Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Temeteul copiilor

Temeteul copiilor

 

Nicolae Goja
Cimitirul copiilor
Baia Mare, Editura Eurotip, 2016

 

Am mai scris despre prietenul meu Nicolae Goja. Nu scriu că e cel mai bun, scriu că este unul dintre cei mai buni poeți, gazetari și, mai ales, prozatori contemporani. Nu și-a publicat poeziile. Nici textele sale din gazetă nu și le-a adunat într-un volum. Doar volumele de proză. O jumătate de raft de bibliotecă. De prim raft. Recenta sa carte, Cimitirul copiilor, nu face excepție.
Orice autor își regizează textul, adică lumea. La Nicolae Goja, în acest volum, aproape nimic nu pare a fi scris întâmplător, din fuga condeiului. Nici măcar incursiunile în lumea tehnicii, a mecanismelor de tot felul. Cu atât mai puțin cele spuse despre sat, despre obiceiurile sale (trecute sau actuale), despre morți și despre prezențele lor. Cu atât mai puțin despre „cimitir”. Și, dacă-i vorba de cimitir, atunci trebuie să mergem cu înțelesul până la viață și moarte, până la elementele fundamentale. Până la geneză.
Sigur că, cimitirul a venit în lume odată cu geneza. Nu însă și cel real al copiilor. Dar fântâna tot de la începutul începuturilor este. Nu chiar despre acesta spune cartea lui Nicolae Goja, dar de începuturi spune. Unul dintre ele este un început care trebuie re-făcut pentru a fi geneză. În carte, începutul (și reluarea sa) este simbolizat prin fântâna din satul Rodina, curățată de Bubu: „Bubu a coborât de mai multe ori în fântâna de la moară, din piatră în piatră, și a văzut căței și pisoi înecați. Mirosul de cadavru în descompunere nu l-a făcut să renunțe, va veni și va curăța puțul, apoi îl va spăla, îl va dezinfecta…” (p. 220).
Cartea își dezvăluie adâncimea abia în partea a doua, atunci când cele trei personaje principale (Blanca, Bubu și Gelu) ajung, după un bacalaureat ratat în satul Rodina. Aici, în sat, descoperă moara arsă, părul sub care se adunau la o vorbă bătrânii satului (mai tineri nu erau), fântâna înfundată cu resturi menajere, casnice, animale moarte etc. și cimitirul copiilor. Real, dar năpădit de bălării. Ca și celălalt, de altfel. Acest cimitir dă cu adevărat semnificația, înțelesul titlului cărții. Blanca, evreică, este cea care îl curăță, îl pune în rost și îi dă viață: „E doar un cimitir ca oricare altul. Ba nu ca oricare altul, aici copiii sunt îngropați la un loc, aici se face diferența între morții copii și ceilalți morți, aici copiii au un tratament privilegiat, sunt puși unul lână altul în ideea la spune badea Nuțu, că și în Rai există un loc pentru copii, deoarece ei au alte preocupări decât ceilalți morți, ei, chiar și morți fiind, se joacă unii cu alții…” (p. 216).
Mai există în carte un alt cimitir, cel evreiesc din Baia Mare, unde își petrec timpul cele trei personaje ale cărții. Cu ei și cu acest cimitir se deschide cartea. Aici, printre mormintele bine îngrijite se joacă copiii care, cu timpul, vor deveni adolescenți. Și acest cimitir ar putea fi, și chiar este oarecum, un cimitir al copiilor care copilăresc în el.
Dar cred că cel mai nimerit și de înțeles „cimitir al copiilor” este cartea. Textul acestei cărți. Ea îi face pe copii, ea îi „îngroapă” în cuvintele ei. În biblioteca ei.
Romanul se deschide cu domnul D., pictor
amator („Domnul D. Mai are puțină vreme… până la time-aut…”) și se încheie tot cu el
(„— Să fiți cuminți, copiii! – închide ochii domnul D., în sfârșit”). Prin el se face intrarea artei în/ pe senă. („Când să semneze ultilul tablou, domnul D., murind, scrie doar o tușă care seamănă cu o virgulă.”) E un joc al autorului, deloc întâmplător. Vor mai fi și altele. Începe apoi prima parte a cărții cu copiii (numiți mai sus), cu părinții lor și cu cimitirul evreiesc. În a doua parte, adolescenții, după bacalaureat, se întorc în satul Rodina, la obârșii, să se redescopere într-un „ancestral cotidian”. Substanța cărții este dată de această a doua parte. Nu pentru faptul că este mai bine scrisă, toată cartea este foarte bune scrisă, ci pentru faptul că ea resemnifică. Adică aduce înțelesul.
Autorul nu are în vedere un cotidian nemilos (așa cum au spus unii), ci un ancestral care, uitat (sau aproape uitat fiind) trebuie adus în minte (în accepțiunea dată de D. Stăniloaie), adică vindecat. Ancestralul e, oarecum, un fel de ADN cultural. Mai mult, unul care ține de ființa noastră. De ființare, ar spune Heidegger, și abia mai apoi, prin nimicul fântânii, de ființă. Fântâna „uitată”, din care nu se mai poate bea apă, este ființa. Ea, mai apoi, resemnifică. Dă apă la toți. Apa, prin stratul freatic, vine și de pe deal, din cimitirul copiilor.
După cum am scris mai sus, există în carte trei cimitire: unul evreiesc, celălalt (la Rodia) al copiilor și „cimitirul care este cartea”. Cartea este aceea care re-semnifică, re-face facerea. Prin ea putem înțelege mai bine statutul lumii ontice și al cărții, de multiunivers. Oricum am lua-o, există o facere continuă. Toată, în funcție de unde se găsește observatorul. În cazul de față: textul (autorul) și cititorul. Ambii resemnifică realul cotidian: „Orele trec, gândindu-te că mulți alți oameni fac același lucru plictisitor, trebuie să-ți închipui că eternitatea asta înseamnă repetiția golului și repetiția tăcerii…”. „Golul” deplin și „tăcerea” absolută înseamnă lumea de dinainte de Big Bang. Abia apoi facerea. Spațio-temporalitatea. Viața și moartea. Și mai apoi cimitirul și cartea. Fiind o facere continuă, cartea nu despre facerea ei spune, ci despre înțeles. Cimitirul este o absență a spațio-temporalității, dar, privit din perspectiva vieții de apoi, este și una din prezențele eternității. Viața și moartea sunt îngemănate. Sunt Una. Unu. Nu știu cât este așa pentru cei „morți”, dar sigur este așa pentru înțeles.
Din acest (posibil) înțeles pleacă „treimea”: „Suntem trei feți, trei frați, trei crai, trei fârtați, nu vrem să fim altceva! – le șoptește Bubu cu înțeles” (p. 236). Treimea este ființă; mai mult, Ființa. Aceasta, prin mai multe avataruri, prin mai multe ființări, va ajunge, într-un fel la sine. Ajungerea la sine a Ființei este cartea.
Ajunsă acasă, în Baia Mare, în cimitirul evreiesc, „treimea” pune la cale o poveste. Povestea Laurei Schwartz, singura care are poză pe piatra de mormânt din cimitir. Un univers asupra căruia se hotărăsc mai greu cam cum ar trebui să fie: „Însă viața nu-i simplă, posibilul nu poate suplini imposibilul. Așa trebuie să vedem mitul Laurei, dar și al nostru, într-un amestec continuu…”
(p. 249). Mai este o „poveste” în carte, aceea a domnului D., pictorul. Poveste pusă de el în creion sau culoare. În imagini. Îmagini care, în viziunea autorului, ilustrează prin text, cartea sa. Există mai apoi cartea de față. O a treia carte. Temeteul copiilor.
Multe-ar mai fi de spus. Despre Rodina, despre viziunea autorului asupra vechiului și actualului sat românesc, despre lumea contemporană cea de zi cu zi, despre bunătatea și blestemul de a scrie, despre… Închei însă cu încă un citat: „O, mamă și tată, am văzut moartea cu ochii, am privit-o ochi în ochi și nu o putem uita! Ce ne vom face, mamelor și taților noștri, de acum înainte? Căci nu suntem oameni, suntem copii!…”

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg