Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Timpul şi Lumina – Teodora și Octavian Cosman la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca

Timpul şi Lumina – Teodora și Octavian Cosman la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca

Aproximativ acum 2400 de ani, Aristotel definea timpul ca fiind „măsura mişcării potrivit lui anterior şi posterior”. Stagiritul a fost însă şi suficient de înțelept, să lasă deschisă întrebarea: dacă timpul există sau nu şi fără existența măsurătorului…?
Iar orizontul acestei definiții şi întrebări, ajunge cu lumina lui, chiar până-n prezent. Doar astfel putea afirma fizicianul Albert Einstein că, „curgerea timpului” nu este decât o simplă iluzie… Fizic şi ca fizicieni, noi nu putem dobândi nici o „poziție spațială” privilegiată-universală, de unde am putea apoi observa-măsura, ne-implicați, toate timpurile universului sau…”timpul ca atare”…
Se pare deci, că noi, oamenii, ne apropiem de întrebarea-problema timpului în primul rând din perspectiva măsurării! Şi nu oricum, ci a măsurării lui cit mai exacte. De la gnomon-al antic până la măsurările atomice contemporane.
În esență însă, noi măsurăm timpul doar deoarece (şi) noi suntem măsurați de el. Şi numai pornind de la acest motiv, timpul ne este – şi devine pe zi ce trece mai şi mai… – important. Atât ca istorie personală, ca istorie socială cât şi ca historia naturalis. Ori, asta ne împinge necontenit la „simpla” întrebare categorială: Când? De aici, de la această întrebare pornind, măsurăm noi timpul şi tot aici se află originea tuturor concepțiilor, conceptelor şi practicilor noastre construite în legătură cu timp.
Nemuritorii, veşnicii, nu au de ce a măsura timpul. Iar ființele vii şi / sau ne-vii (dar cu existență finită) sunt doar… măsurați de timp… Numai muritorii – deci cei care se raportează încă în viața lor la finitudinea şi la sfârşitul existenței lor… ca fiind conturat drept murire – deci, doar ei sunt împinşi existențial spre a concepe, a înțelege, a respecta, a utiliza şi a măsura timpul. Şi exact asta ar fi temporalitatea noastră: a fi în timp… tocmai pentru… şi tocmai împotriva lui… Măsurându-l şi creându-l. Creându-l, adică scurtându-l sau lungind-l prin actele noastre. Pe cât – şi cum…– se poate.
Omul se află de aceea în timp şi în lume, nu pur şi simplu ca ceva regăsibil sau inventariabil printre lucrurile şi obiectele ei, ci tocmai ca aducător la lume, ca aducător la existență. Adică: creator. Faptul că în jurul nostru avem-găsim case, drumuri, terenuri cultivate, realizări tehnice, instituții sociale ori creații ştiințifice, culturale şi artistice etc. nu este decât dovada existenței unei „ființări” finite. Finite ca fiind, muritoare.
Omul deci „construieşte”, creează, în timp, datorită timpului şi … împotriva lui. Fiind şi rămânând în mod esențial temporal. Temporal ca şi lumea lui, ca şi lumea conturată istoric de- şi prin el. Mai precis prin modurile sale determinate de a fi. Ştiința, de exemplu, ca şi arta… nu există fără existenta istorică a oamenilor de ştiință. Şi nici arta nu există fără oamenii creatori, adică fără artişti. Prin urmare, atât ştiința cât şi arta etc. sunt, în esența lor, diferite moduri de a fi al omului. Prin care deci omul se afirmă şi se poziționează – istoric dar şi actual (in actu) – în lume şi timp. Fie că e vorba de Natură, de Cosmos, de Societate, de Istorie etc.
Lumii nu-i este însă indiferent modul în care omul istoric-actual se afirmă şi se poziționează în- şi față de ea. Căci noi, aducătorii la lume, la ființă, pot/putem fi şi distructivi. Față de Natură, față de Semenii noştri, față de Instituții şi chiar în Spațiul Cosmic.
Expoziția care mă provoacă şi mă inspiră la aceste gânduri, are ca una dintre temele sale principale tocmai timpul, tocmai temporalitatea noastră. „Soare dublu”, „Oraşele de nisip”… ca şi exercițiile de „Supraexpunere” ale memoriilor, amintirilor (noastre), ne pun întrebări şi atenționări despre- şi față de timp. Toate sunt şi au orizonturi de posibilități trecute, prezente şi viitoare. Desigur, fără ca prin asta să devină „atemporale”. Dimpotrivă! Vorbesc – fiecare altfel şi sub alte aspecte – tocmai de timp. Despre ce-i putem noi da, duce timpului … şi despre ce ne poate aduce el nouă. Vorbesc deci despre posibilități şi responsabilități dar şi despre nevoi şi necesități. Necesități şi nevoi de care este înțelept să fim conştienți şi să le şi luăm in calcul.
Dincolo de timp, expoziția întitulată Supraexpunere. Soare dublu, având ca protagonişti pe artiştii Teodora şi Octavian Cosman, mai are însă, cum reiese chiar din titlu, şi o altă temă centrală de interogație şi de cercetare: LUMINA! Lumina şi umbrele ei sunt, desigur, esențiale pentru orice pictură şi pentru orice „desen sau scriere cu ea” (foto-grafie). Lumina e totuşi mult mai rar tematizată în mod expres de către operele de artă însăşi.
Ştim însă că lumina este, pe de o parte, şi o străveche metaforă la ADEVĂR. Dar, pe de altă parte, mai ştim şi faptul că – ea însăşi – este… invizibilă. Noi vedem, percepem lumina doar atunci când ea „cade” pe ceva şi, astfel, luminează ceva. De aceea, întunericul spațiului inter-planetar… este plin de lumina… Noi îl vedem totuşi ca … întuneric. Întunericul nu este deci doar – sau pur şi simplu – lipsa luminii ci, mai degrabă, constituie o sfidare, o chemare spre meditație asupra esenței luminii… Căci întunericul se deosebeşte fundamental de negru-l… care este o culoare … deci este vizibilă doar datorită… luminii.
Prin urmare, expresia „soare dublu” din chiar titlul expoziției, trimite din start la dedublarea luminii. Ca atare, la dedublarea adevărului.
Ori, dedublarea adevărului nu este umbra firească creată de lumină şi de luminarea ei, ci… mai degrabă surogatul luminii. Un surogat puternic care (con)duce în eroare, în neadevăr şi neautenticitate. Exact ca în mitul peşterii lui Platon. Mit din care mai aflăm că neadevărul şi neautenticitatea raportărilor noastre la surogate, determină sau poate determina… şi raportarea noastră la treburile într-adevăr reale şi esențiale. Adică: poate atinge libertățile şi emancipările noastre… Cu posibilitățile şi cu pericolele lor.
Cred că aici „bat” de fapt tablourile acestui ciclu a lui Octavian Cosman. Care sunt însă întregite acum şi cu câteva opere dintr-un nou ciclu: Oraşe de nisip… La aceste întregiri trimite de fapt şi Motto-ul acestui ciclu: „Unui nebun i-a venit ideea să construiască un oraş într-o clepsidră.”
Dar, este oare acest „nebun” chiar… nebun? Clepsidra şi imaginea ei, sunt, desigur, legate de timp. De curgerea şi de măsurarea lui prin curgerea nisipului în clepsidră. Fiind închisă, clepsidra nu măsoară, nu „arată” însă decât o anumită perioadă – calculată sau nu – de timp. De aceea, clepsidra este expresia şi măsura timpului finit! Inutil vrem s-o tot răstoarnem până la infinit, ea va arăta necontenit, tot… timpul finit şi sacadat. Timpul finit căreia, cum am văzut, i se datorează – dar căreia îi şi sunt expuse – construcțiile, distrugerile, operele şi realizările noastre. Inclusiv oraşele fondate şi construite de noi. Care sunt deci chiar „de nisip” şi pentru… nisipul clepsidrei… adică pentru timpul nostru finit. Şi, într-adevăr, oraşele au fost şi pot fi abandonate, distruse de natură, pot fi arse sau bombardate in luptele… în războaiele noastre.
Iată de ce au aceste opere artistice o forță incredibilă, dobândită tocmai – şi în primul rând – prin autenticitatea şi profunzimea interogațiilor şi căutărilor lor!
Acestui orizont al căutărilor şi interogațiilor îi aparțin însă şi operele expuse de Teodora Cosman. Care sondează datorii în timp, mai precis, datoriile şi posibilitățile memoriei. Ori, memoriile şi amintirile noastre – şi în special nevoia de a le apela – vin de fapt din viitor. Memoria este deci un trecut… prezent… pentru viitor. Şi numai astfel poate fi ea un constituent esențial al istoriei vieții personale, dar şi celei social-cumunitare.
Memoria conştientă apelează totuşi în primul rând la ceea ce a Fost. Iar din asta construieşte – de fiecare dată – Trecutul. Pentru Prezentul deschis (sau închis) la Viitor. Această conştiința este însă „accesibilă” mai degrabă artiştilor şi gânditorilor. Care, de aceea, e bine să se afle în dialog. Iar (şi) operele expuse ale Teodorei Cosman – prin profunzimea raporturilor lor autentice la autentificarea memoriei – se constituie (cel puțin pentru mine) într-un apel şi o ocazie la un asemenea dialog. Tocmai prin faptul şi prin „efectul” supra-expunerii (la lumină). Care deci nu se opreşte la „prezentificarea” trecutului memoriei, ci oferă mai degrabă temeiuri şi orizonturi pentru conturarea viitoare a istoriei vieții şi identității noastre. În prezent, adică în actu-alitate.
Istoria vieții şi a identități care se întâlnesc astfel – prin Lumina supra-expunerii… – tocmai cu… Timpul. Cu timpul măsurat, care ne măsoară! Acum putem deci liniştit întoarce clepsidra transparentă, căci înțelegem deja: Cum? şi De ce? în ea se află – şi nici nu se poate afla altceva, decât – „oraşe de nisip”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg