Ani Bradea
Poeme din zid
Timișoara, Ed. Brumar, 2016

 

S-a spus, nu de puține ori, mai mult sau mai puțin întemeiat, că opera de artă este suficientă sieși iar scopul ultim al acesteia este frumosul. Însă, o operă de artă suficientă șieși, dincolo de faptul că ar trebui să fie o lume închisă, paralelă vieții, existenței, nu poate să fie un scop în sine ci este mai degrabă un act în vederea a…și , în același timp….un act pentru a…În absența căutării acestor două deziderate, opera de artă nu poate fi decît joc gol de sens iar în cazul poeziei, joc de-a cuvintele, respectiv, versificație, ceea ce și este, în cele mai multe cazuri. Acest mod de a privi variat opera de artă ca formă frumoasă sau frumos cu semnificație (adevăr) a fost dezbătut variat în școlile estetice, de la Aristotel la Kant și apoi pînă în modernitate la Nicolai Hartmann sau Heidegger.
Frumosul, ca valoare estetică fundamentală, se confundă în cazul poeziei cu adevărul (Heidegger), iar poezia ca „poiesis” (a face, a construi) se validează la nivelul metaforei, așa cum gîndul filosofic se concretizează în concept.
Metafora ca și „concept” al poeziei face parte din arsenalul imaginativ (nu imaginar) al poetului, înțelegînd prin imaginativ acea facultate specifică omului de a crea lumi și valori posibile, fapt diferit fundamental de fantazare sau de reprezentare. Capacitatea specifică a creatorului este tocmai punerea în valoare a acestei capacități imaginative, indiferent că vorbim de poet, de filosof, de muzician, de savantul fizician sau chimist, bunăoară. Doar de la acest nivel putem discuta de creație, de acel ceva care încă nu e dar care urmează sa fie, care este realizabil în spirit sau în natură, referindu-ne aici la „științele spiritului”(arta, filosofia) sau la cele ale naturii (chimia, fizica, biochimia, etc.). Altfel, referindu-ne acum la poezie ca act de creație sau cunoaștere, aceasta nu este – la nivelul jocului formal de cuvinte, a imaginilor frumoase șocante sau, mai nou, indecente – decît un sterp joc, mai reușit sau nu, mai șocant sau nu, dar cu același rezultat dezastruos: lipsa valorii și a autenticității.
În viziunea noastră, poezia autentică, cea care aduce un plus de valoare existenței și raportării noastre opozitive la ea, este, în fond, o îndeletnicire care dincolo de modul artistic (făcut, construit, creat, în sensul grecescului poiein) în care este îmbrăcat, nu este altceva decît o autentică modalitate de cunoaștere și de rostire a adevărului prin metaforă ca rezultat ultim al raportării opozitive a imaginativului poetic la existență, la lume.
Acesta este și motivul pentru care considerăm că nu este cazul în ceea ce privește comentariul nostru asupra recentei cărți a doamnei Ani Bradea, Poeme din Zid, să vorbim despre un debut în poezie, despre o reușită sau despre un eșec al unui debutant (refuzăm în acest sens limbajul de lemn al criticii literare) ci vom alege să vorbim despre cartea unui poet și de apariția unei voci autentice în poezia contemporană românească. Nu există, credem noi, decît poeți și versificatori, fiecare avînd rolul și valoarea pe care timpul le va valida sau nu.
S-a spus, în diferite cronici de întîmpinare, că frapant este modul în care a fost construită această carte și că aceasta marchează un drum al vieții de la copilărie (vîrsta de aur) la maturitate într-o structură cronologică distinct asumată. Lucru perfect veridic însă eminamente fals. Privită la acest mod, întreaga construcție pare facilă iar demersul poetic o „experiență de viață” care trece prin toate „timpurile ei”. Dincolo de siguranța și eleganța limbajului, de stilul perfect construit, de rigurozitatea gîndirii, dacă această carte ar fi doar ceea ce unii critici literari au reușit să întrevadă, atunci aceasta nu ar fi una ieșită din tiparele comune ale poeziei românești. Că lucrurile stau cu totul altfel, vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează.
Timpul, una din temele majore ale acestui volum, este privit ca un dat al existenței însă a existenței ca fapt al trăirii autentice și nu al trecerii unui timp fizic, liniar, de la copilărie la maturitate și întoarcere în „illo tempore” al copilăriei, în care nu există alteritate ci doar eu și „ființarea ici colo disponibilă” și în care raportarea la lume este una mai degrabă subzistentă, în care lucrul capătă dimensiunea omenescului iar lumea lumește în jurul acestui substitut : „Zace regele plop/cu trupul secționat/în butuci drepți/egali/și coroana alături./ spânzurate de crengi/globuri cu poleiala sărită/sparte în cădere/vise roz revărsate din găirile negre./ puzderie de replici verzi/ale aceleiași inimi/atinsă de mantia zeului.”
Apoi, acest timp, privit din perspectiva lui Acum, al unui prezent continuu, al unei zile care este dar care s-ar putea sa nu mai fie, duce cu gîndul și sugerează, din nou o construcție precum cea din poveștile Șeherezadei, ducînd lectorul neavizat pe o nouă pistă falsă.
Timpul însă, nu este altceva decît : „Fiecare cu timpul său” (Heidegger) iar acest timp este doar prezentul, timpul lui aici și acum, celelalte momente ale timpului, respectiv trecut și viitor fiind me on ti, adică modalități defectuoase/privative ale timpului. Timpul, ca și în poezia scrisă de Ani Bradea, este întotdeauna „Je meinich”, adică timpul meu, dincolo de el neexistînd decît eternitatea supratemporală. Tot ceea ce este me on ti în interiorul timpului ține de inautenticitate, de timpul și gîndirea calculatoare Aceasta este explicația „povestirilor” falsei Șeherezade și a privirii care se lovește de zid, a neputinței eului de a evada dincolo de acest zid care este însăși timpul.
Prin urmare, Zidul din poezia Anișoarei Bradea este timpul. Timpul inocenței, timpul iubirii, timpul morții (care întotdeauna este moartea altuia (Heidegger), în cazul de față a călăului devenit victimă, al timpului care este înfrînt de ființa a ceea ce este etern, adevărul !) și apoi din nou, un timp al „timpului aceluia” care este mereu prezentul. Timpul prezent al acelei prezențe statornice (An-wesen) care este întotdeauna legat de dimensiunea ontic-ontologică a ființei și care este firul călăuzitor al poemelor .
Timpul este în același timp călăul care mereu oprește gîndirea de a trece dincolo de barierele lui. Gîndirea, atunci cînd este autentică, este dincolo de timp, ea este în acea prezență continuă (An-wesen) în care gîndirea se gîndește pe sine (noesis noeseus noesis). Metafora călăului este, prin urmare, același timp care pune zidul între viață și moarte, între moarte și iubire, între ignoranță și cunoaștere : „Țipătul absenței sparge întunericul din oglindă./implozia sfîșie pînza țesută peste insectar./aripile îți sunt tot acolo, /țintuite de ecran, /elitre smulse în furia îmbrățișării./pășesc desculță peste amintiri în agonie./n-am reușit să le înalț un templu./…și aștept./ Cît poate trăi îngerul, /călăule/după ce și-a smuls aripile ?”…”Du-te acasă, șoptește vocea, /nu căuta în țărînă urme de aripi !/ ridică-ți genunchii din spinarea mea, ia-ți rănile și umblă ! Acasă, /acasă, / acasă…, / biet suflet rătăcit fără acasă…/oprește nebunia, /călăule, cu securea ta croiește-mi drumul”.
Drumul prezenței statornice (Ființa) care iși găsește locul în veșnicul ACUM este, în poezia Anei Bradea, iubirea. Iubirea transcende timpul și moartea, dărîmă Zidul (timpul) pentru a putea lăsa să apară ceea ce sălășluiește mereu în prezența statornică : Ființa. Iubirea, în măsura în care este autentică, transcende timpul iar în măsura în care nu este capabilă să se înalțe precum „sfinții ascultînd de puternica chemare” (Rilke) devine ceva inautentic, astfel încît : „Azi a venit îngerul, călăule, și nu l-am cunoscut, iar el s-a întors, abătut, în frescă.” Există modalități inautentice ale faptului-de-a-fi iar acestea sunt momente ale cotidianului banal, ale jocurilor aride ale cuvintelor, al neputinței gîndirii de a sparge zidul, a călăuzitorului (îngerul) întors în frescă : „Niciodată/ nu sunt pregătită pentru venirea îngerului./ aș vrea să-mi ridic privirea/ din groapa la care șezum și plînsem, /condamnată să-i scormonesc în zidul putred/să încerc o evadare, /înainte să-mi îmbrac în piatră inima”….”
Zidul, însă, nu este numai ceea ce se succede (timpul) și din a cărui succesiune veșnică a acelui Acum (prezent) nu ne putem rupe decît în momente de grație și pentru puțin timp, tocmai atît cît este necesar a rosti adevărul (Ființa). El devine, într-un mod firesc, simultaneitate, adică spațiu.
Pentru Ani Bradea chiar spațiul, adică elementul de simultaneitate, pare să fie îngrădit de zidul imaginativului poetic. Este greu să vorbești despre o filosofie a spațiului ruptă de elementul timp. Spațiul din poemele scrise de Ani Bradea este acela al închiderii care deschide, al eternului supratemporal. Dincolo de spațiul camerei, al cerului întins pe tavan, nu poate să fie decît supratemporalitatea, sublimarea ideii de iubire și prezența ei eternă : Ființa : „Atunci, /și numai atunci, /amintirea pașilor se va izbi cu ecou/de pereții temniței, /evocînd așteptarea./urma genunchiului în piatră va seca/și nu vor mai fi brațe să implore/necuprinsul./pe tavan, /o mînă neștiută, /va să scrie:/aici a fost odată un cer !/Numai noaptea, călăule, /se topesc depărtările/dimineața, /pe trupul meu, /pictează maci/un înger plângînd”.
Timpul prezent/închis sub forma timpului liniar și al gîndirii calculatoare și spațiul închis/deschis spre eternitatea supratemporală au ca element comun iubirea care transcende atît timpul cît și spațiul spre a se întrupa în adevărul Ființei : „poetul e mort/și poemul lui atîrnă de o aripă ruptă de vreme, ca o podoabă veche de Crăciun./pășesc pe asfaltul umed, dincolo de poarta mutilată de rugină./ferestrele/grote de schivnici săpate în pereții de piatră, mă privesc străin/ o siluetă se întrupează din zid/„ce cauți ?”/„ce cauți ?”/„ce cauți ?”/ Imaginile curg în sens invers…/înainte ca tunelul timpului/să mă înghită/îți scriu scrisori, /călăule, /scrisori din celălalt trecut”.
Poezia Anei Bradea construiește la nivelul imaginativului o lume a cărei „metaforă-concept” este iubirea sub toate aspectele ei, de la cea aruncată (geworfen) în lumea închisă de zidurile timpului calculator (iubirea ca sublimare a existenței carnale, a trupului muritor) la iubirea care transcende timpul, al acelui „Philein” care se alătură gîndirii în căutarea prezenței-statornice-care ajunge-mereu la-prezență (An-wesen). Cele două ipostaze nu se exclud reciproc ci se completează.
Iubirea, vazută de Ani Bradea ca mereu „rătăcitoarea” dar și „desfăcătoarea” este îndreptată atît spre în-zidire, spre întemeiere, dar și înspre moarte, spre Orientul Etern. Pentru că, în esența sa, timpul este drumul spre moarte (Heidegger) iar călăul ucis de mîinile poetei este timpul dus spre eternitate de iubirea care, în cazul acesta, este tocmai Ființa, adică acea prezență-statornică-care-ajunge-mereu-la- prezență: „Mă privesc în oglindă, /călăule, și-ți vad rînjetul victorios !/ Dimineața/imi număr rănile crestate de așteptare./cîte una pentru fiecare poveste./de-acum/amintirile nu-mi mai aparțin./mă scutur ușurată ca după o boală de piele./excrescențele purulente au dispărut, /una după alta./Astept să se deschidă o ușă/în zidul fără fisură./și nu-mi mai este teamă./femeia, /veșnic rătăcită între păcat și inocență, /va trece dincolo ușoară, /ca aripa de înger/Nu, /nu simt nici urmă de îndoială./nici remușcare nu simt./mi-am pus la punct scenariul/în cele mai mici amănunte./și eșafodul l-am construit, /pînă la ultimul cui./Cu unghiile înroșite drăgăstos în carne, răspîndesc răsăritul pe chipul tău./întîmpin, /astfel, /prima zi de libertate./și somnul purificator…chiar dacă/nu mi-am imaginat niciodată că, /la sfîrșitul arderii, se face atît de frig !P.S. Tot restul zilei, pînă se-așează noaptea ca o mască mortuară, cetate-și caută călăul !”
Nu vom face, deocamdată altceva decit să devoalăm doar acest aspect, esențial credem noi, a acestui surprinzător volum de poezie care trebuie văzut ca un întreg unitar. Promitem să revenim, însă atunci și doar atunci cînd „hîrtia va avea bunăvoința pe care noi o avem”.
Poeme din zid, o carte care, în întregul ei, desface și reface o lume, o construiește și o deconstruiește într-un mod uimitor și o duce spre Orientul Etern desțelenind sensurile vieții și ale morții prin iubirea văzută ca luminiș(Lichtung) al Ființei. Este admirabila carte a unei poete autentice, ajunsă la deplina maturitate a creației și care se constituie într-un eveniment major al poeziei noastre contemporane.