Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Teroarea pozitivă a Istoriei: plecând de la Agârbiceanu

Teroarea pozitivă a Istoriei: plecând de la Agârbiceanu

Ion Agârbiceanu e un druid al spiritualității româneşti. Opera lui e atât de covârşitoare, ca întindere, şi de „sățioasă”, la nivelul conținutului, încât pare zămislită de o forță supranaturală. Când nu deconcertează naşte reacții aproximative, adesea superficiale. Majoritatea criticilor estetizanți, fără cultură filozofică şi teologică (indispensabilă receptării lui Agârbiceanu) se mulțumesc cu etichete: „semănătorism”, „artă cu tendință”, „proză regională” ratând esențilul. Există două tendințe incult-minimalizatoare: elogierea concesivă a operei lui Agârbiceanu (deşi semănătorist, deşi tributar ticurilor ecleziale, Agârbiceanu are totuşi talent narativ); denigrarea ideologică (Agârbiceanu e un iredentist şovin, incapabil să-şi depăşească epoca). Din capul locului țin să afirm că, pentru mine, Agârbiceanu e un Tolstoi greco-catolic, un scriitor de geniu, a cărui dimensiune reală n-a fost încă percepută nici de public, nici de critica literară (cu doar câteva excepții). Care ar fi elementele care-i „definesc” geniul (pe lângă acel „imponderabil” ştiut numai de ursitoare)?
Formidabil povestitor. La nivelul incantației stilistice, Agârbiceanu e un Sadoveanu ardelean. El povesteşte cum respiră şi scrie ca şi cum ar povesti. Am parcurs aproape zece mii de pagini din opera sa cu plăcerea înotătorului care nu se mai satură de îmbrățişarea apei, cu exaltarea, calmă, a contemplativului care asistă, în fiecare secundă, la un răsărit de soare. Despre orice ar scrie Agârbiceanu scrie captivant, proaspăt, muzical. Are acel dar, specific geniilor, de a reinventa limba, de a reda prospețimea adamică fiecărui cuvânt prin ritm, printr-o oralitate voită, retuşată magistral, prin anumite înlănțuiri sintactice. El exercită asupra cititorului un fel de magie translingvistică. Absolut întâmplător deschid Licean… odinioară. Iată portretul profesorului Pascu, unul dintre cele mai simpatice personaje din literatura noastră: „Profesorul Pascu era unul dintre urmaşii vechilor călugări, întâii dascăli de la şcolile Blajului, întemeiate la jumătatea veacului al optsprezecelea. Călugării basilitani, cin oriental, care urmau regulele monahale ale s. Vasile cel Mare, se împuținaseră, de mai multe decenii, în număr şi pe vremea când veni Ionică Albu (eroul principal, n.m.) la şcoală întreg cinul călugăresc se reducea la un singur ieromonah […]. Profesorul Ion Pascu apropia (sic!) vârsta de şaptezeci de ani. Era fiu de țărani dintr-un sat destul de apropiat, şi învățase la şcoală ca cei mai mulți elevi din vremea lui: rezemat pe pâinea ce o primeau elevii silitori tot la cinci zile, de la Mitropolie, şi pe aceea ce-i aduceau de acasă cu straița ori cu desagii. Nimeni nu ştia motivul adevărat pentru care a rămas necăsătorit. Versiuni erau mai multe. După unii, s-ar fi îndrăgostit foc, când era în clasa a opta, într-o (sic!) fată de la ei din sat, dar fata s-a măritat cu un fecior de acolo. Umbla, de multă vreme, prin satele din jurul orăşelului cu şcoli mari, cântecul următor: Cât trăieşti să nu iubeşti/ Diac în haine nemțeşti!/ Că diacu-i poamă rea/ Te iubeşte, nu te ia”.
Asupra stilului specific lui Agârbiceanu s-au publicat o serie de studii importante. S-a insistat mai puțin asupra următoarei „banalități”: ne aflăm în fața unui artizan al scrisului românesc educat într-un spațiu multilingvistic. Agârbiceanu cunoştea foare bine maghiara (studiase şi la Budapesta), germana, latina, ultima fiind limbă „vorbită” la Colegiul Greco-Catolic din Blaj. În asemenea condiții sunt cu atât mai extraordinare prospețimea şi naturalețea limbii sale române, deopotrivă limbă narativă (populară) şi literară. Autenticitatea unui talent se vede şi din uşurința scrisului. În ciuda unei biografii pline de încercări, Agârbiceanu ne-a lăsat o moştenire publicistică şi literară imensă, greu de egalat, peste 30000 pagini. Numai cineva cu darul (id est uşurința) scrisului putea ajunge la asemenea performanțe. El însuşi mărturisea că a redactat amplul roman Arhanghelii în doar câteva săptămâni, fără a-l mai reciti sau corecta niciodată până la publicarea în volum. O asemenea uşurință denotă 1) har; 2) stăpânire a meşteşugului; 3) conştientizarea unei misiuni.
Misiunea. Mesianism național. Pentru Agârbiceanu literatura nu se reduce la scriitură (pleacă de aici, fireşte, însă tinde spre altceva). Ea are cel puțin două funcții teologico-sociale: de a mărturisi şi de a profetiza. Ambele sunt perfect ilustrate de romanul-frescă (autobiografic) Vremuri şi oameni, redactat la începutul anilor 1940. Vremuri şi oameni e un Război şi pace al literaturii române, din păcate neomologat nici de public, nici de canonul literar al „profesioniştilor”. Aşa cum mărturiseşte chiar Agârbiceanu, motorul creației sale nu e fantezia, ci realitatea brută. Scriitorul povesteşte, interpretează, validează sau invalidează ceea ce a văzut, trăit, experimentat, auzit. Vremuri şi oameni narează, pe parcursul a peste o mie cinci sute de pagini, peripețiile unei familii ardelene înainte, în timpul şi după cel dintâi Război Mondial. Personajul-martor al primelor două părți e preotul Vasile Scurtu, un alter ego al romancierului. Acesta e un idealist naționalist, subjugat mai degrabă de idealul românesc (eliberarea neamului de sub stăpânire austro-ungară) decât de cel creştin. Mai bine spus, în viziunea lui, cele două idealuri se apropie asimptotic până la identificare, martiriul românilor din Ardealul maghiarizat repetând scenariul răstignirii lui Isus. De aici un sens al Războiului pe care puțini dintre cititorii contemporani îl pot înțelege ori justifica: din perspectiva mesianismului naționalist al preotului Scurtu şi al celorlalți patrioți români din Ardeal, Războiul este unul sfânt, este singurul mijloc prin care „noul Israel” (id est poporul român) poate fi eliberat din „robia egipteană” a Imperiului Austro-Ungar. Intelectualii satului de la granița cu România (e vorba de Orlat, locul unde Agârbiceanu a slujit, ca preot greco-catolic, între 1910-1916) suferă teribil aflând că Bucureştiul şi-a declarat neutralitatea în prima fază a ostilităților; se entuziasmează delirant atunci când această neutralitate ia sfârşit, trupele armatei dezrobitoare ajungând până în preajma Sibiului (pentru a fi respinse ulterior de germani). Pentru Agârbiceanu, alias preotul Vasile Scurtu, educat într-un adevărat cult al originilor nobile romane (prin corifeii Şcolii Ardelene), poporul român e un „popor ales”, după modelul biblic al poporului „ales de Dumnezeu”. Pe o asemenea credință, de sorginte veterotestamentară, se susține, ideologic, orice mesianism naționalist, inclusiv românismul radical, fără concesii, revanşard al preotului Scurtu. Scoase din contextul lor imediat, multe afirmații din Vremuri şi oameni, la adresa ungurilor, saşilor sau evreilor, sunt şocante. Dar pentru un naționalist român din Ardealul începutului de secol XX, victimă, el însuşi, a unui naționalism unguresc multisecular, aceste afirmații par cât se poate de legitime.
În ce priveşte dimensiunea profetică, aş dori să mă opresc asupra viselor premonitorii ale părintelui Vasile Scurtu, din acelaşi roman, Vremuri şi oameni. Am ales trei, care converg spre aceeaşi interpretare istoric-mesianică. În primul vis, preotul o vede pe „doamna Majarosi” – nevasta şefului de gară din satul ardelean recent eliberat de armata română – luând proporții uriaşe. „Era înaltă de trei metri şi jumătate, bătea cu capul în plafonul locuinței parohiale; era goală-goluță, cu un trup uriaş, mai mult de bărbat decât de femeie. Părea că e o statuie de piatră colosală, cu picioarele enorm de groase, cu un piept lat, pe care sânii erau abia schițați. Şefița i se prezentă în vis cu fața întoarsă spre el, fără a-l privi însă. Apoi, tot mută, se întoarse cu spatele către el şi, după ce stătu aşa câteva clipe, dispăru, se mistui ca şi când ar fi fost din negură.” De scârbă preotul se trezi şi-i povesti totul „preutesei”, care-l acuză de… obsesii sexuale ciudate. (Opere, VII, p. 553, ediția Ilie Rad). Al doilea vis-viziune are loc tot după intrarea armatelor române în Transilvania, dar prevestind o schimbare, neplăcută pentru români, în soarta războiului (contraatacul biruitor al germanilor). „Se făcea că el (id est preotul Scurtu), în fruntea poporului, îmbrăcat de sărbătoare, ieşise în odăjdii, cu crucea şi Evanghelia în mână, în capătul uliței […]. Toți şase praporii erau purtați de şase țărani bătrâni, cu capetele goale. Trăgeau toate patru clopotele din turn, deşi ştia că nu mai sunt decât două, cele mai mici. Cele două mari fuseseră luate încă înainte cu vreo jumătate de an. În capul satului se opriră. Aşteptau intrarea armatei române în sat. Deodată, în capul satului, se opri un automobil mare, vopsit negru, nou-nouț. Erau mai mulți domni îmbrăcați în negru, cu cilindrele înalte în cap. Unul dintre ei se ridică în picioare în maşină, îşi luă cilindrul din cap şi începu să vorbească. Fără să-i fi spus cineva preotul ştia că este un ministru român. Nu asculta ce vorbeşte. Ceea ce-l răpi cu totul fu frumusețea şi dulceața graiului, muzica lui îi cânta în urechi, învăluind orice înțăles. Nu mai auzise pe cineva vorbind aşa de frumos româneşte şi părintele era înduioşat până la lacrimi. Dar, deodată, acelaşi domn continuă cuvântarea în ungureşte. Vorbea uşor, fluent, ca cel mai bun ungur şi limba asta. Când îl auzi, părintele simți ca şi când l-ar fi lovit cineva cu o măciucă în cap şi se trezi” (Ibid., pp. 596-597). Al treilea vis: „Se făcea că (preotul) era în Piața Unirii din Iaşi şi că marea venea până la marginea pieții. Un chei cu zeci de trepte lungi de piatră cobora până la valurile mării. Cu alți oameni, privea de pe chei la mare când, deodată, văzu un submarin german tras de un cal de aramă. Ştia că e submarin şi că e german, deşi din apă nu se vedea decât calul de aramă. Un cal gras, pepene, care înainta grăbit de la sud pe țărmul mării şi, când a ajuns la chei, a dat să iasă pe uscat. A început să bată cu copitele de aramă pe scările de piatră, a bătut şi a bătut, picioarele i se vedeau până la genunchi, dar nu a reuşit să iasă din mare, să se urce nici pe prima treaptă. Atunci s-a lăsat din nou în apă, s-a întors şi a început o fugă nebună spre sud, de unde a venit.” Aceste vise trimit la Cartea lui Daniel, carte profetică prin excelență. Părintele Scurtu le descifrează mesajul în cheie politică, imediat-istorică. Cel cu şefa de gară şi cu ministrul „bilingv” se referă la prima fază a Războiului, când trupele române, după o scurtă victorie, sunt alungate din Transilvania de trupele germane (venite în sprijinul ungurilor); al treilea vis, pe care preotul l-a avut în refugiul din Moldova, se referă la a doua fază a Războiului, când trupele germane, momentan învingătoare, se dovedesc incapabile să cucerească întreg teritoriul Regatului. Palierul oniric se identifică aşadar cu cel profetic. Visul anunță deznodământul unor evenimente istorice de importanță continentală, dar mai ales națională. Sunt vise cu o încărcătură mesianic-naționalistă, menite nu doar să compenseze, la nivelul inconştientului, tragedia refugiaților, dar şi să ofere doza de optimism şi de speranță necesară supraviețuirii în mijlocul infernului. Cu toate acestea Istoria, cu majusculă, nu este un infern pentru Agârbiceanu. Dimpotrivă. Chestiunea merită o discuție aparte.
Teroarea pozitivă a Istoriei. Nu există, în literatura română, operă mai plină de suferință şi în acelaşi timp mai luminoasă decât a lui Agârbiceanu. Paradox „scandalos”, care se explică prin suflul eminamente creştin al acestei opere. Personajele lui Agârbiceanu respiră mesianic, altfel spus, respiră istoric. Istoria, pentru creştini, este locul întâlnirii omului cu Dumnezeu, loc al pedepsei, dar şi al mântuirii. Sacrul există la nivelul istoriei, inclusiv în varianta sa cea mai decăzută, politicul. Creştinismul, pe urma profeților veterotestamentari, a sacralizat istoria prin Întrupare. Din punctul de vedere al teologiei creştine (iar Agârbiceanu, nu trebuie uitat nicio clipă, a fost preot) istoria s-a desăvârşit prin Întrupare, adică, prin unirea, inefabilă, între Dumnezeu infinit şi temporalitatea finită. Aşa cum arată Oscar Cullmann în celebra sa lucrare, Hristos şi timpul. Timp şi istorie în creştinismul timpuriu (1947), prin evenimentul, unic şi „scandalos”, al Întrupării lui Isus, istoria omenirii capătă deopotrivă centru şi sens. Circularitatea temporală păgână este ruptă, este abolită prin explozia Infinitului în finit, prin descinderea lui Dumnezeu în timpul finit. Viața lui Isus-Dumnezeu infinit se petrece în cadrele temporalității umane, de aici şi caracterul ei eminamente paradoxal. Şi tot de aici caracterul sacru cu care este învestită Istoria. Agârbiceanu transpune în literatură această viziune asupra Istoriei pe care o poartă cu sine doctrina creştină. Scriitorul îl dublează pe teolog, el se hrăneşte din credința teologului. Această viziune hristocentrică asupra istoriei (devenită mediu de expiere, dar şi cale soteriologică) explică optimismul funciar al literaturii lui Agârbiceanu, dincolo de eşecuri, orori şi suferințe. Şi tot această viziune (cum altfel?) justifică obsesia politicului. Istoricul şi politicul rezultă din însuşi faptul sacralizării timpului şi spațiului în creştinism. Credința creştină e produs al istoriei şi afectează fiecare moment al istoriei. Ea se exersează în mijlocul acestei lumi. E o viziune pe care o întâlnim în Actele martirilor, dar şi la teologi precum Irineu al Lyonului (sec. II), Origen (sec. III) sau Augustin (sec. V). Departe de a anula sensul istoriei, suferințele îndurate de om îl apropie pe acesta de țelul vieții sale, individuale sau colective: mântuirea. Suferințele „frământă” sufletul, aşa cum mâinile brutarului (imaginea îi aparține lui Irineu) frământă aluatul (chinuindu-l) pentru ca pâinea să poată creşte şi deveni gustoasă. În acest sens, Agârbiceanu se opune viziunii „stagnante”, mitice, atemporale, anistorice a unui Sadoveanu, de pildă. Pentru Sadoveanu nu se întâmplă nimic memorabil în planul istoriei prezente. Doar în planul istoriei trecute, adică, al mitului, al legendei. În cazul literaturii sadoveniene omul are valoare în măsura în care trăieşte mitic sau cosmic (atemporal), adică, în măsura în care îşi neagă apetitul istoric. Pentru Agârbiceanu, scriitor creştin, angajat plenar în istorie – tocmai pentru că istoria este calea mântuirii – în fiecare loc se întâmplă ceva, şi anume, ceva esențial. Istoria năvăleşte în cea mai neînsemnată locuință, în cel mai banal sat, în cea mai convențională discuție. Există aşadar o teroare pozitivă a Istoriei. În afara Istoriei nimic nu e. Există cu adevărat doar ceea ce a trecut prin sita istoriei. Fiecare moment din viața omului contează, poate deveni memorabil, tocmai pentru că viața omului reflectă, chiar şi în negativ, Întruparea lui Dumnezeu în curgerea timpului, dând sens acestei curgeri. La aceasta se adaugă pasiunea viscerală pentru politic (nu neapărat politică) a românilor ardeleni, a intelectualilor ardeleni în special, care s-au văzut obligați să-şi construiască o contraistorie în replică la istoria Imperiului. Chinurile, suferințele istoriei sunt asumate, asimilate, digerate, nu ocolite ori „sabotate”, aşa cum se întâmplă în registrul mitologico-păgân (am în minte, fireşte, teoria lui Eliade cu privire la sabotarea istoriei de către „omul tradițional”). La scriitorii ardeleni (Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu) ne aflăm în fața unui soi de masochism istoric asumat, o atitudine de tremendum et fascinans (cu accent pe ultimul aspect), care poate fi echivalată cu eroismul pur şi simplu. Din acest unghi, important nu mai este punctul final, ci faptul însuşi de a crea istorie, de a te mişca spre un eschaton mai mult sau mai puțin îndepărtat. Şi tot din acest unghi se poate vorbi de un masochism optimist al literaturii lui Agârbiceanu.

*
Reflecțiile de mai sus mi-au fost prilejuite în special de volumele VII şi VIII ale Operelor lui Ion Agârbiceanu, apărute, în 2017, sub egida Academiei Române, în seria „Opere fundamentale”. La fel ca primele şase volume, şi acestea sunt îngrijite de profesorul Ilie Rad, pe baza colaționării manuscriselor cu edițiile precedente, datorate lui Gheorghe Pienescu, apoi, Marianei şi lui Victor Iova. Volumele beneficiază de Introduceri utile, de note, comentarii, glosare, precum şi de considerații critice despre opera lui Agârbiceanu. Ediția Ilie Rad reprezintă un adevărat „tur de forță”. În total vor fi zece volume, fiecare însumând cca 1500 pagini. Singurul bemol îl reprezintă les coquilles, precum şi unele erori de paginare.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg