Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Teologul catolic Hans Küng (1928-2021) despre infailibilitatea papală și alte aspecte ecclesiologice

Teologul catolic  Hans Küng (1928-2021) despre infailibilitatea papală și alte aspecte ecclesiologice

După al doilea război mondial, Biserica Catolică a avut serioase motive de reflecţie. Evenimentele au zdruncinat nu doar Biserica în calitate de instituţie, ci şi valorile morale fundamentale pe care aceasta se bazează şi pe care le propagă. Astfel că ierarhia acestei Biserici a decis convocarea unui Sinod (Conciliu). Acest Conciliu, minuţios pregătit, s-a desfăşurat între 1962-1965 la Vatican şi a intrat în istorie sub denumirea de Conciliul Vatican II. Era al doilea al Bisericii catolice din ultima sută de ani, după Conciliul Vatican I încheiat în anul 1870. Abia la Conciliul Vatican II, deci în a doua jumătate a secolului XX, a fost desfiinţată Inchiziţia în mod explicit şi a fost anulat Indexul cărţilor interzise1. Obiectivele declarate ale Conciliului Vatican II erau: reconstrucţia Bisericii Catolice pe temeiuri evanghelice, reconcilierea bisericilor creştine, descoperirea unor noi raporturi mutuale între creştini şi evrei, angajarea unui veritabil dialog cu alte religii din lume. După Vatican II, mulţi teologi catolici dar şi ortodocşi şi protestanţi au crezut că a sosit momentul unei înnoiri profunde a spiritului creştin. Printre ei s-a aflat şi Hans Küng2.
Teologul catolic Hans Küng s-a născut în 1928 la Basel în Elveţia şi a contribuit în calitate de expert la pregătirea Conciliului Vatican II. A fost profesor de Teologie ecumenică la Universitatea din Tübingen. După încheierea Conciliului, Küng şi-a publicat punctele de vedere personale şi care s-au bucurat de un puternic ecou în lumea întreagă. Cărțile sale au fost publicate simultan în limbile franceză și germană. Acestor tendinţe înnoitoare li s-a pus capăt de către Sf. Scaun, mai precis de către Sf. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei (succesoarea fostei Închiziţii), prin publicarea Declaraţiei Mysterum Ecclesiae, la 5 iulie 19733.
Dar ce anume conţinea propunerea de reconstrucţie a Bisericii Catolice făcute de către Hans Küng? În rezumat, tezele sale sunt următoarele.
Despre libertatea în teologie. Aici Küng revendică un mai mare grad de libertate pentru teologul contemporan: „În vechile dicţionare de teologie catolică nu se găsea cuvântul libertate, sau atunci când se găsea acesta trimitea la cuvântul lege. Or, lipsa de libertate în seamnă o sacrificare a intelectului”4.
Despre metodă. Küng susţine necesitatea înnoirii metodei în teologie, respectiv revendică pentru teologi dreptul de a face o „teologie ştiinţifică”, prin aceasta înţelegând „o teologie construită cu mijloacele raţionamentului logic, plecând de la datele corecte ale relevaţiei şi ale istoriei”5. Spre deosebire de aceasta, teologia neştiinţifică trebuie repudiată, deoarece operează cu noţiuni problematice, fără a le clarifica; reia teze tradiţionale, fără a le reexamina critic în raport cu rezultatele exegezei contemporane; răpândeşte păreri preconcepute asupra altor biserici; armonizează necritic textele Sf. Scripturi ş.a.m.d. În schimb, teologia ştiinţifică este posibilă, sub condiţiile onestităţii, sincerităţii şi libertăţii teologului6. În absenţa acestor condiţii, rezultă o teologie caricaturală.
Despre interpretare în teologie. Într-o carte consacrată viitorului Bisericii Catolice, Küng are un capitol intitulat chiar: „Manipularea adevărului”7. Aici el arată că teologia catolică oficială utilizează în general două metode de interpretare, anume metoda pozitivistă şi metoda speculativă. În ceea ce priveşte interpretarea pozitivistă, aceasta nu ţine seama nici de context, nici de o posibilă evoluţie a formulărilor dogmatice. Nu ţine seama nici de faptul că unii termeni pot fi de neînţeles pentru vremea noastră, şi nici de faptul că baza exegetică a unor formule poate fi perimată. Pe de altă parte, interpretarea speculativă caută să înlăture neajunsurile celei pozitiviste, dar „violentează textul”, îi conferă în timp aceluiaşi text sensuri diferite, uneori chiar opuse. În vederea depăşirii impasului, Küng propune o altă hermeneutică, o interpretare numită de către el istorică. Această interpretare istorică ar fi singura care ar răspunde exigenţei de sinceritate teologică şi ar face posibilă reformularea dogmelor. Cel puţin în ceea ce priveşte canoanele adoptate la Sinoade, respectiv decretele emise la Concilii, este evident că trebuie interpretate în chip istoric. Interpretarea unui astfel de act presupune răspunsuri la întrebări precum: ce au înţeles participanţii la un sinod prin ceea ce au spus în timpul şi în locul lor? Ce oponenţi aveau în vedere? Ce şcoli teologice şi personalităţi se aflau în spatele părerilor lor? Ce alţi factori au influenţat judecata lor? ș.a.m.d. Biserica trebuie să admită că uneori a greşit, şi atunci când îşi schimbă părerea, trebuie să admită că şi-a schimbat-o.
Despre limitele Bisericii. Hans Küng va relua cunoscuta formulă „Extra Ecclesiam nulla salus”, o formulă care a făcut nu doar o carieră îndelungată, ci a ocazionat în timp şi multe interpretări contradictorii, spre a încerca o definire a Bisericii. Anume, Küng se întreabă: „extra” care Biserică?8 După opinia sa, astăzi nu se mai poate susţine la modul serios că cei din afara Bisericii nu se mai pot mântui. A încerca să pui azi în practică această formulă ar însemna intoleranţa, iar a păstra formula fără a încerca să o aplici ar însemna duplicitate. Prin „Ecclesia” nu se poate înţelege exclusiv Biserica Catolică. Küng consideră că se poate neutraliza axioma, plecând de la cea mai simplă statistică. Din totalul populaţiei pământului, numai aproximativ o treime sunt creştini şi din această treime, numai aproximativ jumătate sunt catolici. Ce se va întâmpla cu ceilalţi 5/6 din populaţia pământului care nu sunt catolici, pot fi trataţi toţi ca fiind „extra Ecclesia”? În concluzie, Küng nu este de acord cu două lucruri: cu considerarea Bisericii Catolice ca fiind singura Biserică şi cu condiţionarea mântuirii de apartenenţa la această Biserică. El consideră că denumirea de „biserică” trebuie acceptată pentru orice comunitate care se sprijină pe învăţătura Evangheliei, care crede în Christos şi celebrează Euharistia. Prin urmare, este evident că trebuie să ieşim din limitele Bisericii Catolice, atât în ceea ce priveşte ecclesiologia, cât şi în ceea ce priveşte soteriologia. Pe de altă parte, însă, definirea în acest fel a Bisericii, fără a include şi ierarhia, plasează concepţia teologului catolic Küng în sfera neoprotestantismului.
Despre primatul papal. Hans Küng observă că între cele două Concilii, Conciliul I Vatican (1870) şi Conciliul II Vatican (1965), respectiv timp de aproape un secol, primatul papal a evoluat spre „absolutism”9. Pentru a se elucida această problemă, trebuie să se răspundă la următoarele trei întrebări: (a) Se poate justifica în textele evenghelice un primat al lui Petru? (b) Se poate demonstra istoric că primatul lui Petru a existat? Şi (c) Există argumente că episcopul Romei este succesorul lui Petru în ceea ce priveşte primatul? Numai că la aceste întrebări, care derivă una din alta, răspunsurile lui Küng sunt negative. În ceea ce priveşte primatul lui Petru, textele evenghelice nu îi conferă acestuia o putere monarhică şi juridică asupra Bisericii, aşa cum şi-au asumat-o papii mai târziu, ci doar o putere istorică mai deosebită, dacă nu chiar (în spirit autentic creştin) un „primat” al slujirii, nicidecum unul al dominării. Apoi, chiar dacă primatul lui Petru ar fi existat, în sensul conferit de papalitate, nu se poate demonstra permanenţa și continuitatea acestui primat. Noul Testament nu vorbeşte nimic despre o eventuală prezenţă a lui Petru la Roma şi, a fortiori, nici despre sfârşitul lui aici, respectiv despre instituirea unui succesor. Există şi autori care susţin că o presupusă prezenţă a lui Petru la Roma nu este altceva decât un fals pios, fabricat mult mai târziu, exact în scopul justificării primatului papal. Deci, istoriceşte nu ştim pozitiv dacă Petru a fost la Roma şi, dacă da, ce a făcut acolo. Tradiţia creştinismului primar nu cunoaşte nici un episcop cu autoritate monarhică, nici la Roma şi nici altundeva. În primele veacuri creştine, Episcopia Romei nu a revendicat nici un primat. Papii s-au bucurat cândva de o putere temporală, dar astăzi această putere a fost pierdută în mod semnificativ. În concluzie, teoria primatului nu poate fi susţinută nici biblic şi nici istoric. Soluţia ar fi, din partea papei, „renunţarea spontană la putere”, lucru posibil după Küng pentru cel care a înţeles mesajul lui Iisus şi Predica de pe Munte. Küng chiar o cere în mod expres: „Conducerea autoritară a unui singur om, care nu are acoperire nici în constituţia originară a Bisericii, nici în mentalitatea democratică actuală (…), trebuie să fie înlocuită cu o conducere colegială a Bisericii, la toate nivelele: parohial, eparhial, naţional şi universal”10.
Despre infailibilitate. Conceptul infailibilităţii poate fi definit în raport cu mai multe perspective din care poate fi privit: în raport cu Dumnezeu, cu Biblia, cu Biserica, cu Sinoadele şi, în fine, în raport cu definiţiile dogmatice formulate de către papă. La origini, infailibilitatea a fost rezervată cu sens deplin doar lui Dumnezeu. Biblia, după Küng, poate să fie infailibilă în sens dogmatic, dar nu şi în privinţa unor date istorice, geografice sau amănunte de ordin ştiinţific; aceasta nu afectează însă deloc autoritatea doctrinară a Bibliei. Biserica, de asemenea, întrucât este alcătuită din oameni, se poate înşela şi poate înşela şi pe alţii. Cu toate acestea, după Küng, Biserica rămâne fundamental în adevăr, iar erorile asupra unor chestiuni particulare nu o fac să iasă din adevăr. În ceea ce priveşte Sinoadele, li se atribuie infailibilitate, deşi multe Sinoade s-au dovedit istoriceşte a nu fi fost deloc infailibile. Există şi sinoade care au corijat sinoadele precedente, deci dacă Biserica a revenit ulterior asupra unor definiţii, evident că acestea nu pot fi considerate infailibile. În fine, infailibilitatea papei – aceasta este definită de către Conciliul I Vatican, la 1870, astfel: „Când episcopul Romei (…), în virtutea supremei sale autorităţi apostolice, defineşte că o învăţătură cu privire la moravuri trebuie ţinută de către întreaga Biserică, el posedă, în virtutea asistenţei divine care îi este promisă Sfântului Petru, acea infailibilitate pe care divinul Răscumpărător a voit să o acorde Bisericii Sale (…). Aceste definiţii ale episcopului Romei sunt de la sine ireformabile”.
Principiul infailibilităţii papale adoptat la 1870 a stârnit vii controverse chiar în rândurile teologilor catolici. S-a spus bunăoară că papa nu poate fi infailibil, deoarece infailibil propriu-zis este numai Dumnezeu. Că Papa nu trebuie separat de Biserică prin infailibilitate etc. Hans Küng merge până acolo, încât se întreabă: „Ce s-ar întâmpla dacă la un moment dat la Roma ar apărea un papă eretic?”11, sau dacă măcar ar apărea un conflict între papă şi Biserică, întrebare rămasă fără răspuns din partea Bisericii Catolice. Evident, Küng se pronunţă impotriva infailibilităţii papale.

*

Reacţia Bisericii catolice faţă de propunerile de reconstrucţie avansate de către Küng a fost materializată în textul intitulat: Declaraţie pentru apărarea doctrinei catolice despre Biserică împotriva unor erori contemporane, text datat la 5 iulie 1973, publicat imediat în mai multe limbi (germană, engleză, franceză,12 italiană) şi cunoscut sub numele Mysterum Ecclesiae, după primele cuvinte cu care începe versiunea latină. Documentul a fost emanat de la Sfânta Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, succesoarea actuală a vechii Inchiziţii. Cu toate că Declaraţia este adaptată spiritului contemporan, ea nu menţionează numele lui Küng şi ca atare nu pronunţă nici o excomunicare sau condamnare. Dar, pe de altă parte, Mysterum Ecclesiae ia pas cu pas o atitudine clară împotriva tezelor lui Küng, pe care implicit le consideră „erori”, după cum urmează:
(1) Küng crede că poate revendica pentru teolog o anumită libertate de cercetare şi interpretare. Faţă de această pretenţie, Declaraţia Mysterum Ecclesiae arată: „Adevărata libertate a teologilor trebuie să rămână limitată de Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum a fost el păstrat şi explicat fidel în Biserică, şi aşa cum este el învăţat şi explicat de către Magisterul viu al păstorilor (adică adunarea episcopilor – n.n.) şi, în primul rând, de păstorul universal”13, adică de către papă. Iată aşadar că libertatea teologului, abia afirmată, este imediat limitată de o serie de condiţionări succesive, în care cuvântul papei, „păstorul universal”, apare situat cel puţin la egalitate cu cuvântul lui Dumnezeu.
(2) În privinţa interpretării, Küng cere doar dreptul la o interpretare istorică. Dar Mysterium Ecclesiae declară: „Adevărurile pe care Biserica înţelege să le înveţe în mod real, prin formulele sale dogmatice, sunt fără îndoială distincte faţă de concepţiile schimbătoare, proprii unei epoci determinate”14. Aşadar, formulele dogmatice sunt excluse de la orice schimbare, prin urmare orice tentativă de (re)interpretare istorică este eliminată apriori.
(3) Despre Biserică, Küng a încercat să dea o definiţie cât mai cuprinzătoare, aşa încât aceasta să adune în ea cât mai mulţi creştini, nu doar pe catolici. Ce spune despre acest lucru Declaraţia: „Există o singură Biserică (…), Biserica Catolică, condusă de succesorul lui Petru şi de episcopii care sunt în comuniune cu el (…). Numai Biserica Catolică posedă în întregime adevărul dumnezeiesc revelat şi toate mijloacele pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru mântuirea oamenilor”15. Iată dar că, la anul 1973, Mysterium Ecclesiae ne trimite înapoi în Evul Mediu; cine se află în afara Bisericii catolice este destinat flăcărilor iadului.
(4) Despre primatul papal, Küng arată că un primat de jurisdicţie nu se poate susţine nici pe exegeza biblică, nici pe tradiţia bisericească şi nici pe fapte istorice. Fără să aducă nici argument prin care să-l contrazică pe Küng, Mysterum Ecclesiae repetă vechea frază că: „Prin instituire divină, numai păstorilor succesori ai lui Petru le aparţine dreptul de a învăţa creştinii în chip autentic”.
(5) În ceea ce priveşte infailibilitatea, în afară de aceea a lui Dumnezeu, Küng nu recunoaşte nici o altă infailibilitate absolută. Dar Declaraţia Sf. Congregaţii adaugă o condiţie ad hoc, într-un chip vag mistificat: „Dumnezeu Însuşi, care este în chip absolut infailibil, a binevoit să comunice Bisericii o oarecare infailibilitate participată (…). În persoana succesorului lui Petru este concentrată graţia infailibilităţii întregii Biserici, atât a credincioşilor, cât şi a păstorilor”16. Practic se întâmplă ceea ce a semnalat şi un teolog român17. Conciliile de la Vatican au uzurpat infailibilitatea Bisericii spre a o conferi Papei.

 

 

Note
1 Nicolae Iuga, Bisericile creștine tradiționale spre o Etică globală, Ed. Grinta, Cluj, 2006, p. 101.
2 Idem, p. 102.
3 Déclaration „Mysterium Ecclesiae”… în rev. „La Documentation Catholique” nr. 14/73.
4 Hans Küng, Liberté du chrétien, Coll. „Méditations Théologiques”, Paris, 1967, p. 13.
5 Idem, p. 97.
6 Idem, p. 122.
7 Hans Küng, Etre vrai, L’avenir de L’Eglise, Paris, p. 170 sq.
8 Hans Küng, Liberté du chrétien, ed. cit., p. 163.
9 Hans Küng, Qu’est-ce que L’Eglise?, Desclée, 1972, p. 90.
10 Hans Küng, Etre vrai…, op. cit., p. 204.
11 Hans Küng, Infaillible?, Desclee, 1971, p. 104.
12 Am utilizat versiunea franceză: Déclaration „Mysterium Ecclesiae”… în rev. „La Documentation Catholique” nr. 14/73.
13 Ibidem, p. 665.
14 Ibidem, p. 670.
15 Ibidem, p. 665.
16 Ibidem, p. 665.
17 Antonie Plămădeală, Ca toţi să fie una, Ed. BOR, Bucureşti, 1979, p. 246.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg