Concursul Național
de Literatură „Ioan Slavici”, 2021
Premiul III, secțiunea
Proză Scurtă

 

Motto:
„Cîinele nu rămîne prea mult timp legat de cîrnat.” (proverb german)

 

 

Nevastă-mea m-a rugat să-i dau portofelul din poșetă, era pe bancheta din spate și a oprit exact în față la Mega Image. Traficul era redus, așa că, pentru cîteva minute, nu era nici o problemă. A coborît și a intrat în micul magazin de cartier. Am rămas în mașină, eram încă moleșit după joggingul de dimineață, nu-mi băusem nici cafeaua, era cald și am învîrtit la manivelă pînă ce am coborît la maximum geamul de lîngă mine. Eram îmbrăcat frumos, aveam și pălăria din piele de cangur, o luam mai rar, nu mi-am dat-o jos nici în mașină și mergeam pentru o tură ilegală la Buftea. Una care nu corespundea cu niciunul dintre punctele bifate în declarație. Ca obiective vizate erau Cofetăria Tentații Dulci și o plimbare pe malul lacului; asta pentru că marea dragoste, Parcul Mogoșoaia era, ca toate celelalte, închis de mai mult de o lună. Azi se fac zece ani de cînd ne-am căsătorit, era într-o vineri. La un moment dat, îmi sar în ochi niște strece negri, botinele gri și o siluetă cunoscută. Ea e! O mai văzusem și cu mai puțin de o zi în urmă. Întorc capul și ridic rapid geamul. Nu m-a zărit, e bine și a intrat tot la Mega. Preventiv îmi trag pălăria mai pe ochi, e ceva mai greu, nu prea e purtată, părul meu cam corpolent, de la frizeriile astea închise cu virusul și mă gîndesc dacă să reglez parasolarul spre ușă. Dar e prea mult, ar fi ciudat, nici măcar nu bate soarele din față. E ceva contradictoriu, deși mă feresc de ea, totuși aș vrea să o văd din nou, dar poate o prind cînd iese; am o anume nerăbdare. Codița ei sau fizionomia, sau corpul acela de copil care parcă ar fi cerut căldură, tandrețe, care în loc să îmi fie respingător, mai degrabă mă contraria. Oare ce reacție ar fi avut dacă mă recunoștea? Ar fi venit să vorbim? Mi-ar fi cerut din nou bani ca să pot să scap de ea? Ușa s-a deschis, n-a ieșit pe cine așteptam, ci cu impetuozitatea cunoscută, consoarta mea. Și-a găsit Pepsi-ul ei favorit cu lămîie, urcă, mi-l dă să-l așez în suportul dintre scaune, încerc să mai cîștig cîteva secunde aparent așezîndu-mi centura, trag de timp, apoi pălăria, ușa magazinului nu se mai deschide și pentru mine, Opelul demarează în forță și abia îndrăznesc să o întreb dacă înăuntru era aglomerat. Nici nu mai conta, deja plecasem.
*
Silit de împrejurări potrivnice, pandemie, carantină și una pentru care am scris un articol printr-un ziar de prima mînă, am introdus-o acolo ca personaj admirabil, i-am prezentat ofranda și omagiile, dar ea nu s-a hotărît dacă să mă iubească sincer, cu patalama la mînă și ofițerul ăla de stare civilă în niște pantaloni necălcați dar cu diagonală tricoloră pe burtă, adică să mă iubească mai mult decît deloc, m-am pus pe mîncat. Bulimie, tată, dar una cu plăcere maximală și regăsită bucurie. Mîncare de țăran, niște mămăligă rece cu ceva brînză de burduf, un Făgăraș ușor expirat, un ochi de rață, niscai cîrnaț prăjit și o ceapă bună.
Toate astea fiind cuprinzătoare și îndestulătoare, iar șprițul de după neameliorînd cu nimic toropeala survenită, am considerat că e cazul ca greutatea mea aparentă să nu devină amenințată de acest prînz frugal și că nu prinde bine un huzur cu tras pe dreapta pentru siestă, ci s-ar impune vreo doi, cinci, șapte pași p-afară. Zis și făcut!
Nădragii, un tricou cu mînecă lungă, e prea gros, dat jos și pus din nou, lasă că-i mai bine așa, abia nu mai iau și geaca aia subțire, ba o iau, că n-am unde pune actele, cheile, spray-ul dezinfectant și alte marafeturi. Mă-ncalț dincolo de ușă, pe casa scărilor unde măsurile de urgență și normativele mi-au exilat întregul lot de încălțăminte în vigoare din acest sezon. În uz, adică. Încălțătorul nu îl las afară, e o super lucrătură din bronz, are vreo sută de ani, luat din talciocul de pe Cascadelor. Mi l-ar șuti ăștia imediat! Cobor scările, închid ușa blocului după mine, de data asta cu mîna, cu piciorul nu se face tot timpul corect și-apoi, cum am zis, aș putea risca ca altfel să rămîn în picioarele goale. După caz, în ciorapi sau în papucii de casă. Dau cu niște spray pe palme după contactul direct cu avut cu ușile și plec la drum, dormitînd cuminte în adidașii mei de șapte sute jumate, cred că Mizumo.
Ies în stradă, traversez nereglementar în diagonală, traficul permite, și încă de pe mijlocul carosabilului răspund elegant unor avansuri venite pe Wapp, Fb și pe alte rețele oneroase care strică familii, cum spune de-altfel, părintele Popescu. Mașina încă nu funcționează la capacitate, abia m-am pornit, aproape că aș putea adormi de tot, deci e clar că nici nu prind nici cine știe ce viteză. Fac stînga pe traseul ce duce în gară, de regulă nu în mai mult de juma’ de oră, văd pe unii în tricou, brusc devin conștient că mă iau și pe mine căldurile, prin asociativitate sau nu știu cum să-i zic, aa, mai corect e prin simpatie, rămîn în tricou, și arunc ce am dat jos pe-un umăr. Aceeași deplasare mai mult pe loc, cu aceleași gagici în dialog pe rețele, cele mai importante, adică alea cu investiții afective solide din partea mea, dar cam fără folos și fără vreun viitor. Și-s cam amărît din punctul ăsta de vedere. Nu știu dacă pentru că mă simt ca un milog cerșind afecțiunea exact la fel cum mi se cere și mie, numai că cu totul din alte direcții. Și din alte categorii. Acum zic despre cele diviziile inferioare, cu competitoare care nu joacă în cupele europene. La un moment dat, aici e vorba despre cineva ca cu veleități de Liga Campionilor, chiar i-am explicat acuzatei principale că se poate întîmpla ca eu să încep să contez în capul ei, este vorba de capul pieptului și-n afecțiunea ei, prea tîrziu, adică atunci cînd încep să-mi suspend investițiile intelectual-afective. Adică să închid ditamai ambasada, cu personal numeros, iar relațiile dintre noi să rămînă numai la nivel de consulat, unul amărît, cu două, trei persoane, cum e ăla al nostru de la Cernăuți, știu că am acolo un prieten care înainte era ajutor de piccolo prin MAE, iar acum este și consul și ospătar. Om la toate, cum ar veni. Bun, și chiar dacă ne întîlnim pe la jumătate, sau chiar mai jos, că pe mine mă ajută și atracția gravitațională a lui Newton, e ca la lifturi, cum ar fi două aflate unul lîngă celălalt, fiecare pe ramura lui urcătoare respectiv coborîtoare. Dar degeaba! Așa că am comutat și eu prin reducția aia de doi țoli, am pus motoarele să funcționeze în două pistoane din patru, chiar dacă iese fum și carburația este ineficientă. La cap o fi băgat dumneaei, însă n-am simțit nici o schimbare calitativă, cum se zice, vreo mînă întinsă, vreo intenție de vedere la ochi vreodată în zilele ce au urmat. Adică totul a continuat la fel ca-n cele șapte luni anterioare. Bine, eu am suspectat, chiar am gîndit intens într-o seară cu lună plină și sateliți Starlink, ăia a lui Musk, că poate duduia europeană este doar în plin proces de selecție, că studiază dosarele personale ale pretendenților, că ține legătura cu toți candidații care sînt bine ținuți în lesă, că de țarc nu cred să fie vorba că ordonanța zice clar, distanțare fizică, și că doar după ce se termină cu operațiunea asta din preliminarii urmează fazele mai avansate, cernerea ultimă adică, cu interviuri și alte chestii, pe faze și tururi, exact ca la fotbal. Nu mi-e clar ce variantă are-n cap, turneu Final Four ca la handbal, sau doar o întîlnire aplicativ-tactică desfășurată pe un teren neutru și fără arbitri. Eventual la Tîrgoviște. Știu eu un hotel mișto pe-acolo, unu’ Valahia. Pînă acum cîteva luni era verzuliu pe-afară, acum mai nou și-a schimbat culoarea. Poate de la reabilitare. Acuma de văzut dacă prețurile or fi rămas la fel.
Opa, dar ce m-am înfierbîntat!, se pare că motorul funcționează. Așa are el o calitate, cînd e mai rău, atunci el să se încăpățăneze și să meargă mai bine! Traversez Dîmbovița și continui tot spre înainte. Trotuarul e gol, asfaltat destul de proaspăt, într-o curte mai multe persoane stau pe niște lăzi la o pove’ lîngă ușa laterală a unei mici gherete care vinde de-toate, au și o umbrelă de plajă, e aproape de facultate, poate că mai avea și clienți pînă-n psihoza asta. Pe o cutie mai înaltă și-au pus și cîteva ghivece de flori. Să se simtă oamenii bine! Posibil ca locul să fi fost intens folosit în zilele astea tulburi și pline de restricții absurde, pentru ieșirile din casă și eventuale întîlniri prietenești cu vecinii. Una se uită prea intens la mine, chiar aproximativ critic, eu nu-i susțin privirea pe care o trec ușor din lateral stînga spre direcția mea de mers. E mai cuminte așa. Oricum deja mai întorsese un mascul capul spre mine. Așa că-mi micșorez sectorul de cerc în care-mi arunc ochii. Și-i dau înainte. Trec de fosta radiologie de dinți și de afterul pentru copiii de grădiniță. Aproape de o intersecție care-mi oferă mai multe variante pentru itinerariul meu de deplasare ce are drept cap-compas Gara de Nord, locul de unde-mi iau revistele de cultură, descopăr peste drum, exact la colțul din față, pe cineva stînd pe treptele de la o farmacie. Ghicesc și conturul unor picioare oarecum interesante, ciorapi sau colanți negri, mno, ca orice bărbat cutezător și normal la cap. Și deja știu pe unde să o iau în drumul meu spre gară. Aștept numai ca semaforul să-mi dea voie să-l continui. Traversez, presupunerile mi se confirmă, e o tipa care stă pe treptele de la intrare, cu bagajele alături. Mă apropii, mă opresc în dreptul ei și o privesc de sus. Pe deasupra bluzei largi mă bucură vederea completă a unui sîn ca de copilă. Mă fixează și ea. Îmi zîmbește. O cerșetoare amărîtă, de categorie inferioară, dar care are ceva care atrage. Acum nu știu dacă pe mine ca om normal, sau doar ca pe acela care este ușor ieșit din formă, plin de lehamite și cu mici dezamăgiri afective la pachet. Poate părul strîns într-o codiță scurtă, colanții negri ori sînii feciorelnici pe care am început să-i gust pe deasupra, mda și acele butonașe roz. Mă întreabă dacă vreau să mergem undeva. În mod normal invitațiile astea îmi trec pe lîngă urechi în timp ce merg mai departe, fără să fac nici măcar o evaluare vizuală. Pentru asta din urmă, poate doar din motiv de teamă; sau de rușine. Însă deja m-am oprit. Îi spun doar că Nu acum și continui să mă uit la ce mă interesează. Tot de sus, tot pe deasupra. Nu vreau să-i trîntesc un refuz clar. Mă întreabă dacă pot să-i dau douăzeci de lei ca să-i ia copilului un sirop. Și că dacă vreau să vin la șapte tot acolo. Probabil în contrapartidă. I-am zis că nu e cazul cu jumătatea de gură care-i lăsa o portiță deschisă, și că o să îi dau banii. Înțeleg cam greu ce spune, parcă ar deschide buzele prea puțin. Ca și cum aș vorbi cu un copil de grădiniță, unul mic, care nu este prea deprins cu vorbitul; ori care se maimuțărește. Trebuie să fiu atent, să mă uit la gura ei, asta și fac, are dinții mici și înnegriți lîngă gingie, probabil că așa cum îi aveam și eu cîndva prin copilărie și mi se zicea că e de la nu știu ce medicament, mi se pare că de la un antibiotic, e drept că luam cam multe pe-atunci, am avut și intoleranță la gluten, s-au chinuit ai mei cu mine ceva. Sau poate-mi ziceau așa doar pentru ca să le spun celorlalți copii să nu mai rîdă de mine, asta chiar că nu mai știu. O întreb de vîrstă, douășopt, cum o cheamă, Denisa, cineva cînd auzea de numele ăsta spunea că este unul rar și rafinat, e drept că așa o chema și pe soră-sa, deci subiectivism, are mîinile ca de copil cu unghiile doar la jumătatea formei normale și cu o oja roz sărită. Mă întreabă din nou de bani, o asigur că îi voi da și o mîngîi pe frunte; urc ușor și spre păr. O dezmierd ca pe o persoană dragă. Zice că-i trebuie pentru un sirop de tuse, de-ăla de pătlagină, că e vreo douăzeci și ceva de lei, cu ochii numai la ea, nici nu mă mir de ce n-am verificat pe net dacă prețul e corect, sau mă aburea. Dar probabil că avea lecția bine pregătită. Pe lingă mine, trece pentru a treia oară un țigan, cu pantalonii ridicați suficient de sus încît să i se vadă chiloții. Categorie inferioară, fără bicepși, nici un pericol. O întreb dacă îl cunoaște, îmi spune că da, că lucrează pe-aici, la spălătorie, același efort ca să înțeleg ce spune, de pe o stradă laterală s-au apropiat unii care spală trotuarul cu un jet sub presiune, e clar că în condițiile astea n-o să mai înțeleg nimic, așa că tac și aștept ca oameni să-și termine treaba și să se miște mai încolo. La un moment dat vorbește cu cineva, nu-l văd, probabil cu unul dintre cei care dau cu apă, nu, nu cu ei, fac cîțiva pași spre cisternă și-l descopăr pe partea cealaltă a străzii, e tot ăla cu chiloții, ea îi zice de siropul care trebuie cumpărat, asta poate doar ca să aud eu, simțindu-se descoperită, ăla pleacă, o întreb dacă e peștele ei, zice că nu, vrea să știe dacă îi mai dau banii, scot și primește ce i-am promis, cei douăzeci, mă întreabă dacă mai am să-i dau cinci lei ca să-și ia un suc, caut, nu mai am decît de zece, îi zic că o să-i dau, mă invită din nou peste puțin timp tot aici, adică pe la șapte, parcă nu m-aș complica pentru mai mult decît niște mîngîieri, mai ales că poate să apară cu încă doi, trei gealați. Mă trezesc cu o tanti masivă, îmi cere și ea bani, vrea cinci lei, ce naiba, a anunțat-o, astea s-or fi vorbit, mă iau toate de fraier? Îi zic că n-am, doar n-o să dau acum la toată lumea, aia insistă, asta mică-mi sare în ajutor, că dacă am zis odată că n-am să plece, să ne lase în pace, deja se vorbește de mine la plural, ca și cum am face echipă, sîntem noi, aia nu pleacă, întreabă dacă e deschis la farmacie, eu îi zic că nu, mă uit pe program și îi citesc de acolo foarte liniștit și convingător, că sîmbătă se închide la optîșpe, mă uit teatral la telefon și, căcat!, e abia șapteșpetreijcinci, nici lacătul nu-i pus pe ușă, noroc că-i încuiată, ăia sigur sînt înăuntru și numără banii, asta nu pleacă și încearcă iar să intre, a mea îi zice să ne lase în pace că avem ceva de vorbit, pluralul mă frapează din nou, dar deja îmi place, este vorba din nou despre noi și deschide forțat un subiect intim ca să dovedească apropierea dintre noi, să impună ăleia ca să se simtă în plus, să fie discretă și să se retragă. Dar n-ai cu cine, tot nu pleacă așa că ia hățurile în mîini și-i spune ca să meargă la altă farmacie. Îi dă detalii pe unde e și cum ajunge, E lîngă sex-shop-ul spre gară. În sfîrșit, pleacă. Îmi pică și mie fisa că farmacia aia de care i-a zis, nu mai funcționează de ceva timp, la un moment dat am furat și eu un afiș de-acolo, era prea fain să cadă în mîinile oricui, era ceva cu Florin Piersic. Îmi cere din nou acei cinci lei, poate ca să-i fie recunoscut efortul, iar îi zic că o să-i dau, bag mîna în buzunar, scot un pumn de chestii făcute șomoiog, declarații mai vechi, buletinul, milionul ăla jumate nu trebuie să-l vadă, bine că-i pe dedesubt și mă uit vizibil la cele două hîrtii de zece, nimic mai mic, îi zic asta și o întreb de ce vrea suc. Că îi e sete. Îi spun că eu beau apă de la robinet, că e foarte bună și că n-are rost să dea banii pe aia cumpărată. Spune, tot greu de înțeles și trebuie să mă uit la gura ei, văd iar dinții ăia mici și cu negreală, că apa are clor. Îi răspund că toată apa are clor, și îmi zice că la ei se pune clor ca să nu poată să o bea. Am mai auzit eu pe undeva de poveștile astea și că situația s-ar întîmpla pe Buzești, și o întreb dacă stă pe-acolo. Îmi zice. Apoi de copil, are șapte ani, dacă e la școală, zice că da, întreb la care, nu-i știe numărul, spune doar că e aproape, că are un gard verde și încearcă să mă convingă de asta dîndu-mi, detalii de construcție. Mă trezesc din nou cu mîna pe fruntea ei mîngîind-o tandru și dîndu-i părul pe după ureche. Ăla apare din nou, stau de vorbă, mă trag într-o parte, dar nu plec, parcă aș mai aștepta ceva, poate aș dori, nu înțeleg prea mult din ce-și vorbesc, după cîteva minute individul pleacă. Denisa îmi explică că ăla are niște probleme, că de fapt nu e din București, dar că stă pe undeva prin Militari cu chirie, nu știu dacă o întreb cum stă cu virusul, dacă îi e frică de el ori mi-a spus ea, că nu-i e teamă, că ia pastile, și că se spală pe mîini, n-am nici o reacție, îmi repetă, tot nu înțeleg și-mi face semnul ăla cum că o ia în gură, rahat, deci asta-i medicamentul!, mă vede iluminat, și-mi zîmbește. Mda, rîd și eu. Trec destul de multe mașini și parcă n-aș risca să o pipăi chiar acolo în intersecție, e prea la vedere. Mă gîndesc la locul de joacă din capătul străzii, pînă-n statuia boierilor Golești, după Spitalul Militar. Spune că se duce pînă la un chioșc să-și ia apa și că se întoarce. Întreabă iar de bani. Îi zic că o să plec și eu, totuși locul ăla de joacă e mai retras, și că avem același drum. Nu vrea, zice că o cunosc ăia de la chioșc, eu mai arunc o privire și îi spun că Se vede frumos de sus. Zîmbește chiar dacă nu cred că-și dă seama la ce mă refer. Îmi cere din nou cei cinci lei, îi dau zece. Spune că se grăbește ca să nu închidă la farmacie și se ridică. E în fața mea, micuță tare, face un semn de la revedere și mă invită s-o pup. Ei, dar asta cu scuze, chiar nu am cum s-o fac, dar o iau în brațe și o lipesc de mine. Mă mîngîie pe mîna stîngă, cu dreapta îi caut sînul, îi spun că-i fain, chiar mi-e drag așa moale, zice că sînt mici, treaba asta chiar că nu mă deranjează, mă joc cu sfîrcul ei minuscul, o întreb ce simte, dacă-i place, dă semne că ar pleca, îmi amintește din nou de ora șapte, îi spun că nu e cazul, cel puțin nu acum, își ia de pe trepte geaca, o îmbracă, ia și poșeta, e la doi pași de mine, de data asta o văd mai bine, mică de înălțime, extrem de slabă, ca un copil subdezvoltat, îmi spune că ne mai vedem, mă întreabă pe unde o iau, aleg alt drum decît al ei, se îndepărtează, vai, nici fund n-are!, e chiar jenantă și pleacă pe drumul ei. Poate trebuia să o întreb pe unde o mai găsesc, că telefon sigur nu avea, poate că nici n-ar fi știut să umble cu el. Plec și eu în direcție opusă, după doi pași îmi scot spray-ul, dau din belșug în palme, apoi pe mîini, pînă la cot și le frec energic. Pe telefon n-am mai dat, nu am șervețelele, e prea mult lichid, risc să-l stric, deși ar trebui, am tot pus mîna pe el cît a vorbit cu ăla. Sper să nu fie probleme.