „numele lui a fost ilustrul Lucyllius și a fost prima victimă/ căzută în războiul cu eternitatea, și ultima pe baricadele vedeniilor,/ patria îi va fi veșnic recunoscătoare,/ slava în veci măreață, amintirea pururi vie, uitarea tot mai grea”!/ s-a scris într-una din ultimele epistole primite de ea,/ în amiaza în care tocmai întindea rufele pe balcon./ Nu știa că el a avut mai multe patrii,/ doar una dintre ele cu o singură istorie”. În fine, voi reproduce cele scrise de regretatul poet și prieten al autorului (și nu numai) Ioan Moldovan (la apariția primului volum scurtian), valabile și în urma lecturării întregii antologii: „Cartea de poeme a lui Lucian Scurtu, scrisă de Lucyan Mărturisitorul, este chiar mărturia doveditoare făcută tocmai la timp că, în cazul lor, poezia e de față și că vinovați de ea sunt amândoi!”. Voi mărturisi și eu cititorului că avem de-a face cu un poet nu doar important, dar și un căutător (și aflător) de comori livresc-estetice și spirituale din stirpea rară a celor pentru care Poezia adevărată, autentică, este mod de viață.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg