Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Textul lumii și cititorul acestuia

 

 

Se dedică domnului Radu Ciobanu

 

 

Demiurgului și ipostazele sale ocupă un loc important în imaginarul eminescian rămânând deosebit de semnificative pentru felul în care se configurează profunzimea creației lirice a autorului.
Creator al lumii prin rostirea cuvântului în timpul primordial, Demiurgos contemplă propria creație pentru a o susține, și pentru concretizarea acestor ipostaze voi apela în primul rând la poemul Luceafărul, cu atât mai mult cu cât despre această poezie s-a spus/scris totul, dacă nu cumva și ceva pe deasupra.
Dornic să cunoască iubirea, Hyperion îi cere lui Demiurgos să-i schimbe condiția. În răspunsul pe care i-l dă cel numit Părinte, recunoscut ca un creator cu alte cuvinte, Demiurgul este cât se poate de ferm atunci când spune că moartea nu se poate. Ideea apare și într-un alt text eminescian : „ Şi de-ai muri, iubito, căci contra morții n-are/ Nici Dumnezeu putere… atuncea cu amar/Aş stinge c-o gândire sistemele solare/Aş grămădi din ele o piramidă mare/ Puind în ea a vieți-mi frumos mărgăritar”. În schimb, el îi poate oferi celui răsărit din genuni odată cu o întreagă lume numai ceea ce există și ceea ce a fost creat deja. Celelalte nu pot fi decât semne și minuni: „Hyperion, ce din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume/ Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”. În imposibilitatea de a-i schimba condiția, creatorul îl lasă pe Hyperion să aleagă, și urmează binecunoscuta ofertă : „Vrei să dau glas acelei guri, / Ca dup-a ei cântare/ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare?// Vrei poate-n faptă să arăți/ Dreptate și tărie?/ Ți-aș da pământul în bucăți/ Să-l faci împărăție.// Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/Pământu-n lung și marea-n larg,/ Dar moartea nu se poate…”
De ce, totuși, creatorul nu-i poate oferi o altă condiție lui Hyperion? Răspunsul este dat de un vers semnificativ al poemului eminescian: „Cere-mi cuvântul meu dintâi”. Creația lumii ca operă este manifestarea( o istovire barbiană a cuvântului) logosului, prin gura Demiurgului. Rostit de Demiurgos in illo tempore, cuvântul devine lume și în același timp operă cu o structură deosebit de riguroasă, care-l implică inexorabil și pe Hyperion, în exclusivitate legitimat de operă, apărut odată cu ea, deci el nu poate fi conceput în afara acesteia. Mai mult, și faptul trebuie subliniat, el, Hyperion are un loc fixat în această structură pe care o presupune creatia: „În locul lui menit din cer”.
Până la un punct, Demiurgos creatorul este supus propriei opere ca o creație unică și irepetabilă. Punctul final a fost pus și nimic nu mai poate fi modificat.Într-o singurătate esențială fiind, în absența unui „dublu” al său care să-i permită dialogul, Demiurgos aude doar el „plânsu-și”, stabilind un convingător dialog cu propria creație.
Dacă Demiurgul, creatorul, nu mai poate schimba propria operă, el are fără îndoială conștiința acesteia. În poezia eminesciană el este cel care citește sau gândește în permanență universul creației sale, pentru a nu o lăsa de fapt să recadă în increat. Contemplând lumea, citind simbolic textul propriei creații( „cartea lumii”) creatorul susține creația şi statutul acesteia, nelăsând-o să cadă în haos. Realitatea este este un gând în gândirea lui, fiindcă, atâta timp cât creația este gândită, ea îşi păstrează condiția impusă inițial.
Există în poezia lui Eminescu o semnificativă relație între creat și conștiința creației, între contemplat și contemplator. Să ne amintim că în Luceafărul haosul înseamnă tocmai absența aceste relații de susținere a existentului, a relației dintre contemplator şi un obiect al contemplării, dintre „ochi” şi de „văzut” ori dintre o „minte” (rațiune, gândire) care să priceapă şi, inevitabil, o lume gândită, obiect al gândirii, cu alte cuvinte o lume „pricepută”. Prin văile chaosului trecând („din a chaosului văi”, adâncuri, genuni, opuse înălțării ca semn al creației), Hyperion ajunge acolo unde „nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte”. În Scrisoarea I, aceeaşi relație se concretizează prin raportul dintre minte şi o lume care să poată fi pricepută: „N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă” .Sau : „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază/Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază”.
Într-o poezie de tinerețe, Amicului F.I., moartea este echivalentă nu întîmplător cu stingerea existentului în mintea lui Dumnezeu: „Dar dacă gândul zilelor mele/ Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,/ Și dacă pentru sufletul meu/ Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:// Voi, când mi-or duce îngerii săi/ Palida-mi umbră în albul munte,/ Să-mi pui cununa pe a mea frunte/ Și să-mi pui lira de căpătâi”. Sensul autentic al lumii este asigurat de amprenta divină. Într-o poezie precum Mortua est, moartea iubitei are, fără îndoială, un sens, dar acesta este întors și ateu, prin absența divinului. Dacă toate ipostazele universului creat sunt un reflex al gândirii divine, moartea şi dispariția au un semnificativ sens întors, „ateu”, fiind lipsite de suportul gândirii ori al ochiului lui Demiurgos: „La ce?… Oare totul nu e nebunie? /Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?/ Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, / Trăit-ai anume ca astfel să mori?/ De e sens într-asta, e-ntors şi ateu / Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”
Mecanismul de susținere a lumii se manifestă uneori prin lectură. Cartea lumii este la Eminescu un text sever, care fixează ceea ce a fost creat oral, prin gura divinității: „Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele/Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele”. Este un text greu accesibil muritorilor de rând: „În zădar ne batem capul, triste firi vizionare, /Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris/ Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,/Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare/Şi gândirile-s fantome, şi viața este vis”.
Demiurgul citeşte „cartea lumii”(consacrare prin scris a unei creații care, generată oral, primeşte inevitabil atributele oralității, a cărei figură este, în inconsistența lui, valul), ezitând la cifra geniului, care scăpase cuvântului dintâi al creatorului: „Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte /Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr-să vrea”(Povestea magului călător în stele).
Creatorul devenit cititor comentează cu un ochi critic propria operă, fiindcă are o perspectivă de ansamblu asupra acesteia, spre deosebire de Hyperion, limitat de locul său bine fixat în cer.Opera implică lumini și umbre, de care creatorul este conștient atunci când se referă la oameni: „Tu vrei un om să te socoți,/ Cu ei să te asameni?/ Dar piară oamenii cu toți,/ S-ar naște iarăși oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri -/ Când valuri află un mormânt,/ Răsar în urmă valuri;// Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și nu cunoaștem moarte.// Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăși soare;// Părând pe veci a răsări,/ Din urmă moartea-l paște,/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște”. Chiar intervine, nu pentru a-i schimba operei configurația, ci pentru a retușa acolo unde este cazul. Cu totul alta devine perspectiva lui Hyperion, creatul, după ce, ca într-o operă modernă, se întâlnește cu creatorul, cu autorul: „El tremură ca alte dăți/ În codri și pe dealuri,/ Călăuzind singurătăți/ De mișcătoare valuri;// Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul/– „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
Rămâne ispititoare ideea că, rostind Cuvântul şi creând lumea, Dumnezeu are abia pe urmă revelația frumuseții şi a bunătății propriei creații : „3 Şi a zis Dumnezeu : „Să fie lumină !” Şi a fost lumină. 4 Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă” (Facerea, Cap.I, traducere Bartolomeu Anania). Sau: 9 „Şi a zis Dumnezeu: „Apele de sub cer să se adune într’o singură adunare şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa: apele de sub cer s’au adunat în adunările lor şi s’a arătat uscatul. 10 Şi Dumnezeu a numit uscatul „pământ”, iar adunările apelor le-a numit „mări”. Şi a văzut Dumnezeu că este bine” (Facerea, Cap.I, traducere Bartolomeu Anania).
Relația dintre ochi (ochiul divin) şi obiectul privirii (realul, lumea, creatul) nu poate surprinde la autorul Luceafărului, care înțelege această relație din perspectiva unei finalități estetice: contemplarea, privirea, lectura legitimează în ultima instanță opera. Fie aceasta chiar lumea însăşi!

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg