*
Un om se scotoci de lacrimi,
pe cărăruie trecând, și
florile de piersic se desprindeau încet.

*
E liniște; somnul s-a întins
dincolo de tăcere
și iarna de ger se chircește.

*
Vântoasa urcă în spirale și gândul îl clatină,
înghițind orașele în respirul ei –
Toamna ne va sălbătici.

*
Aud fructul cum pârguiește
și tu te oprești din mers,
prea amețită de sfârșitul dimineții.

*
În apele vieții,
morții noștri se scaldă
inodori, insipizi, invizibili, incolori.

*
Căutătorul de scoici le rupe de stâncă,
rănind aerul cu durerea pietrei –
Luna tace.

*
Muntele își scutură rădăcinile și
de-acasă tu, în orașul străjuit de fast,
iei rucsacul, cartea și ulcica și pleci la umbra copacilor săi.

*
Un om doarme în preajma lupului
și visele îi urlă la luna somnului –
Vara se descojește de arsură.

*
Din colbul serii te adun,
să mi te-nchipui cum ai fost –
Iarna își ascute albeala, dosindu-se în amintire.

*
Răceala fulgerului ți-a oprit pasul,
de teama prea multei lumini –
Vara se despică-n două: în plâns și râs, în tu și eu.

*
Mă întorc acasă cu sarea oceanului pe buze
și
pentru o noapte, val ai să te simți și tu.

*
Șterge-ți trupul de sarea mării,
ca să nu te ardă rănile,
pe care ai tăi le-au sădit în carnea lor.

*
Intră în icoană, îți spun,
și pitește-te acolo –
Sfințenia explodează în culoarea prin care tu privești la lume.

*
În leagăn se cuibărește copilăria,
Printre ramuri de salcie și coșulețe cu fragi –
Soarele, făcut în bucăți, se oferă tuturor de bucurie.

*
Vuietul oceanului te-a asurzit;
ești primul om fără urechi de pe pământ –
Toamna te-nveșmântă de lumină.

*
Cărările s-au amestecat în noroi
și ochii te dor de prea mult mers –
Abandonează-te; iată, toamna te strânge-n carnea ei.

*
Prin întuneric se foia lumina,
neștiind că-l poate depăși
prin lăsarea ploilor calde peste pământ și peste lume.

*
Stelele se izbeau de pământ,
împroșcându-te cu gheață în față –
Focuri explodează în mugurii copacilor.

*
În întuneric,
ochi infiniți te-nghit –
Mai pleacă oare frigul cel alb de-aici?

*
Ce ești tu?
Sunt un om care îmbătrânește, a spus, și
fulgii de zăpadă au urlat de nebunia adevărului.

*
Lenea mușcă din carnea ta
precum cuțitul rupe din osul firii –
Te pierzi și tu, ca orice om.

*
Forma supremă a sălbăticiei
este oceanul –
În sufletul său de apă, dă în clocot timpul.

*
Trilul unei păsări
Îneacă aerul de cântec –
Mai poți respira altceva, decât dragostea?