Motto: „În cărţile mele am creat câteva sute de
personaje diferite, fiecare izvorâte din mine, cu
defecte şi virtuţi, precum toate personajele.”
Knut Hamsun

 

 

După Baletul Fantasmelor (2016) şi Solemnitatea despărţirilor (2019), Dumitru Popescu, scriitor „subtil şi substanţial”, cum l-a caracterizat Daniel Cristea-Enache, în cronica dedicată romanului Solemnitatea despărţirilor (România literară, nr. 41-42, 2019), îşi surprinde din nou cititorii, de data aceasta cu un volum de povestiri, o noutate în palmaresul literar al autorului: Teatrul vârstelor, Editura Hoffman, Caracal, 2020.
Pentru înţelegerea adecvată a cărţii, este elocventă mărturia autorului, de pe prima clapetă: „Din zece în zece ani – cu aproximaţie, desigur –, suntem mereu altcineva. Amintiţi-vă cât de crud ne smulge adolescenţa din copilărie, implicându-ne în primele aventuri sentimentale şi în căutarea drumului. Şi cum, apoi, atraşi de tumultul bâlciului care este viaţa, alegem ceva pe care îl declarăm «al nostru». De atunci, ca membrii altei familii, ctitorim corpul material al unui vis manoleic – ce ajunge să fie palat sau cocioabă, alveolă de beton sau biserică personală. Pentru ca, într-un târziu, mintea să ni se trezească în posesia schelăriei unui roman, mai voluminos sau mai firav, pe care cei mai mulţi nici nu apucă să-l citească. Şi, în sfârşit, să fim chemaţi pentru a ne pregăti de călătorie, una, cu toate că nesfârşită, fără niciun bagaj. Toate acestea le găsim în teatrul vârstelor omului”. De ce „teatrul”? Pentru că, aflăm din finalul povestirii Romantism citadin, „se petrec pe lume lucruri teribile. Ca la teatru. Doar că şi el, omul, e actor”.
Trecerea omului de la o vârstă la alta a mai fost abordată în literatura română, de către un autor pe nedrept uitat: Nicolae Velea. Cunosc bine creaţia acestui prozator, a cărui fişă de dicționar am redactat-o pentru Dicţionarul scriitorilor români (ediţia M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, vol. IV, R-Z, 2002). E adevărat că succesiunea vârstelor biologice este aici una restrictivă, fiind vorba, în Poarta (1969), mai ales, de trecerea de la copilărie la adolescenţă, pe când Dumitru Popescu are în vedere mult mai multe vârste, inclusiv aceea de la 90 de ani!
Prima povestire, cea mai amplă din volum, Foiţa de aur, îl are protagonist pe Mihai, care, la 18 ani, îşi începe adolescenţa în deruta şi confuzia de la terminarea războiului al Doilea Mondial, cu marile prefaceri economice şi social-politice care au urmat, abia sugerate de scriitor (naţionalizarea, reforma învăţământului, cumpărarea obiectelor pe puncte, cărţile la care trebuiau tăiate filele etc.), în care el se vedea „un trimis plenipotenţiar al «forurilor înalte»”, un aspirant la literatură („ca mod de punere în valoare a trăirilor proprii, dar şi de atingere a cotelor superioare ale umanului”), ceea ce ne face să presupunem că eroul este un alter ego al scriitorului, care chiar a ajuns, în fostul regim, un scriitor de frunte şi un reprezentant la vârf al puterii. Tot acum, Mihai trăieşte, alături de Ana, „primul şi fundamentalul său amor”.
Aşa cum observa şi Daniel Cristea-Enache, în cronica amintită, „la puţini prozatori de azi se observă o aceeaşi fineţe psihologică şi morală”, autorul „excelând în paginile în care face descrierea şi interpretarea unei relaţii erotice”, fără nimic trivial sau vulgar, scena „contopirii” fiind seducătoare prin rafinamentul ei, ca în acest exemplu: „Ana îşi dezbrăcă bluza cu mişcări languroase şi, întorcându-se cu faţa spre el, îi arătă bustul gol. Consternat, vrăjit, copleşit, Mihai părea un copil de la ţară în faţa miracolului bisericesc. Nu mai văzuse aşa ceva, decât cândva, în pruncie, ca sugar, dar asta nu mai ţinea minte. Nici nu-şi putuse imagina o atare splendoare omenească. Sânii Anei scânteiau ca o parură (podoabă, n. I.R.) de diamante, carnea albă, fragedă, palpitândă, chema dramatic ochii privitorului să se plimbe pe luciul pur, ca pe un patinoar proaspăt nins. A vrut să întindă palma, dar gestul n-a fost dus până la capăt, exprimând, aşa frânt, o adoraţie”. Scena se repetă a doua zi: „Ana trase de cordonul halatului şi, scuturându-l, îşi dădu la iveală făptura nudă. Ca o Eva atunci căzută din Rai. Mihai, uluit, cu o mie de înţelesuri şiroind pe faţa lui torturată, întinse mâinile să apuce, să reţină, să verifice realitatea a ceea ce vedea. Nimic nu-i mai opri palmele să se încarce cu senzaţia tactilă a miracolului. Degetele îi alunecau pe carnea netedă, tremurând de plăcerea moliciunii şi tăriei pe care le descopereau. Acum da, se socotea în stare de orice. Nu-l mai imobiliza ameţeala aceea de drogat. Acum era pornit să şi-o însuşească (sic!) pe fată, nu ca pe o vedenie, ci ca pe o clonă a Geei pământeşti, din care ne extragem bucuriile şi vieţile înseşi”.
Vârsta adolescenţei depline (care se suprapune parţial cu studenţia) o găsim în povestirea Revelaţia, ai cărei eroi principali sunt Sandu şi Angela.
Nicanor Boieriu, din Victoria, care împlinise 45 de ani şi lucra la Complexul Hidrocentralei „Victoria”, este stăpânit nu de obsesii erotice, ci de cele filosofico-existenţiale, obsedat să nu se „lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat”, cum zicea Eminescu. Timpul i se pare cea mai mare comoară a omului: „Să realizezi ce preţ extraordinar are pentru tine această zestre, fiecare secvenţă a ei. Şi că orice oră dai, o dai din viaţa proprie. Şi să-ţi pui problema dacă merită, dacă nu e prea mult, dacă nu risipeşti. Căci noi risipim, Nina, aruncăm monezile acestea ale timpului ca nişte nababi iresponsabili. Iluzionându-ne că avem de unde, că ce ne stă în faţă, ca timp, este incalculabil” (p. 75).
Următoarea vârstă, cu alte probleme existenţiale, este reprezentată de profesorul Cosmescu (Deşi târziu…), care are 57 de ani şi care se întâlneşte, după mulţi ani, cu Ana Maria, pe care o meditase în urmă cu 20 de ani, ca tânăr profesor de istorie. „Fuseseră pe punctul de a trăi împreună o idilă, dar meditatorul, speriat de posibilele consecinţe, se retrăsese diplomatic”. Iar la reîntâlnire, Ana Maria exercitase asupra lui o impresie bulversantă. Din discuţiile lor aflăm alte drame şi ratări, de care este plină viaţa.
În fine, în schiţa El – şi lumea, protagonistul are 90 de ani şi participă la o reuniune a foştilor gazetari pe care i-a avut în subordine, în urmă cu 40 de ani. Rugat să sistematizeze caracteristicile lumii româneşti actuale, sărbătoritul oferă această diagnoză: „După mine – se angajă acesta –, cea mai gravă e alterarea vieţii materiale a majorităţii populaţiei, sărăcirea poporului rămas fără patrimoniul său economic, deci fără mijoace de existenţă. Căderea în sărăcie a maselor antrenează o prăbuşire a demnităţii naţionale, proliferarea fenomenelor sociale nocive. Toate acestea uşurează manipularea propagandistică, spălarea creierelor, dezorientarea păturilor profunde ale populaţiei. Sărăcia a afectat şi statul, transformându-l într-o fantoşă. Fără mijloace materiale şi ghidat aleatoriu de partidele fără programe de ţară, statul şi-a pierdut autoritatea, nu mai are capacitatea de a salvgarda securitatea publică, nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile de asistenţă. Cea mai pernicioasă înrâurire asupra climatului social o are politica, adevărat centru de otrăvire a societăţii. Substanţa psihico-morală pe care o generează şi împrăştie partidele este ura. Ura dintre ele, dintre simpatizanţii lor, dintre oamenii de rând. […] Pe cranul public, politicienii se împăunează cu democraţia, cam ca Pieile Roşii, cu multicolorele lor panaşe vopsite. Democraţia ar trebuie să fie un joc politic cu reguli elegante, de fair play; în realitate, toate regulile sunt încălcate şi înlocuite discreţionar. Ţara nu e guvernată prin concordanţa forţelor naţionale, ci prin discordanţa cea mai acerbă a partidelor, care zădărniceşte realizarea proiectelor de amploare. Democraţia se reduce la pălăvrăgeală demagogică, la mocirla discursurilor mincinoase. Consecinţele sociale ale acestei stări de lucruri ne sunt bine-cunoscute: degringolada învăţământului, îngrozitoarea rămânere în urmă a sistemului sanitar, extinderea abuzului şi ineficienţei în justiţie, formalismul ocrotirii sociale, grava descompunere a culturii naţionale.
Corolarul este eliminarea din viaţa publică a valorilor, abolirea modelului uman de cinste şi demnitate, umplerea până la refuz a compartimentelor de sus ale societăţii cu impostură. Regimul instaurat după 1989 a dat faliment, îmbrâncind România cu două secole înapoi, înainte de Revoluţia lui Tudor şi a paşoptiştilor, înainte de Unire şi Independenţă” (p. 104-105). Nu ne miră această diagnoză, din moment ce tânărul Paraschiv, din povestirea Şampania, vorbeşte de o „societate a ordinii riguroase, cum era în comunism”. Totuşi, alt personaj, din Schimbarea, spune că „nimic nu e mai absurd decât instituirea unei filosofii de stat”, „decât uniformitatea discursului”, ambele trăsături fiind specifice regimului comunist.
Ce mai frapează în noua carte a lui Dumitru Popescu este capacitatea scriitorului de a sonda cele mai diferite medii sociale, de la cel studenţesc, medical sau sportiv, până la cel nou muncitoresc, al presei, al lumii interlope etc.
A doua parte a cărţii (În dezordinea ivirii) nu mai are în vedere „teatrul vârstelor”, ci ne oferă felii şi secvenţe de viaţă postdecembristă, de mare actualitate, care evidenţiază calităţile recunoscute ale scriitorului, de fin observator al vieţii sociale şi psihologice, „acea capacitate de cuprindere narativă, tensiunea ideatică a dezbaterii, simţul nuanţelor în perceperea realităţii, acurateţea stilistică a tratării temelor abordate” (Mircea Popa). Vocabularul este bogat şi riguros folosit, cu prezenţa unor neologisme, cuvinte rare sau regionalisme (belaliu, capiu, (a) decava, frenatoriu, hărăbaia, parură etc.).
Felicit şi editura (necunoscută mie) pentru calitatea tipografică (corpul de literă 12, rândurile aerisite, tehnoredactarea profesionistă). Sunt puţine greşeli de culegere (între care remarc confuzia dintre I şi l). Regimul alineatelor (acela de a marca trecerea la o nouă idee) este uneori eludat, iar punctuaţia devine pe alocuri deficitară (în special rolul virgulei, care trebuie pusă în cazul substantivelor la vocativ, al apoziţiei, înaintea unor subordonate etc.).
De remarcat coperta sugestivă a cărţii, reprezintând o variantă a lucrării La Sainte Face, de George Rouault (1871-1958), foarte potrivită pentru una din vârstele omului, senectutea, abordată în Teatrul vârstelor.