Consiliul
Județean Cluj
Teme aparent marginale sau “strategia acțiunii indirecte” la Mircea Moț

Cel puțin două sunt trăsăturile specifice scriiturii lui Mircea Moț: apetența pentru clasic și perspectiva insolită. Cele două nu merg întotdeauna împreună. Apetența pentru clasicii literaturii române, pe care o putem citi în consonanță cu calitatea sa de profesor, o regăsim prin aplecarea specială asupra lui Creangă (prin lucrarea Ion Creangă sau pactul cu cititorul, publicată în 2004 la Editura Paralela 45 sau prin îngrijirea ediției Ion Creangă. Povești și povestiri, apărută la Aula, f.a.), Bacovia (Despre George Bacovia, volumul critic de debut, publicat în 2002 la Orator), Eliade (O capodoperă în șapte lecturi, apărută la Ecou Transilvan în Cluj-Napoca în 2020 și recent premiată de Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România), la care se adaugă edițiile critice Titu Maiorescu (2008), Zaharia Stancu (2017), Dimitrie Stelaru (2019) și Gheorghe Grigurcu (2021). Și cunoscuta lucrare Însemnări din La Mancha, apărută în 2015 la Editura Academiei Române, este dedicată clasicilor, în care eseurile lui Mircea Moț scot în lumină, tot din perspective inedite, canonizații. De altfel, numele cărții este și cel al rubricii pe care o ține de ani buni criticul și eseistul brașovean la Tribuna, în care privește din aceleași unghiuri subtile îndeobște literatura română clasică.
Recentul volum de eseuri, Complicități selective, publicat la Editura Ecou Transilvan în Cluj-Napoca1, se încadrează în tiparul său, și tocmai prin această menținere în tipar își păstrează spectaculozitatea. Găsim în această lucrare, organizată pe două părți inegale (cantitativ vorbind), eseuri dedicate analizei subtile a unor texte din Creangă, Caragiale, Rebreanu, Arghezi, Barbu, Blaga, Sadoveanu, Preda, Eliade, cărora le adaugă, în prima parte, cele dedicate clasicizaților Ileana Mălăncioiu și Dan Damaschin, iar în a doua eseuri privitoare la lucrări (și teme) din (alți) contemporani: Gheorghe Grigurcu, Ștefan Borbély, Marta Petreu, Ion Vartic, Ion Pop, Al Cistelecan. Apropiată ca abordare de Însemnări din La Mancha, noua culegere de propune și o angajată așezare în lectură, într-o proiecție pe care o preia din Ion Pop, formulată asupra operei unui dintre marii clasici ai literaturii române, Lucian Blaga: „Realizată din perspectiva unui anumit motiv, lectura poeziei blagiene (și nu numai!) trebuie să se recunoască inevitabil «drept fragmentară» după cum scria Ion Pop într-o carte de referință, asemenea lectură fiind inevitabil limitată de «unghiul de vedere ales», cât și de «momentul desfășurării sale, față de care deschiderea operei va oferi întotdeauna cel mai amplu spațiu de rezonanță»” (p.117).
Să privim acest fragment al academicianului Ion Pop așezat în rama eseistică a lui Mircea Moț ca reflectând perspectiva asupra proaspetei lucrări a criticului literar brașovean: o lucrare intenționat fragmentară – în ciuda unității tematice din O capodoperă în șapte lecturi, și (re)lectura nuvelei La țigănci de Mircea Eliade presupune, de fapt, o serie de lecturi din unghiuri diferite, un conținut fragmentar, asumat, „pe cont propriu și pe propriul risc”, într-un arhipelag hermeneutic în care fiecare dintre texte este distinct și parte a unui întreg, redând fragmentar adevăratul întreg, încă ascuns sub propriile ape textuale –, care devine tipică din punct de vedere auctorial. Repet, această tipicitate auctorială este, de fapt, ceea ce ține lucrarea în insolit, pentru că procedeul deja consacrat al lui Mircea Moț începe cu căutarea unghiului din care opera clasicilor, atât de rulată în dezbatere în istorii literare și manuale școlare, pierzându-și luciul și farmecul, se așază în hainele noi ale unei alte proiecții intenționale. Se angajează în parcurgerea arcului hermeneutic dintr-o perspectivă nouă, urmărind seria de codificări, de posibile deschideri semiotice, căutând asumat posibile noi chei în lectura unor texte care nu ar putea fi supuse unor asemenea interpretări dacă textele analizate nu s-ar releva a fi ceea ce Umberto Eco denumise cu decenii bune în urmă drept opera aperta. Nu întâmplător, unul dintre instrumentele sale de referință este dicționarul de simboluri (îl preferă pe cel al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant), pe care îl deschide ca în consultarea GPS-ului pentru confirmarea parcursului după propriile traiecte hermeneutice. Abia din această perspectivă privind, putem înțelege apetența pentru clasic la pachet cu unghiul diferit: opera clasică își relevă potențialitatea multiplelor interpretări, iar unghiul diferit apropie lectorul de opera intrată deja într-un soi de amorțire interpretativă, pe care o revigorează astfel. Despre subtilitatea abordării și insolitul unghiului vorbește, în textul însoțitor, și criticul Al. Cistelecan, în timp ce Ștefan Borbély evidențiază „interesul pentru hermeneutica intensivă a literaturii”. În cronica lui Gheorghe Grigurcu din România literară este evidențiată tocmai tipicitatea auctorială – textul se intitulează „Un tip de critic” și pune în lumină meșteșugul eseistului brașovean: „Fin degustător al creațiilor literare, Mircea Moț nu le abordează de regulă „din prima“, ci, posibil, după lecturi repetate, într-un spirit meditativ, întorcându-le pacient pe mai multe fețe, menționând nu o dată mai multe unghiuri de înțelegere”2, la nivel strategic privind, în timp ce din perspectiva punerii în aplicare tactică varietatea exegetică este cea care predomină. Cele trei perspective critice, aparent diferite, converg cu intenția pe care o lansează drept cheie a lecturii dinspre Ion Pop, reliefând un procedeu complex și unic: menținerea analitică în masa suculentă a literaturii române, care poate releva gusturi diferite în variate combinații de abordare, menținerea unui tipar strategic, al perspectivei hermeneutice insolite, cu o diversificare fabuloasă a procedeelor tactice, într-o subtilă angajare auctorială fragmentară, asumat subiectivă, încadrabilă în formula cuprinzătoare a titlului: Complicități selective.
Gama perspectivală diferă și surprinde: de la prezența vegetalului în opera lui Creangă, în condițiile în povestitorul nu este tocmai atent la decorul vegetal, fiind consubstanțial cu întregul, sau de forța regeneratoare a personajului indestructibil legat de natură: „Trăind într-o legătură deplină cu universul într-o condiție asemănătoare celei prenatale și având el însuși «nesimțirea» vegetală a butucului nesimțitor, Nică, personajul Amintirilor din copilărie, are extraordinara capacitate de a se regenera atunci când natura ființei sale este compromisă, «profanată», într-un fel sau altul, de elemente străine, care-i amenință tocmai veselia sau echilibrul” (p.14)
la evidențierea spațiilor preferate și prohibite în opera lui Caragiale, ori la fondul mistic al operei lui Barbu, prin care reface, de la început, lumea, la amestecul de pământ și poveste în configurarea Marelui Anonim blagian: „Dumnezeul blagian este ascuns în pământ, dar și în poveste” (p.97), față de care se apropie, se îndumnezeiește țăranul, prin exact aceleași două punți de legătură, pământul și povestea, prin care „trece în eternitatea legendei, sinonimă unei povești ideale, ce-l mântuiește de o existență consumată în contextul circumstanțelor” (p.98), până la negura după care se ascunde universul sadovenian, care „nu-și refuză sensurile simbolice”. Fiecare dintre clasici este interogat în marginal, dar prin această subtilă deschidere – începuturile și sfârșiturile eseurilor sale amintesc de ironia și rafinamentul stilistic lui Cistelecan – pe care gânditorul militar B.H. Liddell Hart ar fi numit-o, după titlul operei sale de căpătâi, strategia acțiunilor indirecte3¸ Mircea Moț simulează menținerea în marginalul abordării, când, de fapt, el se insinuează în inima operei, în centrul ei de greutate (spre deosebire de eseistul brașovean, Vasile Popovici, proaspăt laureat cu premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor, atacă direct acest centru de greutate și surprinde prin precizia acțiunii în Punctul sensibil). Notațiile lui Mircea Moț, odată apropiindu-se de lovitura decisivă, sunt de un rafinament greu de egalat. Iată, spre exemplu, două mențiuni, una privitoare la opera lui Liviu Rebreanu: „Relațiile din plan uman sunt transcrise prin relația dintre cei doi pomi, mărul și părul: «Frunzele mărului foșneau ca o imputare. Și imputarea îi aducea aminte de Ana». Un argument în plus pentru condiția realismului rebrenian” (p.60), cealaltă la cea a lui Tudor Arghezi care, față de Fleurs du mal, „[…] nu descompune realul, chiar trivial fiind, el îl percepe ca pe o creație divină care trebuie sublimată prin scris și prin arta poetică” (p.78). Q.e.d.
Parafrazându-l pe Liddell Hart, singura cale spre succes rămâne acțiunea indirectă, strategul acestei angajări critice fiind Mircea Moț. Sau, după cum spune Grigurcu, strategul acesta e „un tip de critic”. Un alt tip. Un altfel de critic.
Note
1 Mircea Moț. (2022). Complicități selective. Eseuri. Cluj-Napoca: Editura Ecou Transilvan. 240p.
2 Gheorghe Grigurcu. (2022). Un tip de critic. România literară. nr.8.
3 B.H. Liddell Hart. (1973). Strategia. Acțiunile indirecte. București: Editura Militară. 380p.