Daniel D. Marin
Trupurile care nu ne vin niciodată bine/
The bodies that never fit us well
Cluj-Napoca, Ed. Limes, 2021

 

 

Volumul de poezii Trupurile care nu ne vin niciodată bine/ The bodies that never fit us well, bilingv, așa cum de altfel se practică destul de mult în ultima vreme, apare la șapte ani după precedentul Poeme cu ochelari (Tracus Arte, 2014). Daniel D. Marin este prezent în peisajul literar atât cu volume de poezii (debutul său a fost în 2003 cu Ora de vârf, o carte multipremiată), activitate redacțională, realizator de antologii de poezie (Poezia antiutopică. O antologie a douămiismului poetic românesc, Ed. Paralela 45, 2010, dar și Borderline 2000, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2021). Experiențele sale cu lumea literară românească sunt destul de complexe, experiențe și interacțiuni, așa cum reiese și din declarațiile redate în publicații on-line, într-o perioadă dramatică pentru viața sa: „Scriu ca să uit de mine, deşi astfel îmi aduc cel mai des aminte. Scriu, pe de o parte, şi ca să îmi aduc aminte de ceilalţi. Ultima oară când cineva m-a întrebat ce mai scriu, eu mă întrebam ce trăiesc. Nu mai trăiam nimic. Și am fugit pe o insulă să trăiesc. Paradoxul e că aici am scris. Aşa încât nu mai sunt sigur dacă scriu, de fapt, ca să uit sau ca să îmi amintesc că trăiesc. Scriu un volum pe care nu credeam c-o să-l scriu. Nu aş mai fi vrut să public în România şi nici măcar să mai scriu. Însă de când sunt în Italia zile întregi şi nopţi nu m-am putut gândi decât la Trupurile care nu ne vin niciodată bine (titlul următorului meu volum), nu pentru că nu ne vin bine, ci pentru că ele ne transformă într-un fel ciudat. Şi ne învaţă să ne vedem singuri de undeva din afară. Singuri de ce ne înconjoară cel mai adesea, singuri şi când ne imaginăm în centrul lucrurilor, uneori singuri faţă de noi înşine. Şi abia când renunţăm să mai fim singuri e, de fapt, cel mai greu. Sau când cineva ne studiază de la distanţă, ne trimite mesaje codate, ne ameninţă viaţa. Şi ne dăm seama că suntem chiar noi” (gazetaromaneasca.com, 16/01/2013). Daniel D. Marin se află de ceva timp în străinătate, inițial cu o bursă, la Sassari, în prezent la Padova, și este interesat în mod special de literatura românească din diaspora, un spațiu în plină vervă, în actualul context globalist. Preocuparea sa intensă pentru socializare și interacțiuni umane constructive este de altfel evidentă și în jurnalul din România sunt doar eu, carte apărută la Editura Paralela 45, în anul 2018, și care abundă în mențiuni ale unor locuri (din Statele Unite și Italia, ori România) și nume, ca și cum autorul s-ar teme să nu uite pe cineva, fiecare persoană sau loc imprimându-și cumva impresia sau energia în cele relatate.
Ca să revenim la cel mai recent volum de poezii, Trupurile care nu ne vin niciodată bine/ The bodies that never fit us well, așa cum reiese de mai sus, este o carte cu o îndelungă perioadă de „incubație”, poeziile sunt în limba română și alternativ redate în limba engleză (în traducerea Lianei Andreasen), iar coperta are un aspect destul de gotic. Poeziile reflectă o aplecare spre o introspecție legată de trup, (în tot ce are el mai intim, mai material, mai dureros), dar și în aparențele sale și în personajele care ne bântuie, în același timp o cartografiere a singurătății. Asistăm astfel în primul capitol la „dilemele” domnului R., personaj care pare a fi desprins dintr-un film de epocă, pendulăm apoi pe parcursul cărții între o atmosferă suprarealistă, uneori cu accente macabre, de thriller, alteori descriptiv poetico-anatomică. Daniel D. Marin nu este un retoric, un declamativ. El își inspectează atent senzațiile, trupul care este oricând gata să ne trădeze, împrumutând în felul acesta alte trupuri, alte fantezii, permițându-și o călătorie de lux în corporalitate și în viața altor personaje care paradoxal se reunesc în el însuși: „domnul R. se trezește fix la miezul nopții fără să știe/ și se plimbă somnambul prin oraș, se urcă/ în autobuzele de noapte, privind împreună cu/ călătorii insomniaci străzile aproape pustii ale orașului/ din când în când aruncă o privire îndrăzneață cu subînțeles/ unei domnișoare îmbrăcate cam nepotrivit/ (asta nu ar îndrăzni niciodată domnul R. când e treaz)/ ea îi răspunde domnului R. tot cu o privire cu subînțeles/ și coboară împreună la stația următoare […]”. Al. Cistelecan scria în prefața volumului de poezii așa cum a fost, apărut în 2008: „Și aici, în mișcarea de imponderabile interioare, stă, de fapt, arta lui Daniel D. Marin, chiar dacă el profesează privirea în afară. Poezia lui, în realitate, e atentă la ecourile lăuntrice ale inventarului exterior“. Același lucru îl putem spune, extinzând peste timp, și despre poemele cuprinse în cartea de față. După ce aflăm câteva din dilemele domnului R., capitol cu care se deschide cartea (în afară de acel intro poetic „iarnă. zăpadă înaltă. beculețe colorate […]”, Mais où sont les neiges d’antan!), relatări din exterior, urmează o alternanță interior/exterior, un periplu în care suntem purtați prin următoarele capitole, ca niște pași – „Vocea/ The voice”, „Sacul/ The sack”, „Spațiu Intim/ Intimate space”, „Toată seara/ All through the evening”, „Grifonul/ The gryphon”. Sunt câteva poeme care fac referire la experiențe extracorporale: „mă trezesc târziu pe un pat de spital, incapabil să mă mișc,/ mă uit speriat la trupul meu și realizez/ că nu mai am deloc trup, închid ochii la loc/ gândindu-mă amuzat că visez,/ adorm, și când mă trezesc și deschid ochii în aceeași situație/ încerc să strig și degeaba, nici gură nu mai am […]” sau la o căutare de sine care generează un film al absurdului în stilul Eugen Ionesco. (Cum m-am sinucis, un poem pe care l-aș interpreta ca unul al continuei căutări a sinelui.) În Sacul avem de-a face cu o colecție de personaje grotești sau tragice, cum ar fi de exemplu Bondoc sau Chibrit, pierdute în mulțime, mulțimea umană ca personaj, dar și cu o personificare a conștiinței auctoriale: „Omul fără Chip învață cum să-și scrie memoriile,/ el umblă în metrou, în autobuz și în tren/ cu volume uriașe de memorii, le răsfoiește/ le mângâie paginile și le citește/ cu un soi de religiozitate, apoi își construiește/ false memorii pe care în scurt timp […] le pune în contact, inventează conflicte, situații fără ieșire/ ba uneori chiar și crime, descrie totul/ atât de amănunțit și fără efort”. Memoriile pot fi și textul care se țese la nesfârșit, generându-se prin autorul său, care sfârșește prin a se disipa (textualism în toată regula). Poemul trupul care nu îmi vine bine, cel de la care a pornit și titlul volumului, atrage printr-un soi de autoironie, dar și o nostalgie pe marginea imperfecțiunilor noastre trupești, o nostalgie a eliberării din chinga cărnii: „trupul meu din latex moale, elastic/ pe care oricine îl poate umfla/ exact ca pe un balon,/ dându-i apoi drumul în aerul încins/ zburând peste blocuri, peste nori […] unde inocența ia adeseori forme brutale/ unde eu plâng și mă dezumflu/ treptat treptat până când trupul meu/ ajunge de dimensiuni neglijabile/ și eu dispar definitiv în aerul fierbinte/ cu inima cât un vârf de ac”. Observ această recurență a dispariției și la următoarele personaje (Nelumitu, piaza rea, de exemplu) care vin să completeze galeria în Toată seara. Nu pot să nu remarc în acest popas referirile la natura feminină (în poemele femeia sau o mie de femei), care duc spre aspectele unei prezențe copleșitoare, abrupte, violent emoționale și senzoriale. Cartea se încheie cu un poem destul de enigmatic, grifonul vine doar noaptea și doar când care constituie prin el însuși un capitol de sine stătător, „Grifonul”. Natura duală a grifonului, pe jumătate vultur, pe jumătate leu, antrenează după sine drama dualității trup/spirit, bine/rău, aceea a eternei căutări a sinelui. Mă autodevor pentru a mă cunoaște mai bine, îmi pricinuiesc singur suferința, mă biciui, mă autoflagelez pentru că numai așa pot ajunge la esență. Poemul aduce aminte cumva și de mitul lui Prometeu: „îl chem. se hrănește din carnea și sângele meu,/ dar de unde se hrănește până dimineața/ crește la loc. eu stau în întuneric/ și de frica întunericului chem grifonul./ vine cât ai clipi. își întinde aripile deasupra/ capului meu și deschide clonțul cu ghearele/ îmi sfâșie carnea și, în timp ce-mi vorbește, îmi soarbe sângele cu clonțul […]”. Grifonul este un animal fantastic, o creatură cu complexe semnificații mitologice, atât pozitive, cât și negative, el poate fi un simbol al înțelepciunii (dacă e să ne luăm după emblematica medievală), dar și un simbol malefic: „Cu toate acestea, potrivit unei tradiții creștine, mai târzii poate decât precedenta, grifonul este interpretat într-un sens defavorabil… natura sa hibridă îi răpește independența și noblețea unuia și a celuilalt (vulturul și leul). El reprezintă mai degrabă forța sălbatică. În simbolistica creștină, grifonul reprezintă o imagine a demonilor, în așa măsură încât pentru scriitorii sfinți, expresia hestisequi este sinonimă cu Satan” (Dicționar de simboluri, vol. 2, Ed. Artemis, București, 1995). Ne-am putea gândi că trupul este infernul și veșnic generator de suferința, dar tot trupul este locașul unei supreme transfigurări. În volumul de față, Daniel D. Marin își permite o analiză destul de lucidă (neorealistă sau suprarealistă) a unor transformări, alegând să se disipeze în multiplele sale personaje, întruchipând tot atâtea viziuni. Reprezentat prin aceste „fețe” el se poate releva pe sine probabil la fel ca un grifon sfâșiat între materialitate și zbor, între sete de sânge și înalt.