Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Teorie și praxis. Actualizarea unei vechi relații

Teorie și praxis. Actualizarea unei vechi relații

Trei neînțelegeri mă determină la reflecție asupra relației actuale dintre teorie și praxis. Mulți autori care se pronunță asupra subiectelor dificile sînt întîmpinați de obiecția: „da, dar nu spuneți ce este de făcut!”. Apoi, vedem adesea decidenți care fac schimbări punctuale, uneori doar de persoane, adesea insuficient chibzuite, pe care le cred reforme. La fiecare schimbare de personal la un minister se anunță pompos, dar de multe ori fără temei, deschiderea unei epoci. În sfârșit, unii, neputînd să organizeze ceva, cred că prin vorbe rostite de la o tribună sau cuvinte mari rezolvă problemele.
În fiecare dintre aceste cazuri nu se știe de fapt cum se relaționează astăzi teoria și praxisul, dacă nu cumva relația este socotită clasată. Plec, oricum, de la asemenea neînțelegeri pentru a lămuri încă o dată, rezumând ceea ce am scris în diferite locuri, relația de astăzi dintre teorie și praxis.
Cine promovează o filosofie ce-și asumă unitatea dintre teorie și praxis este bănuit aproape reflex că a dizolvat filosofia în altceva. Alții, care merg pe asemenea cale, pătimesc și mai mult, fiind stigmatizați drept politruci de conservatori care își maschează greu anacronismul.
În fapt, unitatea dintre teorie și praxis este deja la Aristotel și poate fi concepută diferit. În orice caz, cei doi termeni pot fi puși într-o relație nouă, care evită prescurtările trecutului. Pragmatismul reflexiv (detaliat în Andrei Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, 2016) leagă teoria și praxisul, fără a reduce un termen în favoarea celuilalt, și actualizează relația lor.
Din capul locului este de menționat că sunt limitări factuale în folosirea termenilor de teorie și praxis. Ele creează dificultăți înțelegerii unității acestora.
Prima limitare este de natură linguală. Se știe că grecii antici – de la care moștenim termenii „theoria” și „praxis”, precum și o anume relație a acestora – înțelegeau prin „praxis” acțiunea asupra obiectelor din jur, adică metamorfozarea obiectelor prin operațiuni ce țin de „artă”. Se mai știe că, în consecința filosofiei clasice germane, prin „practic” s-a înțeles, reluînd unele precizări din Etica nicomahică și Politica lui Aristotel, ceea ce este relativ la acțiunea în comunitate, mai exact la interacțiunea cu ceilalți oameni. Printre „rațiunile” delimitate în mod salutar de Kant, „rațiunea practică” are de a face cu regulile voinței, în vreme ce „rațiunea teoretică” se referă la legislația naturii, iar „rațiunea pragmatică” la adecvarea mijloacelor pentru scopuri.
Așa stînd lucrurile, și în limba română ar trebui desemnat distinct ceea ce ține de interacțiunea dintre oameni, ceea ce ține de acțiunea asupra obiectelor din jur și ceea ce ține de stările minții. Nu avem în limba română moștenită asemenea termeni. Pe toate trei le putem cuprinde, desigur, sub termenul de „praxis”. Să desemnăm prima, interacțiunea oamenilor, cu termenul de „interacțiune socială”, a doua, acțiunea asupra obiectelor, cu cel de „transformare obiectuală”, a treia cu „reflecție”. Praxisul ia astfel, corespunzător, trei forme distincte, ce trebuie clar delimitate, mai cu seamă că istoriile filosofiei, sociologiei, politologiei, psihologiei sunt pline de eforturi, rău orientate, de a deriva complet o formă din alta.
A doua limitare ne vine din aceea că unitatea dintre teorie și praxis nu se mai înțelege astăzi decît vag, dacă cumva se recunoaște nevoia ei. Cauza constă în „uitarea” din două direcții. Pe de o parte, pe fondul proceselor de „diferențiere” (cercetate lămuritor de Parsons, Luhmann, Nassehi) din societățile moderne, natura activităților, efectiv a tututor, este percepută cu deformări. Nu se mai știe, bunăoară, că nici măcar economia sau cercetarea științifică nu sînt scopuri în sine, cum nu este nici politica. Pe de altă parte, pe același fond, reflexivitatea a scăzut, inclusiv în științe, chiar în cele sociale, încît mulți dintre cei care se pronunță asupra „științificității” ignoră treptele pe care le-a înregistrat evoluția – și a cunoașterii și a științelor și a acțiunilor.
Dacă este vorba de deformări atunci este la îndemînă să observăm în jur „specialiști” în discipline orientate spre praxis, care nu mai știu să conceapă o soluție la o problemă ținînd de industria specifică. Se vede, de pildă, că industriile din jur s-au cam prăbușit, dar pretențiile de savanți, cel puțin în România, s-au deplasat în sus, la antipod, aproape proporțional cu dezastrul. Agricultura nu-și găsește nicidecum forma competitivă, dar savanți în domeniu se prezintă mai mulți. Industria chimică a sucombat, dar pretențiile la recunoaștere în cetatea descoperitorilor s-au înmulțit. Sintezele de istorie nu ies nicidecum, dar titluri pompoase revendică mai numeroși ca oricând. Se pot vedea, apoi, lideri de partide, deci de organizări avînd ca scop nemijlocit acțiunea, care nu sînt capabili să convertească vederile propriului partid într-un modest program de acțiune. Întîlnești apoi oameni care pretind că ilustrează discipline teoretice, dar nu disting între stări de lucruri și fapte sau între postulate, axiome și alte propoziții teoretice și nu știu care sînt teoriile din domeniul lor de preocupări. Oarecum invers, vezi răspînditori ai unor clișee ideologice consumate care pretind că au o teorie proprie despre situația societății. Vezi peste tot, ca să ne oprim la aceste exemple, semnele confuziei valorilor în caracterizările fără suport de la concursurile ce au loc în instituții publice – confuzie ce duce la selecția eronată și, apoi, la consecințe: incapacitatea sesizabilă cu ochiul liber de a organiza, de concepe soluții legislative, de a repune în mișcare economia reală, de a scoate democrația din impas, de a da conținut dezbaterii publice și, pînă la urmă, la desincronizarea culturală.
Este totdeauna incitantă situația în care autoproclamați „intelectuali” pretind relevanță socială, dar nu propun nimic, în care diferiți impostori trec drept „experți”, în care tot felul de nepricepuți reproșează analizei teoretice că nu ar conține recomandări de acțiune. În mod evident, aceștia ignoră dezinvolt treptele pe care le-a înregistrat chiat conceperea unității dintre teorie și praxis.
Dacă este vorba de aceste trepte, aș menționa că la noi, din păcate, nu s-a discutat niciodată acest aspect. Să procedăm, fie și pe acest teren, la lămuririle indispensabile.
Conceperea relației dintre teorie și praxis debutează pentru cultura europeană, în care ne aflăm, cu vechii greci, care ne-au lăsat și cuvintele, nu doar termenii. În optica lor, „lumea dată în experiență este doar una dintre lumile posibile”, iar dobîndirea „vieții bune” de către oameni presupune unitatea dintre „teoriile” pe care le împărtășesc și „praxisul” pe care îl realizează.
“Theoria”, modelată de metafora spectatorului (theoros), însemna contemplare a jocului ce se defășoară, potrivit unor reguli imanente, în arena olimpică, iar „praxis” era activitatea de creație, ce presupunea stăpînirea unor cunoștințe tehnice (techne). „Praxisul” era legat de teorie prin aceea că cel care vrea să creeze are de contemplat mai întîi regularitățile lumii și de însușit anumite tehnici. O implicație stă la îndemînă: trebuie să știi cum arată realitatea pentru a putea acționa adecvat.
Conceperea unității dintre teorie și praxis s-a modificat în cultura europeană odată cu intrarea pe scenă a vestitei „social philosophy” a lui Hobbes. Aceasta a schimbat premisele. Aristotel își asuma că natura umană este în fond bună, că organizarea în polis este condiție a unei vieți demne de om, că știința acestei organizări, politica, este prelungire a ceea ce constituie superioritatea omului – etica. Hobbes pleacă de la presupoziția că natura umană este plină de carențe, încît conviețuirea în societate cere acțiuni de conducere fermă, autoritară. Teoria mai conduce acțiunile, dar se evaluează în funcție de rezultate perceptibile. Praxisul care contează se îngustează și se reduce la asigurarea „dominației”. Teoria ce se cultivă este aceea care dă rezultatele ce se doresc.
Unitatea dintre teorie și praxis a fost schimbată încă o dată prin „știința nouă” a lui Gianbattista Vico. Acesta a observat că în societate au urmări mai profunde adevărurile rezultate din comunicarea persoanelor mature. Comunicarea (limba) constituie spațiul efectivei umanizări a oamenilor. Hominizarea care s-a petrecut cîndva în istoria biologică, se cuvine continuată cu umanizarea relațiilor dintre oameni prin comunicare. În acest fel, praxisul are de inclus continentul interacțiunilor dintre oameni, așadar „practica”. Praxisul nu se mai raportează la teorie în mod direct și nu mai este simpla transpunere a acesteia în acțiune, ci trece prin comunicarea oamenilor ca ființe capabile să folosescă limbajul. Sfera praxisului s-a lărgit astfel din nou, iar teoria a fost pusă în fața unor noi exigențe.
Hegel a creat un nou prag în conceperea unității dintre teorie și praxis considerînd că în orice situație, o comunitate bazată pe libertăți imprescriptibile ale individului poate supraviețui numai în condițiile unei „centuri de legătură” constituită din valori spirituale. O astfel de comunitate nu își poate genera singură resursele culturale de care are nevoie. Lunga tradiție a unității dintre umanitate și valori spirituale era adusă astfel la o concepere riguroasă înăuntrul relației amintite. Astăzi cele mai dezvoltate teorii ale democrației (începînd cu John Dewey, care le-a pus în mișcare pe direcțiea fecundă, a „democrației ca formă de viață”) țin cont de acest argument: înaintarea spre o lume nu numai liberă, ci și emancipată are nevoie de valori spirituale ce susțin libertățile și drepturile inalienabile.
Unii discipoli ai lui Hegel au considerat că accentul pus pe valori spirituale poate deveni ușor o nouă ideologie a dominației și au reformulat unitatea dintre teorie și praxis. Marx a reafirmat tradiția greacă a conceperii teoriei în relație cu praxisul, căreia i-a pretins să se orienteze spre schimbarea societății, dar a ajuns într-o poziție ambiguă: realitatea a fost concepută ca rezultat al acțiunii oamenilor, dar contemplația a fost practic subestimată ca parte a unității teoriei cu praxisul.
Unii dintre discipolii lui Marx au mutat accentul pe acțiunea de organizare, pe care au considerat-o ca fiind hotărîtoare, încît nu numai că praxisul a fost redus tendențial la acțiunea organizatorică, dar teoria a fost sacrificată în favoarea acestei acțiuni. Lenin nu a mai avut ezitări și a procedat la reducere, iar Lukacs a conferit anvergură filosofică acestei optici considerînd că unitatea dintre teorie și praxis, ce este consubstanțială culturii europene, se înfăptuiește în acțiunea de organizare. Efectul acestei optici a fost o teorie dogmatizată sub controlul agenților politici și un praxis surd la nevoile oamenilor. „Școala de la Frankfurt” avea să fie aceea care a sesizat eroarea, să o combată constant și să pregătească ieșirea.
A trebuit să intervină o lectură cuprinzătoare a scrierilor lui Charles S. Peirce pentru a scoate conceperea unității dintre teorie și praxis din îngustimile unui iluminism care se prăfuise și ale unui acționism ce nu era soluția. Fondatorul filosofiei pragmatismului american a privit conceptele (theoria, în primul rând) din punctul de vedere al consecințelor în acțiunile umane – al acelor consecințe ce se stabilesc „în mod rațional”, la nivelul „comunității” ființelor raționale. Continuatorul său, William James, a vorbit de „consecințe perceptibile”, ceea ce a constituit, în același timp, o precizare importantă, prin care praxisul era făcut reperabil la nivelul experienței individuale, dar și o nouă îngustare a conceperii relației.
“Societățile cunoașterii” (Drucker) din timpul nostru au arătat din nou cît de importantă este teoria și aplicațiile ei. Convingerea lui Hegel, după care conceptele au rol hotărîtor în cunoaștere, s-a dovedit a fi cel puțin premonitorie. De aceea, nu mai puțin premonitoriu, Hannah Arendt a avut dreptate să reia ceva din tradiția antică greacă a recunoașterii importanței teoriei și, în reacție la îngustările acționiste, individualiste și organizaționiste, ale înțelegerii unității dintre teorie și praxis, să delimiteze tipuri de acțiuni structural diferite.
Luînd distanță deopotrivă de contemplativism și de acționism, Habermas avea să dea un tablou cuprinzător nou al relației printr-o cunoaștere profundă deopotrivă a științelor și a istoriei conceperii unității dintre teorie și praxis. Voind să scoată teoria din stagnare și praxisul din debusolare, el a delimitat trei nivele angajate în relația celor două – elaborarea teoriei, răspîndirea cunoștințelor teoretice și organizarea acțiunii – care se supun la criterii diferite: adevărul propozițiilor, formarea convingerilor, eficiența schimbărilor.
Din acest punct atins în abordarea unității dintre teorie și praxis se cuvine plecat, fiind (cum am arătat în Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, 2006) fructuos și deschizător de perspective. Am luat, la rândul meu, acest start și am încercat să obțin conceptualizări la nivelul experiențelor societale și intelectuale ale timpului pe care îl trăim.
Așadar, cum concepem acum unitatea dintre teorie și praxis? Îmi asum că „societatea cunoașterii” are nevoie tot mai perceptibilă de un complement în „societatea înțelepciunii”. Teza mea este că astăzi – la nivelul de dezvoltare, dar și de diversificare a științelor și după experiența nu numai a socialismului postbelic în Europa, ci și a pandantului său neoliberal din deceniile recente – trebuie distinse cinci nivele implicate în unitatea dintre teorie și praxis. Acest context istoric constituie, desigur, doar ocazia distincției. Aceasta stă de fapt pe multe alte temeiuri.
Iată aceste cinci nivele într-o descriere succintă.
Primul nivel implicat în unitatea dintre teorie și praxis este „elaborarea teoriei”. Chiar dacă nu se cedează unui idealism superficial al cunoașterii, trebuie spus că astăzi o bună teorie este indispensabilă praxisului încununat cu succes. Lumea a devenit prea complexă pentru a se mai putea ajunge la rezultate durabile procedînd tradițional – prin apel la istețimea proverbială, la frazări nimerite, la figuri inspirate, la buna intuiție a cuiva, la personalități notorii.
Cum se observă ușor în jurul nostru, nu se poate progresa – ba chiar apar semnele neputinței – dacă nu se cultivă teoria și elaborarea ei competitivă. Cei care dau teoria sînt, desigur, persoane cu formație suficientă, tot mai mult talonate de grupuri organizate și institute. De pildă, chiar și cele mai competitive reconstituiri istorice, așa cum atestă Niall Ferguson sau Hans Küng, sînt făcute de largi echipe din jurul unor personalități vizionare. Nu se face teorie prin aceea că se „valorifică moștenirea culturală”, oricît de importantă este aceasta în țări care nu și-au reconstituit niciodată, dincolo de nevoi ideologice ale contextului, propriul trecut!
Teoria presupune interogarea fără rețineri a realităților, curajul ieșirii din opinii curente, formularea competentă de ipoteze plecînd de la fapte, elaborarea de concepte noi, articularea lor în propoziții teoretice și teorii ce se lasă puse la probă. Teoria presupune aplicarea unor cunoștințe despre teoria însăși și distingerea tipurilor de cunoștințe: empiric-analitice, strategic-analitice, istorico-hermeneutice, critice, dramaturgice, logic-formale, a sensului aplicării legitime a acestora. Nu se ajunge la teorii prin aceea că cineva ciupește realitatea și dă fragmente (cum se face în analize economice de la această oră), ci prin aceea că realitatea este abordată ca un sistem de corelații care sînt captate nu doar metaforic (ca în cercetări sociologice de la noi), ci conceptual. Teoria trebuie să dea propoziții adevărate și se măsoară în raport cu instanța adevărului.
Spuneam mai devreme că reconstituirile istorice de mare anvergură se fac în echipe largi. Exemplele sunt numeroase. Doar că o personalitate de înaltă calificare trebuie să aibă inițiativa și concepția nouă. Observația este cu atât mai valabilă în cazul teoriei, care este o treaptă mai înaltă a cunoașterii în raport cu reconstituirea istorică. Și în acest caz pot conta echipe, dar mult mai hotărâtoare sunt cultura, capacitatea analitcă, anvergura vizionară a celui care conduce echipa. O personalitate de calibru în domeniul teoriei poate fi garanția reușitei pentru reușita unei întreprinderi.
Al doilea nivel implicat în unitatea dintre teorie și praxis este „desfășurarea reflecției culturale”. La noi termenul „reflecție” este încărcat de neclarități – reflecția fiind confundată ba cu gândul ce-i trece prin cap cuiva, ba cu impresia pe care mi-a lăsat-o cineva într-o împrejurare, ba cu gîndirea de unul singur pe subiecte prost înțelese, ba cu conținutul unei șuete. Prin „reflecție” am în vedere aici gîndirea suficient informată de teorii în vederea nu numai a cunoașterii lor, ci și a înțelegerii – adică a sesizării contextului de geneză și a contextului de aplicare legitimă a teoriilor însăși. Reflecția prelungește „intelectul” și „rațiunea” delimitate de Kant și asigură înțelegerea teoriilor și a lumii. Reflecția este, în fond, hermeneutică desfășurată pînă la asumții ontologice, care cere, la rîndul ei, o pregătire aparte și se poate realiza de personalități profilate, asistate la nevoie de grupuri și institute.
Exercitarea reflecției presupune pregătire în științe, cunoașterea istoriei, capacitate comparativă și cultură în lărgime și adîncime. Fără reflecție nu se mai ajunge la unitatea dintre teorie și praxis încununată de succes. Se observă bine, de exemplu, că la noi chiar reformele nu reușesc, iar cauza rezidă în faptul că se ia reforma (în educație, în sănătate, în drept etc.) ca aplicare mecanică de soluții importate sau indigene, deci ca ceva nereflexiv, încît se ajunge în situația în care nu numai că nu se mai știe ce este reforma și nu s-a găsit soluția adecvată la probleme, dar rezultatele sînt contraproductive. La noi, ca un alt exemplu, independența justiției este asumată în mod cu totul premodern, ca ceva ce ar pica din cer, fără să se înțeleagă nici ce înseamnă independența justiției, nici cum se atinge. Se aplică rețete economice luate din literatura domeniului (mai ales Samuelson și Greenspan), fără să se înțeleagă sensul lor și cîmpul de aplicare legitim și realitățile românești. Lecția este nemiloasă: poți să ai cunoștințe, dar fără viziune apar slabe rezultate. În condițiile culturii, reflecția duce la viziuni, care cuprind realitatea împreună cu mijloacele schimbării ei, și se măsoară în raport cu instanța adecvării.
Situația reflecției culturale poate pune probleme redutabile. Poate fi teorie elaborată competitiv atunci când însăși teoria organizată este disprețuită? Când dezbaterea din jur este modestă? Când se discută prea puțin propriile probleme? Cînd sincronizarea culturală lasă de dorit? Despre ce legătură a teoriei cu praxisul vorbim în asemenea cazuri? Care este antidotul la situația în care se trăiește cum se poate, sub pavăza unor vătafi care nici nu vor și nici nu pot schimbarea, oricum sub nivelul exigențelor puse în fața vieții de vechii greci?
Al treilea nivel implicat este „formarea voinței politice”. Este vorba de elaborarea scopului de atins și de adoptarea deciziei de a acționa pentru atingerea lui. Se spune, pe drept, că „de multe ori oamenii trebuie să dea răspuns mai repede decît Dumnezeu“ și că „Dumnezeu dă multe, dar nu bagă în traistă”.
Nu se ajunge la ceea ce se dorește fără praxis și fără cele două – stabilirea scopului și adoptarea deciziei de acțiune. În ambele rolul personalității și valoarea personalităților este imensă, căci, oricît de mulți ar participa, propunerile de formulare și scenariile de decizie sînt propuneri individuale.
Formarea voinței politice rămîne însă un proces comunicativ, în forma instituțională a democrației pluraliste, drept condiție a evitării derapajelor și păstrării drepturilor și libertăților imprescriptibile ale cetățenilor. Problema ce trebuie învinsă în societățile moderne este înlocuirea monologului – în luarea deciziilor, în asumarea cunoștințelor teoretice, în folosirea acestora – cu comunicarea.
Prin comunicare instituționalizată nu se destramă în vreun fel șansele de inițiativă, iar democrația nu anonimizează răspunderea. Formarea voinței politice are așadar nevoie de instituții funcționale și se măsoară în raport cu instanța clarviziunii.
Al patrulea nivel implicat este „răspîndirea cunoștințelor teoretice”. El constă din a populariza cunoștințele teoretice obținute la nivelele anterioare și a le transforma în bunuri publice. Dezbaterea publică este cel mai bun cadru al transformării. Uneori dezbaterea publică se concentrează asupra obiectivelor de atins, dar se câștigă dacă dezbaterea publică se extinde asupra cunoștințelor teoretice și folosirii lor. Dezbaterea face loc, în mod natural punctelor de vedere diverse, abordărilor rivale, facțiunilor, care sînt de încurajat.
Unitatea de gîndire sau de opinie nu este condiție a dezbaterii și nu este de urmărit. Nu se ajunge la folosirea nerestrictivă a cunoștințelor teoretice fără dezbatere nelimitată de structuri, inclusiv de structuri aflate în comunicarea însăși. Și dezbaterea se poate folosi de cunoștințe în privința organizării dezbaterii însăși, dar cerința majoră sub care ea stă este aceea de a evita limitarea, manipularea și condiționarea cetățenilor. Performanța răspîndirii cunoștințelor teoretice este formarea de convingeri și se măsoară în nivelul de obținere a adeziunii.
Al cincilea nivel implicat în relația dintre teorie și praxis este „organizarea acțiunii și acțiunea însăși”. Nu se ajunge la praxis dacă nu se are în vedere – uneori cînd se construiește teoria însăși – această organizare și acțiunea în consecință. Ea are, desigur, în societate, componente juridice (drepturile omului) și morale (respectul persoanei), ea trebuie să țină seama de valori precum democrația și demnitatea umană, dar trebuie să fie organizare. Ea are de făcut față diferenței dintre guvernare și guvernanță și de adus la un acord respectul persoanelor și nevoia disciplinei ce condiționează atingerea scopului. Organizarea acțiunii se poate folosi de cunoștințe teoretice specifice, dar rezultatul ei este eficacitatea în realizarea scopului și se măsoară la instanța eficienței.
Unitatea dintre teorie și praxis conține toate cele cinci nivele: elaborarea teoriei, desfășurarea reflecției culturale, formarea voinței politice, răspîndirea cunoștințelor teoretice, organizarea acțiunii și acțiunea însăși. Ea nu izolează vreunul în detrimentul altuia, căci fiecare este indispensabil. De aceea, de pildă, nici Fichte, care socotea elaborarea teoriei ca hotărîtoare, nici Lukacs, care unifica teoria și praxisul pe terenul organizării, nici cei care susțin că nu se poate schimba nimic în societate, căci lipsesc premisele culturale, nici cei care exaltă, în criteriile actuale ale cercetării științifice, simpla generare de articole pentru contabilizare, nu au dreptate, chiar dacă îmbrățișează aspecte importante. Problema nu este să rupi un aspect al unei unități de celelalte și, la nevoie, să-l opui lor, ci să surprinzi întregul, cum spunea Hegel, dar, firește, întregul structurat. Nici aici soluția nu este monismul, ci o captare a organizărilor de instanțe pluralizate capabile să asigure, împreună luate, performanța.
Desigur că relațiile dintre cele cinci nivele nu se lasă descrise uniliniar, ci au nevoie de o modelare nouă. Nu o tratez aici, dar vreau să sugerez două indicii ale acesteia.
Din punct de vedere istoric se pune chestiunea începutului. Uneori în istorie s-a început cu un nivel (în mod frecvent teoria, uneori acțiunea, alteori răspîndirea cunoștințelor teoretice), pentru a le solicita apoi pe celelalte. Fapt este că nu se pot obține generalizări valabile pe toată suprafața istoriei cunoscute. Pentru societățile complexe ale timpului nostru, cu nevoi precise de cunoaștere și de înțelepciune, elaborarea teoriei și reflecția culturală au prioritate.
Din punct de vedere principial, unitatea dintre teorie și praxis se atinge numai dacă se pășește pe fiecare dintre nivelele amintite. Mi se pare clar că, pentru aceasta, trebuie învinse tentații ale deformării și efecte ale ignoranței, de felul celor la care m-am referit mai sus.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg