Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

TIFF 2016 – O ediție pe repede înainte!

TIFF 15 a fost o ediție adolescentină, dar și cu nuanțe nostalgice, profunde. Am prins doar weekendul final prelungit, dedicat filmelor românești. Am început cu o nouă producție HBO, Doar o răsuflare, un documentar semnat Monica Lăzurean-Gorgan, care în 67 de minute și câțiva ani de filmări ne-a ajutat să descoperim o familie atipică, parțial profund religioasă, cu o fetiță în scaun cu rotile, socotită un fel de pedeapsă de la Dumnezeu, pe care tot El ar trebui s-o facă bine și nu doctorii! Copila are un frate și o soră, mai mari, care deja se depărtează de habotnicia exagerată a părinților și care, de fapt, devin personajele atașante, chiar dacă rebele, aparent. Seara a continuat cu mult-așteptatul (în țară) film al lui Cristi Puiu Sieranevada, la care publicul a vibrat mai bine chiar decât la Cannes (citând un amic de-al său: „public talentat” sau cum zicea un spectator: „îți vine să îmbrățișezi pe toată lumea la final”, chiar dacă veșnicul nemulțumit creator susținea că lumea este ahtiată să râdă și se molipsesc unii pe alții). În mod sigur două replici vor rămâne epocale: „Habemus Papam”, când în sfârșit apare nu Godot ci popa, la parastasul cu pricina, și finalul aparent banalului „Bine ai venit!” (care a mișcat sala fără frontiere, și la Cannes, unde a fost în competiția oficială), local acceptând și supralicitând vocabularul, pe alocuri extrem de buruienos, combinat cu unul ultrarafinat. Regizorul avea să povestească, la o întâlnire cu publicul în TIFF Lounge, din Piața Festivalului, că s-a jenat când a trebuit să tragă scena plină de înjurături și violență din parcare. Întâlnindu-mă întâmplător cu un român plecat de vreo șapte ani la Berlin și căruia i s-a părut neverosimilă întâmplarea, mi-am dat seama în ce măsură lucrurile s-au acutizat în ultima vreme, pentru că de fapt tot ce era redat acolo aparținea unui realism total (chiar dacă dezagreabil). Mimi Brănescu, doctorul din scenariul impecabil, joacă atât de fin nuanțat și credibil, încât continui să cred că ar fi meritat, pe Croazetă, premiul de interpretare masculină, mai degrabă decât iranianul din recenta producție a lui Asghar Farhadi (tot așa cum și Isabelle Huppert era mult mai surprinzătoare decât filipineza, de care, vorba unui critic occidental, „n-o să mai audă mai nimeni după ce a jucat în Ma’Rosa a lui Brillante Mendosa”, pe care n-a ezitat să-l facă „briant”, adică strălucit în toate, o nestemată, ce mai!, în discursul de mulțumire). Pe scenă, după proiecție (pentru că mai multe nu vreau să vă spun despre pelicula care va avea premiera pe marile ecrane la noi, la început de septembrie) au fost câteva remarci foarte reușite. Tatiana Iekel care le-a mulțumit lui Dumnezeu și lui Cristi Puiu, punându-i, oarecum, pe același plan; a lui Andi Vasluianu, care a plusat spunând că-i mulțumește… doar lui Cristi Puiu și a Ioanei Crăciunescu, care a socotit că este noul său debut în cinema și chiar de va fi ultimul rol va rămâne în continuare foarte încântată că l-a făcut într-o asemenea companie nobilă. Cele trei ore de proiecție n-au părut prea lungi (poate doar pentru realizator care și-a cerut scuze pe englezește și pentru fetița lui cea mică, Zoe, care înainte să ajungă pe scenă împreună cu celelalte două surori și mama, producătoarea Anca Puiu, a strigat, din sală, un înduioșător: „Tati!”). Au urmat două petreceri. Una la „La Casa”, o cină cu cocteil oferită de MasterCard și CineLabs pentru începutul Zilelor Românești. Și mai apoi legendara deja HBO party, la Aroma Restaurant cu cordeluțe și ochelari cu luminițe intermitente și o prezență de Rivieră, splendida Mădălina Ghenea, care avea la final să-i înmâneze trofeul unei Sophia Loren (splendide amândouă) cu care într-adevăr seamănă, mai ales când aveau cam aceeași vârstă și Diva juca în Căsătorie în stil italian a maestrului Vittorio de Sica. Vineri am ratat Două lozuri varianta lui Paul Negoescu, pentru o emisiune TV, care s-a decalat cu vreo oră, pe o ploaie infernală, apa fiind scuturată de pe un cort improvizat, cu niște cozi de mătură de către o foarte înțelegătoare și solidară echipă de la TVR. Între alți invitați au fost cei din echipa lui Bogdan Mirică și ai săi Câini, respectiv Vlad Ivanov, plin de vorbe de duh și răbdare, și Gheorghe Visu, pe care, minune posibilă doar datorită cinematografului, peste numai o zi, aveam să-l vedem cu 34 de ani mai tânăr, în senzaționalul film care i-a neliniștit și nemulțumit pe comuniști: Faleze de nisip în regia maestrului Dan Pița. Tot o regresie în timp a fost și Urgia, semnată de Andrei Blaier și Iosif Demian, pentru că i s-a decernat un premiu actriței nonagenare maghiare Luiza Orosz (dublată în film de Eugenia Bosânceanu) și care juca, în 1978, alături de Gheorghe Cozorici, de care ni s-a făcut dor, dar și de o foarte tânără Dana Dogaru, pare-se la debut, pe care-l împărțea cu Dan Condurache, din spusele unei pasionate cinefile, Gabriela Albu, care lucrase la această peliculă, cu multe scene tradițional populare și care acum păstorește dragul nostru cinematograf din cadrul Muzeului Țăranului Român. Scenariul pornește de la o poveste reală, are câte ceva din Zidul lui Constantin Vaieni, din 1975, o izolare, de astă dată voită, undeva într-un șopron sub pământ și o temă parcă reluată, nu știm dacă întâmplător sau nu, de Kusturica în Underground (dar cum bine spunea cândva Goran Bregovici, când își însușise Ciocârlia: „Ne mai inspirăm de la vecini”).
Ultima zi, noua producție a lui Gabriel Achim, sper să nu fie și cea de pe urmă, pentru că după Visul lui Adalbert am crezut în acest regizor și în umorul lui, care acum a devenit depresiv și încearcă să ne invite pe toți în aceeași barcă. Știu, TIFF-ul i-a dat un premiu. Dar sper, tocmai de aceea, să-și facă proiectul senzațional, care chiar dacă a picat de două ori concursul de scenarii, merită să persevereze. Performanțele actoricești nu sunt suficiente. Un final greu de înțeles chiar și pentru un public avizat. Ghinionul lui era că venea și după o capodoperă, plină de răsturnări de situații și farmec: Marcello Mastroianni și Sophia Loren într-o comedie dulce-amară ca o cupă de șampani, Căsătorie în stil italian, inițial piesă de teatru, strunită genial de un regizor miraculos, care a știut deopotrivă să rămână în istoria celei de a șaptea arte cu Hoți de biciclete, La Ciociara, Floarea soarelui, Grădina familiei Finzi Contini sau Călătoria.
O mare revelație a fost Igor Cobileanski și Afacerea Est, autorul revenind la ironia sa tăiosă și eficientă, cu niște actori senzaționali: Ion Sapdaru și Constantin Pușcașu, într-o Basarabie cu nuanțe de estern (în loc de western), cu o… Barcelona ieșită la produs, cu un profesor naiv, un escroc fără cusur, un politician de temut, un primar numai bun în ajun de alegeri și o motocicletă cu prețuri de vânzare variabile.
La categoria nostalgii permise se înscrie Tributul, adică mai bine zis omagiul adus lui Ovidiu Bose Paștină la 10 ani de la plecarea mult prea timpurie dintre noi. Filmul Arta apărării individuale, cu un Florin Piersic Senior tânăr și un Florin Călinescu extrem de june, este unul dintre scurtele senzaționale și în care întrezăreai enormul talent al unui artist care ne-a dăruit și doi fii, ce par să-i urmeze vocația incontestabilă. Tot la Cinema Arta, Ionuț Teianu, cel care a scris scenariul la foarte izbutitul Despre oameni și melci,
de data aceasta a venit cu un ingenios documentar, În căutarea tatălui pierdut, fiind povestea de viață a celui care se crede fiul lui Brâncuși, în acte chiar chemându-l Constantin Brâncuși, deși nu a fost niciodată recunoscut de autorul Cumințeniei Pământului. Vera, mama lui, a fost cândva, pe termen lung, amanta sculptorului. Apare chiar în câteva imagini filmate și apoi există scrisori sentimentale mărturie, fără precizări de paternitate. O coincidență frumoasă este întâlnirea de la Cimitirul Montparnasse, unde prezumtivul fiu merge la mormântul posibilului tată și, întâmplător, pe acolo trece fostul ambasador al Canadei la București, căsătorit cu o româncă, din nou un cuplu mixt, ce-i drept legal, și care a scris cândva o carte despre marea iubire a Reginei Maria, Colonelul Boyle, o dragoste teoretic interzisă. Călătoria în România a posibilului urmaș al creatorului Porții sărutului e una pe alocuri de un haz nebun, în care limbile se amestecă, aproape nimeni necunoscând-o pe a celuilalt, într-un cocteil de engleză-franceză și română, un perfect Turn Babel filologic, în care salvarea universală a comunicării se întrevede în gesturi și intonații. Între timp octogenarul fiu, nevrând probabil să iște comentarii ridicole, ca în cazul celei ce susținea că e fiica lui Yves Montand, nu e foarte decis să-și rezolve necunoscutele existenței sale, mai interesați fiind fiii, mai cu seamă când află cu cât se vând creațiile… bunicului!
O altă întâlnire, la fel de tulburătoare și reușită precum cea cu Sophia Loren, a fost prezența strălucitoare a lui Carmen Galin, neuitată pentru personajele din Ilustrate cu flori de câmp, Saltimbancii, Secretul armei… secrete, Filip cel bun, Profetul, aurul și ardelenii, Tănase Scatiu, Campioana, Mere roșii, Bietul Ioanide, Diminețile unui băiat cuminte (printre preferatele ei) și despre care am aflat că s-a născut în casa lui Garabet Ibrăileanu, cu totul întâmplător, la Iași, ca mai apoi să copilărească, de la grădiniță și patinoarul din jurul bisericii până la anii de teatru, la Cluj, pentru că, după cum mulți nu știau, iar alții nu-și mai amintesc, trebuia să ai, ca în filmul cu același titlu, „Buletin de București”, ca să te poți angaja în Capitală. A refuzat să fie crainică de televiziune, și a rămas în Istoria celei de-a 7-a arte, care o așteaptă în continuare pe platouri, numai să vrea!
Poate că unul dintre cele mai de preț darurile pe care le-a făcut Tudor Giurgiu anul acesta a fost că am putut vedea, la cinema Victoria, într-o copie incredibilă, Faleze de nisip, o poveste care te pune pe gânduri, te încântă printr-un casting de vis, de la Victor Rebengiuc la Marin Moraru, un debut al Oanei Pellea, un Valentin Uritescu colosal și o Cătălina Murgea pe care avea s-o redistribuie peste ani directorul festivalului în filmul său, care împlinea și el 10 ani, Legături bolnăvicioase.
Trofeul Transilvania a sfârșit la un alt debutant, Bogdan Mirică, și Câinii, premiați deja la Cannes de juriul presei internaționale FIPRESCI, mulțumirea cea de pe urmă, care poate fi socotită și cea dintâi, adresându-i-o învingătorul lui Corneliu Porumboiu.
Și ca felinele să nu rămână mai prejos, restaurantul Bulgakov era pictat cu pisici de invidiat, inclusiv cu o clonă a celebrului motan din Alice, mai nou în Țara Oglinzilor.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg