Sicut in Caelo, et in Terra! (Iisus)   
Cu adevărat, de la sine înțeles și fără nicio îndoială,
ceea ce este Jos e la fel cu ceea ce este Sus, pentru înfăptuirea lucrului unic. (Hermes Trismegistus)

 

 

Sintagma aleasă drept titlu pentru acest articol este, înainte de orice, o imensă şi fascinantă metaforă despre care se ştie că a cunoscut numeroase versiuni anterioare; ea stă la temelia unui construct ideatic viu şi distinct ce însoţeşte istoria omenirii. În varianta sa completă şi actuală – Templul ideal al umanităţii – metafora noastră face trimitere evidentă la un edificiu socio-uman ce capătă concreteţe în urma unui efort asumat de transpunere în fapt a Ordinii divine1. Această Ordine, pe care o menţionăm cu majuscule, este cumva semnătura secretă prin care Dumnezeu marchează întreaga sa Creație. Pe cale de consecinţă, misiunea şi responsabilitatea unui aspirant întru realizarea spirituală ar presupune o vocaţie a Luminii, a Armoniei şi, astfel, o continuă luptă cu Întunericul (haosul, ignoranţa, neantul). De aceea s-a spus că inițiatul moare și reînvie reconstruind lumea după criterii atemporale, prin cuvânt (idee rostită, logos) și prin număr. Desigur, înălţare unei asemenea construcţii ar presupune o cunoaştere prealabilă a acestei Ordini de origine non-umană, precum şi a principiilor şi cerinţelor ce se impun a fi respectate întocmai, cu măsură, cu asiduitate şi înţelepciune. Pe de altă parte, tot aşa cum trupul omului este considerat ca fiind casa spiritului său, Templul ideal este casa spiritului omenirii, o lume deconectată definitiv de la instinctualitatea primară, o lume a păcii, prosperităţii şi bunei înţelegeri. În acest mic joc de analogii, Templul lui Solomon pare a fi doar un precursor mitic al Templului ideal aşa că, practic, putem aşeza, fără să greşim, semnul egal între cele două expresii. În toate timpurile, metafora menţionată a reprezentat o reflectare a Cerului (centru al unirii omului cu divinul) având, ca atare, semnificaţia unei cosmogonii despre voința şi intenţionalitatea celestă. Aşa, de pildă, în pasajul biblic referitor la casa Domnului înălţată de către regele Solomon vom găsi semnificaţii profunde privind armonia cosmică, acestea fiind perfect interşanjabile cu metafora noastră actuală, cea referitoare la Templul ideal al umanităţii. Aşadar, în esenţă, Templul ideal reprezintă generic o casă a oamenilor liberi care au depăşit constrângerile limitative ale materialului şi percep evoluţia lor ca fiind una preponderent spirituală.În variantă tradiţională, ordinea universală este dezvăluită ca având două paliere distincte, cel mai adesea, sugerându-se două realităţi diferite – Cerul (Sus, Ierusalimul ceresc, Civitate Dei) şi Pământul (Jos, Ierusalimul lumesc, Civitate terrena). Primul nivel menţionat este cel superior şi dominant, constituind inclusiv un model, un ideal de urmat pentru cei ce vieţuiesc la nivelui secund. Se subînţelege, din această logică, statutul de copărtaş la Creaţie al omului care a conştientizat ordinea superioară căci, doar un asemenea statut, asumat cu smerenie şi responsabilitate, îl va fi autorizat pe homo sapiens în demersul său eroic şi sacrificial de a transpune armonia şi proporţionalitatea divină în mundanul cotidian.În temeiul acestui raţionament analogic bazat pe principiul corespondenţei, lumea în genere şi aspirantul la realizare spirituală în special, trebuie să se supună ordinii superioare, dat fiind că aceasta din urmă decurge dintr-o logică transcendentă – planul lui Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului – Principiul. În paranteză fie spus, a întrezări planul divin înseamnă a cunoaşte cauzele; omul care cunoaşte Cauza primă2 nu se mai poate rătăci, pe când, cel aflat în ignoranţă va fi de-a pururea „orb” şi astfel, condamnat la o cunoaştere imperfect, va suporta vicisitudinea acţiunilor sale. (Bacon, Fr. – 1957, p. 105). Chiar dacă, in nuce, Principiul este incognoscibil3, el devine „vizibil” în toată splendoarea şi gloria sa prin atribute şi prin efectele pe care le produce. Se ştie că metafizica tradiţională s-a edificat în jurul unei Cauze prime4; cu toate acestea ştiinţa secolului XX proclamă, cel puţin pentru domeniul mecanicii cuantice, o acauzalitate suverană acreditând astfel ipoteza indeterminismului5. (Einstein, A. – 2015, pp. 63-73) Prin urmare, după trei sute de ani, logica de tip newtoniano-cartezian ridicată la rang de sistem filozofic de către Kant a fost, iată, îngenunchiată de Werner Heisenberg, cel care, prin teoria sa privind relaţiile de incertitudine, introduce pe uşa din faţă relativismul şi probabilitatea în cunoaştere; astfel, iraţionalitatea însăşi a fost (re)considerată ca fiind o prelungire şi o completare a gândirii logice, tot astfel cum întunericul este în continuarea luminii şi Fiinţa face unitate cu neantul. În contrapartidă, numeroşi cercetătorii afirmă o surprinzătoare coerenţă în univers, o structurare parcă voit proiectată şi o transformare continuu-ordonată, ciclică și previzibilă a materiei în energie şi invers. Corpurilor cereşti par a se afla într-o interconectare greu de explicat şi de pus în ecuaţie. Atât la nivel macro cât şi la nivel infinitizecimal, raporturile cosmice relevă aşadar, o viguroasă coeziune dincolo de care întrezărim o voinţă supremă și absolută privind manifestarea realității şi o logică ce scapă înţelegerii umane. În mod cert, parametrii universului sunt, extrem de fin conjugaţi, ca şi cum, în mod voluntar, o forță ar menţine coerent şi interconectat totul, într-o stare de echilibru perfect.Pe plaiurile eterne ale cunoaşterii iniţiatice având ca obiect Ordinea, a întrezări acest plan de origine nefirească înseamnă a te poziţiona echidistant faţă de excese, a domina timpul şi a crede cu smerenie şi deplină convingere în forţa creatoare a omului. În această ipostază neobişnuită, un iniţiat veritabil este aidoma unui vânător care, pentru început, îşi va construi cu răbdare şi pricepere, instrumentele, hărţile realităţii şi modele de rigoare. Sub privirea sa de perpetuu aspirant în ale înălţării spirituale, eternele plaiuri ale cunoaşterii vor deveni germinative şi se vor metamorfoza treptat într-un imperiu al armoniei şi al ordinii atotstăpânitoare pe care vânătorul îl va proclama lăuntric, mai întâi, pentru ca apoi să impună tuturor această stare cu blândeţe, cu moderaţie şi cu nemărginită iubire. Cel ce vrea să vâneze cunoaşterea (Ordinea) va construi, înainte de orice, eliberarea şi decondiţionarea sa şi va edifica, totodată, un climat de pace deplină în juru-i. Numai atunci eternele plaiuri ale cunoaşterii îi vor dărui cu generozitate „prada” (informaţia) pe care el o caută cu însetare şi asiduitate, şi anume, când el însuşi va devenit un model de toleranţă, înţelegere, altruism, calm şi beatitudine. Cel ce ştie să vâneze cu adevărat a citit Ordinea divină, inculcă proporţionalitate, rigoare şi înţelepciune în toate acţiunile sale. Matricea cunoaşterii devine astfel oglinda înălţării şi a iluminării sale prin cercetare prudentă şi rodnică îndoială, prin ingeniozitatea abordărilor şi sinergia ce se pogoară în linişte asupra lucrării sale, asemenea unui dar celest. Cel ce poate să vâneze cu adevărat, înţelege că trebuie să semene iubire şi devotament în juru-i prin chiar sacrificiul de sine. Doar aşa eternele plaiuri ale cunoaşterii iniţiatice renasc din acest suprem efort întru desăvârşire spirituală, devin cooperante şi apoi, fecunde, din încredere generoasă în cei de azi, din dragoste pentru cei de mâine şi din veneraţie pentru cei care au fost. După ce se va fi încărcat cu toate aceste virtuţi, vânătorul de cunoaştere va putea purcede să pună şi el o piatră şlefuită la temelia Templul ideal, şi astfel, continuând, în mod conştient, tradiţia maeştrilor adevăraţi, va putea spune că a avut un rost în lume (vide problematica sensului vieţii). Aşadar, cât încă mai este în viaţă, protagonistul nostru generic se va strădui din răsputeri să-şi identifice menirea ce i-a fost hărăzită şi să lupte cu toată convingerea de care este capabil pentru a o transpune în fapt. Cel ce intră într-o astfel de logică trebuie să-şi dorească cu ardoare calitatea peregrin în ale cunoaşterii, să acţioneze metodic pentru a se încărca cu puteri spirituale pentru ca, în final, să se obişnuiască să vadă totul din pers­pectiva dăruirii totale şi a sacrificiului de sine. (Maestrul Z & Discipolul A – 2012)Alegoria aceasta cu vânătorul nu aparţine celui care semnează prezentul articol. Ea a fost lansată în spaţiul public de către Carlos Castaneda care, în drumul său iniţiatic, pleca uneori pe dealuri şi prin păduri, la vânătoare de puteri spirituale, însoţindu-l ca ucenic ascultător pe maestrul său – un şaman mexican de origine toltecă anume. Aventura cunoaşterii pe care o parcurge Castaneda sub îndrumarea maestrul său a fost considerată de către cunoscători ca fiind una dintre cele mai spectaculoase iniţieri ale secolului XX (Castaneda, C. – 2004, 2005, 2007) Ideea că existenţa lui Dumnezeu poate fi demonstrată raţional pornindu-se de la ordinea matematică omniprezentă nu este nouă; de la această constatarea şi până la supoziţia că există un planul divin şi o intenţionalitate nefirească în raport cu cele lumeşti nu mai este decât un simplu pas de făcut. În acest cadru, intelectul uman este doar instrumentul menit să oglindească planul lui Dumnezeu aşa cum transpare acesta din Ordinea sacră – eternă, absolută şi atotcuprinzătoare. Pentru aceasta omul îşi făureşte unelte logice destinate să-i multiplice forţa mentală şi să-i facă posibil accesul la esenţa lucrurilor. Mai mult decât atât, după ce cunoaşterea Ordinii supreme devine efectivă, homo sapiens îşi va face un ţel în viaţă din dezideratul de a transpune în fapt preceptele ce decurg din proporţionalitatea şi armonia Templului ideal; astfel, Ordinea implicită devine un ideal călăuzitor (planul lucrării) în ceea ce am putea numi (re)construcţia fiinţei umane şi a Lumii, în egală măsură.În vechime, constructori de catedrale6 se aplecau cu deosebită asiduitate asupra filosofia hermetice. Pentru ei, întreaga natură înconjurătoare avea viaţă şi viaţa era Dumnezeu însuşi; cel ce studia natura şi geometria sacră devenea, chiar prin această nobilă îndeletnicire, un înţelept şi propovăduitor al armoniei şi proporţionalităţii. Ca simplu obiect de studiu al metafizicii, natura cuprindea toate lumile fie că erau acestea vizibile sau invizibile spre deosebire de ştiinţă zilelor noastre care se concentrează doar asupra dimensiunii cantitative a fenomenelor realităţii. În acele timpuri, metafizica tradiţională cerceta lumea cauzelor, cu tot atâta ardoare cu cât ştiinţa de astazi studiază lumea efectelor. Templul concordiei şi al păcii este, aşadar, un edificiu socio-uman marcat însă de o puternică amprentă spirituală, având ca fundament o etică de sorginte geometrică asemenea celei promovate de către Spinoza. Totuşi, noţiunea de templu spiritual este destul de vagă şi de polivalentă. Poate tocmai de aceea, în chiar prima constituţie masonică editată la 1717, se menţiona ca principal deziderat construirea unui Templul ideal al umanităţii, azil de pace şi de fericire nu numai pentru francmasoni, ci şi pentru toţi oamenii, sub egida Marelui Arhitect al Universului. Rolul social şi dimensiunea etică al Ordinului iniţiatic au fost bine precizate încă de la începuturi: … un mason este obligat […] să se supună legilor moralei şi dacă înţelege corect Arta Regală, el nu va fi niciodată un ateu stupid şi nici un libertin fără de religie… În plus … un mason va fi un subiect obişnuit în faţa unor autorităţi civile şi nu trebuie niciodată să fie implicat în conspiraţii sau comploturi împotriva păcii şi bunăstării naţiunii sale. El va susţine în orice ocazie interesul comunităţii şi va promova zelos, prosperitatea ţării lui. […] masonii sunt meniţi să promoveze pacea, să cultive armonia şi să trăiască în bună înţelegere şi iubire fraternă” (Dalea, I. G., 2014, pp. 277-285, Constituţia lui Anderson – 1723) Date fiind toate aceste precepte tradiţionale, prin acţiunile şi poziţia sa, Ordinului iniţiatic poate influenţa decisiv mediul social în care îşi desfăşoară activitatea. Promovarea păcii şi armoniei sociale, extrapolarea comportamentului caritabil şi de întrajutorare fraternă la nivelul întregii comunităţi, ar putea reprezenta orizonturi către care să tindă acţiunea Ordinului în mediul social. Dintr-o altă perspectivă, opusul ordinii este haosul (dezordinea); în plan social, opusul ordinii este anarhia. De menţionat, de asemenea că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, prin termenul sinarhie se înţelege guvernarea simultană a mai multor căpetenii, care conduc fiecare câte o parte a unui stat sau formă de guvernământ în care puterea de stat este repartizată între mai multe persoane. Apreciem în acest context că cele două definiţii invocate nu reuşesc să transmită totuşi, esenţa lucrurilor şi anume că sinarhia este antonimul anarhiei. Termenul sinarhie pare să fi fost inventat de către Saint-Yves d’Alveydre, la finele secolului al XIX-lea, ca o nominalizare a efortului uman de a transpune Ordinea divină în plan social. Ideea este însă, mai veche şi oarecum similară cu filosofia de a construi pe Pământ un Ierusalim lumesc, aidoma celui ceresc. În plan faptic însă, tentativa extremei drepte din Franţa de a aplica ideea de sinarhie, în perioada interbelică, a compromis un posibil viitor şi a produs efecte devastatoare în ce priveşte conceptul propriu-zis, dezbaterile pe această temă nemaifiind reluate şi devenind un tabu. În argumentaţia ce o vom dezvolta succint în continuare, pornim de la considerentul că a doua definiţie menţionată ar fi mai apropiată de nivel de conţinut al sintagmei Templul ideal ca structură de tip sinarhic7.Într-un alt registru şi din perspectiva analizei structurale a conducerii a unui stat, cele trei puteri fundamentale (puterea legislativă, judecătorească şi executivă) coexistă şi îşi desfăşoară activitatea în baza mandatului expres atribuit de către electorat. În majoritatea statelor lumii, reprezentanţii puterii legislative sunt aleşi prin scrutin direct de către cetăţeni, reprezentanţii puterii executive au mandat atribuit, în timp ce puterea judecătorească funcţionează ca factor de control şi echilibru. O astfel de conducere de tip sinarhic a unui stat este concepută a fi funcţională şi eficace, numai în situaţia în care cele trei puteri conlucrează în mod armonios pentru interesul binelui general. Acest mecanism presupune, de asemenea, inclusiv o raportare a tuturor actorilor la un sistem unic de principii, valori şi scopuri comune ale societăţii respective. Chiar dacă, sub aspect istoric, democraţia a fost considerată una dintre cele mai adecvate forme de conducere a mediului societal, pe lângă atu-urile de netăgăduit ea prezintă de asemenea inclusiv o serie de limitări evidente. În manifestarea lor, aceste carenţe ale democraţiei determină îndepărtarea sa de statutul ideal în ceea ce priveşte organizarea societăţii. În nenumărate cazuri, democraţia a generat corupţie, manipulare şi o incompetenţă contraproductivă. Cum se ştie, în democraţie, alegerea reprezentanţilor se realizează prin exprimarea directă de către electorat a opţiunilor sale, în funcţie de preferinţe care, cel mai adesea, pornesc de la argumente de ordin emoţional. Această problemă a democraţiei este legată de faptul că statul, împreună cu structura sa de conducere, reprezintă voinţa comună a unei mase eterogene de cetăţeni, pentru care este greu să se evidenţieze un numitor comun de principii, valori şi scopuri unanim acceptate. O altă problemă fundamentală rezidă din ignorarea argumentelor privind performanţa individuală şi calificarea în ceea ce priveşte adoptarea deciziilor. În general, regula sistemelor democratice impune selectarea în poziţii de conducere a statului a indivizilor carismatici, în dauna celor merituoşi şi cu adevărat performanţi, aceştia din urmă fiind nevoiţi să ocupe poziţii subalterne în cadrul sistemului.În fine, o a treia deficienţă majoră a democraţiei este dată de de creşterea continuă a gradului de entropie (dezordine). Tot astfel cum în domeniul fizicii, amplificarea entropiei conduce la deteriorarea constantă a sistemului, în societatea umană pot apărea fenomene extreme (crize, războaie, revoluţii etc.) ajungându-se, în cele din urmă, la distrugerea sistemului însuşi. Mai mult decât atât, excesul de democraţie conduce, în mod inevitabil, la deturnarea de la scopul binelui comun a mediului social şi la orientarea acestuia către o anarhie devastatoare. Dintr-o astfel de perspectivă, trebuie subliniat aici, încă o dată, faptul că sinarhia este în principiu, opusul anarhiei. Tot astfel cum sinarhia ar putea fi o măsură a ordinii şi echilibrului, anarhia poate fi considerată o măsură a entropiei şi dezordinii sociale. În logica sinarhică, într-o societate ideală8, Parlamentul ar putea fi înţelepciunea în acţiune, Puterea judecătorească ar caracteriza iubirea ca dreptate şi adevăr, în timp ce Guvernul ar reprezenta puterea care asigură aplicarea şi supremaţia legii (Verescu, Z. A. – coord., 2009, pp. 289-302).
BibliografieBacon, Fr. (1957) – Noul Organon, Ed. Academiei, Buc.Bohm, D. (1995) – Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Ed. Humanitas, Buc.Castaneda, C. (2007) – Al doilea cerc de putere, Ed. Rao, Buc. Castaneda, C. (2005) – Povestiri despre putere, Ed. Rao, Buc.Castaneda, C. (2004) – Călătorie în Ixtlan, Ed. Rao, Buc.Dalea, I. G. (2014) – Documente constitutive ale Francmasoneriei, Ed. Arcana, TimişoaraEinstein, A. (2015) – Cum văd eu lumea, Ed. Humanitas, Buc.Maestrul Z & Discipolul A, (2012) – Ab initio, Ed. Herald, Buc.Maestrul Z & Discipolul A. (2015) – Ars moriendi, Ed. Herald, Buc.Verescu, Z. A. – coord. (2009) – Silabisiri, Ed. Civitas, Buc.
Note1 În esenţă, metafora Templului ideal are ca sorginte Ordinea divină – o „ordine implicită”. (Bohm, D. – 1995) 2 Denumită uneori Cauza cauzelor, Cauza finală sau Realitatea ultimă, indefinibilă etc.; Cauza primă este cea care dirijează şi menţine creşterea şi continuitatea fiinţelor vii. (Bacon, Fr. – 1957, p. 210)3 S-a spus, nu de puţine ori, că măreţia lui Dumnezeu constă în a ascunde Adevărul, iar cea a Omului, în a-l căuta.4 În lumina acestei axiome, întreaga fenomenologie nu este nimic altceva decât o consecinţă a Cauzei prime.5 Vide principiul incertitudinii enunţat de Heisenberg, precum şi interpretarea de la Copenhaga.6 Masonii operativi care venerau arta sacră a geometriei.7 În esenţă, date fiind responsabilităţile specifice liber exercitate de către oficianţi şi, în genere, funcţionalitatea sa, un atelier masonic ar putea fi asimilat unei structuri sinarhice.8 Fondată pe Adevăr, Dreptate şi Binele general, toate acestea izvorând din scopuri, principii şi valori şi comune.