Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

TIFF 2016 în numai trei titluri

 

Oameni și tauri/ Viața: o împreună-masturbare

Taurul de neon. Adică Neon Bull sau – cum ne înfioară portugheza braziliană – Boi neon, iaca titlul original. Filmul din 2015 al lui Gabriel Mascaro, încununat cu Premiul Special al Juriului Orizzonti la Veneția. Plus cu alte douăsprezece, multe și mărunte. Un eveniment la care nu m-au tîrît recomandările stupide tip Aperitiff, ci instinctul, amazonofilia mea (declarată). Și am descoperit, în sala mare și frumos accesorizată a Casei Studenților, atmosfera nord-estului brazilian, filmat (neo)realist dar – cu adevărat uluitor – fără derapaje nostalgice ori ideologice (stînga la îndemînă, socialismul de-a gata etc). Mascaro documentează viața acelor vaqueiros – siamezii cowboilor/ văcarilor nord-americani – specializați în creșterea și antrenarea taurilor pentru spectacol. Spectacolul: amestec de rodeo yankeu și corrida – și aici e scînteia, sîmburele manifest al operei. Vaquejadas este un show unde taurul, încadrat de doi cai musculoși, va fi prins de coadă și trîntit numai la pămînt de către unul dintre călăreți, în semn de triumf, fără a fi sacrificat precum la primitivii spanioli sau hispanoamericani. În tauromahiile descalificante uman. Evident, au loc și aici nedorite accidente – voluntarii de la protecția animalelor, zîne la menopauză, desigur, se vor scandaliza.
Filmul nu reprezintă deloc o portiță pentru a (re)introduce zoo-cruzimea în universul cinema. Ci o privire încărcată, nuanțată și densă, în lumea unde – natural, arhetipal – omul transpiră lîngă animal, fantasmează cu blănurile și coama animalelor, fetișizează (asemenea micuței și spiritualei Cacá) patrupezii înaripați, cu LEDuri bleu-roz, doarme deasupra/ sub sau în proximitatea taurilor albi or vopsiți în verde fluorescent, a taurilor neon purtați – ca o hieroglifă și ca o enigmă a civilizației postindustriale – de-a lungul șoselelor braziliene, pe platforma unui camion Mercedez, prin peisajul verde-arămiu, familiar, al junglei străpunse ici-colo de geometria fabricilor de confecții de lux. În camion, oameni și tauri, adulți și copii, desfrînați și responsabili, văcarul metrosexual lîngă șoferița setată pe dansuri exotice. Fantasma stroboscopică – erotică nu pornografică – a femeii-cal contrapunctează, în două sau trei rînduri, linearitatea narațiunii, curgerea în/ dinspre documentar a microcomunității…
Spuma și marele cîștig al filmului lui Gabriel Mascaro e tocmai efectul ăsta de firesc pe care ți-l injectează în venă și retină și în cord, ușurința cu care te face să accepți lumea asta alterată (pentru că în curs de emancipare), apropierea incredibilă a umanului de animal (emblematice, secvența masturbării unui armăsar de rasă sau dresajul întru submisivitate al taurinelor), muzica dementă și fără speranță, replicile simple și dure, cele două încleștări sexuale (în care nu se aud decît gemete, suspine, nici un cuvînt, nimic din pălăvrăgeală occidentală!).
Iremar, văcarul bine dotat, cu mandibulele împăroșate, ziua masturbează/ spală/ bate/ mîngîie animale, seara creează capodopere vestimentare și visează să dea lovitura, iar noaptea se acuplează cu o femelă-gardian gravidă în luna a opta, un fel de… Iguazu de estrogen. Șoferița Galega (Maeve Jinkings e aici – și actrița asta ne obligă s-o urmărim – milfa aromită, visătoare, dublată de-un mecanic auto și bucătar excelent) visează la o carieră în dansul exotic. Își conservă – aparent asta e „superputerea” ei – frumusețea, carnația, pigmentul în peisajul dezolant al cabinei de autocamion sau în barăcile unde vaqueiros improvizează refugii și gospodării… Printre mlaștinile albe ca laptele de unde Iremar pescuiește fragmente de manechin-femelă… Admonestîndu-și fiica rebelă, pe Cacá, pentru a o adormi mai apoi în poală.
Curiozitatea obsesională pentru universul ăsta marginal și soios, predilecția pentru stilistică și frumosul tumefiat, degenerat (în defavoarea ideologiei facile) mă vor obliga să revăd, mai devreme sau mai tîrziu, Taurul de neon.

Extinderea sentimentului românesc al ființei

Ce-ți ia ochii, de la prima imagine, în filmul lui Diego Ongaro, Bob și copacii/ Bob and the Trees (SUA-Franța, 2015) este – glumind un pic, adică apăsat și ardelenește – universalizarea „sentimentului românesc al ființei”. Trofeul „Globul de Cristal” primit la Festivalul de la Karlovy Vary, tot în 2015, nu vine decît să confirme aceasta.
Un clan de pădurari/ tăietori de lemne înfruntă iarna în Massachusetts, într-o zonă rurală și idilică, periculoasă pînă la ferocitate. Bob Tarasuk, eroul poveștii (cu parfum, redfordian, de Sundance) își joacă propria viață în fața noastră, știind să fie, pe rînd, contorsionat, depresiv (la gîndul pierderii fermei și respectului celor dragi), exuberant (de cîte ori ascultă gangsta rap sau bea cu prietenii) – într-un mod pe care actorii profesioniști îl imită extrem de greu spre deloc.
Sub privirea noastră defilează tablouri hibernale – căutat autentice, normale, mai aproape de intimismul noului val cinematografic românesc decît de opulența hollywoodiană a unui Cold Mountain, de exemplu. Apusul și răsăritul, ninsoarea, zăpada topindu-se, copaci prăbușiți, luminișuri, păduri adînci, saloane călduroase, sere de flori, ferestre din lemn masiv, luminoase, grajdul și țarcul. Fără pic de ostentație, sîntem transpuși în lumea americanului „profund”, crescător de animale & tăietor de lemne. Lumea se upgradează tehnologic sub ochii lui (pădurarul are, la un moment dat, nevoie de o visit card profesionistă, desprinsă din imaginarul horror de serie B), prețurile materiei prime scad/ costurile transportului de lemn și ale concesionării materialului lemnos cresc, animalele sînt expuse unor epidemii/ controale (parcă orchestrate de marile trusturi agroalimentare…). Fermierul nostru poartă un pulover… argeșean și imemorial, grajdul și țarcurile lui au fost – pesemne – filmate în Apuseni, la cîrciumă fraternizează cu retarzi familiari (îi găsești în toate birturile Transilvaniei profunde). E primitiv și imatur (ascultă gangsta și trece peste necazuri și pagubă), se tranformă rapid în braconier dacă simte că Dumnezeu/ statul/ concurența/ încălzirea globală îi amenință lui – fie și numai cu un centimetru – micile afaceri.
Bob și copacii i-un fel de eseu antropologic, de documentar rural. Pentru tipii ca Bob Tarasuk (și pentru alte zeci de milioane de primitivi și înfrînți, sacrificați de serviciu etc.) candidează la prezidențiale, în SUA, Bernie Sanders. Și pun pariu că tocmai tipii gen Bob Tarasuk au să-i pună tălpi.

C.i.n.e.m.a.=.T.o.t.u.l.

Așa cum scria zilele astea (pe facebook și pe blogul de artist) Bogdan Lipcanu, ediția TIFF 2016 a avut loc numai pentru a-l aduce la Cluj pe Sion Sono, cineastul nipon, și 10 dintre filmele lui (sute de adolescenți criogenizați în 10 cutii de chibrituri & mii de fluturi-figuranți fixați în video-insectare).
Dedesubturile iubirii/ Love Exposure/ Ai no mukidashi (Japonia, 2008) e – sintetic & cretinizant – o saga cu adolescenți manga de 237 de minute.
Te bîntuie, mult după ce ai ieșit din sală, soundtrack-ul postpunk, psihedelic, bazat pe piesele celor de la Yura Yura Teikoku: tipii ăștia l-ar înverzi de ciudă chiar și pe Tarantino, Mister DJ (cel puțin un deceniu) în marele cinema. QT este, de altfel, omagiat în multe momente ale filmului. Miss Scorpion este un alter-ego – senzual, botoxat, transgender – al Miresei jucate altădată vibrant de Uma Thurman în Kill Bill. Tot așa, cascadele, efectele speciale, coregrafia karate, intriga dementă, introducerea sectei „vin” din Kill Bill 1 și 2. Asemănările se opresc aici.
Universul (lui) Sion Sono e irigat de feromonii/ hormonii adolescenței (vîrsta eroilor e de 17 ani și cam toți încearcă disperat să scape de castitate), pulsează și acționează într-o logică vrăjită, onirică, indiferentă la cutumele societății adulte. Yu și Yoko se maturizează aici și acum descoperind dragostea, vindecîndu-și – prin ruperi, smulgeri, jupuiri, „năpîrliri” repetate – traumele copilăriei.
Un film-manifest, de-o poezie intensă și insuportabilă (din care nu ai mai ieși – ca un otaku – niciodată). Simți, de la prima la ultima secundă a peliculei, că viața adevărată se întîmplă numai în copilărie/ adolescență. Cinema-ul te minte adesea că viața s-ar putea întîmpla și în altă parte (într-o uzină sau mină, pe Marte…) Dar Sono are cheia și superputerea de a pătrunde – ori de cîte ori are chef – în imperiul ăsta interzis leprei adulte, ticăloșilor, resemnaților. François Truffaut, Harmony Korine, Gus Van Sant, frații Dardenne sau Larry Clark sînt cele cîteva nume care îmi mai vin acum în minte, deși în Love Exposure întîlnești cel mult reflexe vagi ale canonului teenage occidental. Aproape tot ce îți părea cunoscut (găști, liceu, fetișism, religie, pornografie, proliferarea răului, sectarism, indiferență, iubire, prietenie) luminează și iradiază altfel – aberant, orgasmic – în Love Exposure.
Anarhistul și cinicul, copilul teribil al cinematografiei japoneze este asemenea marilor interpreți religioși: prin jocul – mimica, fantezia și replicile – personajelor sale, Platon și catolicismul, manga și henthai, pornografia și fetișimul (ca să creăm alăturări șocante) se topesc într-un metadiscurs erotic fabulos. Așa cum – abia acum îmi dau seama – moda occidentală e posibil să fi evoluat, milenii, doar ca să ajungă la puritatea (aproape obscenă) a uniformelor școlărițelor nipone. Într-o asemenea uniformă fenomenală Yoko (jucată de geniala Hikari Mitsushima) aduce o înțelegere vie, proaspătă, contagioasă textului arhicunoscut & uzat, Corinteni 13 din Noul Testament (cei care n-ați văzut filmul și nu mă credeți pînă aici puteți accesa scena pe youtube).
Elegie pentru chiloței, lacrimi și spermă, vanitate și inocență, marianism și capcanele Sectei O, comedie purtată pe notele simfoniei lui Beethoven, Love Exposure este – deja – la șapte ani de la ieșirea în lume – altceva – îi chiar Filmul. Așa cum ni s-a mai întîmplat – atît de rar – ce-i drept – adică muuuult mai rar decît ne-am fi dorit – în cele 15 ediții ale TIFF – cu nume (prea puține) mîngîietoare inimii noastre: Lukas Moodysson, Wong Kar-wai sau Kim Ki-duk. Imediat lîngă ei, Sion Sono…

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg