Împăratul Iulian constatase că religia creştină s-a întemeiat pe categoriile vii ale gândirii greceşti. Însă, după ce creştinismul s-a impus folosind formele elenistice cărora le-a dat un alt conținut, în vremea Renaşterii elenismul şi-a luat revanşa, turnându-şi esența în chiar conținutul gândirii creştine. De aici specificitățile creştinismului latin care, atât în artă cât şi în dogmă, a propus o restaurare a grecității.
Pictura bizantină nu reprezintă, nu exprimă, ci arată. Ea face saltul de la mister la enigmă, în sensul că mărturiseşte vizual Întruparea.

De câte ori văd Judecata de Apoi, zugrăvită frecvent în bisericile noastre, gândul mă duce, fără să vreau, la mântuire ca „răsplată” penală a trăitului. Asta pentru că, tot fără să vreau, privirea mi se concentrează pe râul de foc, reprezentat cât mai înspăimântător cu putință, unde se chinuiesc ispăşind toți cei vinovați de slăbiciuni omeneşti. Dar este o ispăşire fără izbăvire.

Mulți teoreticieni ortodocşi ai icoanei (remarcabili altfel în demersurile lor) tună şi fulgeră împotriva picturii renascentiste, acuzând-o de incultură dogmatică şi făcând proces de intenție pictorilor, pe care-i califică drept impostori şi martori mincinoşi. Calificativele mi se par inacceptabile, chiar dacă înțeleg că ele sunt aplicate în raport cu canonul. Interesant este că acelor pictori nu le-a cerut nimeni să picteze icoane, cu atât mai puțin să respecte vreun canon. Lor li s-a cerut doar să picteze. Într-o perioadă a distanțării de orice dogmă şi canon. Că picturile lor nu mai sunt icoane ci tablouri religioase, nu contestă nimeni. Însă artiştii nu au nicio responsabilitate pentru faptul că lucrările lor – uneori opere de geniu – au fost găzduite în biserici din Occident şi că sunt venerate în consecință. Responsabilitatea este a Bisericii Catolice. Şi înclin să cred că această evoluție a picturii a fost una chiar plăcută lui Dumnezeu.

Orice propovăduire presupune patos. Iar patosul are în el accente isterice. Sfântul Pavel mărturiseşte că în călătoriile sale misionare fusese mânat de nebunia propovăduirii, ceea ce justifică oarecum numeroasele isterii ale demersului său. Şi cred că nu greşesc prea mult dacă îl numesc pe fostul vameş istericul de serviciu al unei lumi (creştinismul) în devenire.

Etapa teologică a creştinismului a dat pictura bizantină, în care simbolul creştin încorporează spațiul convențional al misticii. Odată cu trecerea la etapa umanistă a creştinismului, în Occident se întâmplă căderea din asemănare, iar consecința este că simbolul creştin încorporează tot mai mult din spațiul figurat al realității. Căderea din asemănare are loc atunci când închipuirea (proprie artei bizantine) devine închipuire, adică fantezie. Printre altele, a închipui înseamnă şi a zugrăvi, motiv pentru care Cennino Cennini afirma, în secolul 14 că, prin fantasia, imaginea fără realitate ajunge să facă parte din lumea concretă, arta oferindu-i şansa de a fi o realitate în sine. Dar o realitate paradoxală, după spusa lui V.I. Stoichiță. Pictura Protorenaşterii şi Renaşterii abandonează realitatea iconică în favoarea realității paradoxale. Şi astfel icoana devine tablou religios.