Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tipologii cioraniene

Tipologii cioraniene

 

 

„Sunt cel mai inactiv om din întregul Paris.” (Cioran)

 

 

În imaginarul „celuilalt” Cioran (al scrisorilor și al mărturisirilor), ce contează ca o biografie subiectivă rezultând din interpretarea unor momente existențiale de referință și din supralicitarea semnificațiilor acestora, revine motivul scrisului ca expresie a relației esențiale a autorului cu universul. A scrie înseamnă pentru gânditorul din rue de l‘Odeon a ponegri universul, ceea ce duce, până la urmă, la o mărturisită sațietate: „dacă nu mai vreau să scriu, e din cauză că m-am săturat să tot ponegresc universul”. I-o mărturisește și lui Gabriel Liiceanu: „În ce mă privește…Pur și simplu m-am plictisit să calomniez universul. Nu mă mai interesează!” (s.n.). Între autor și lume există un conflict asupra căruia gânditorul insistă de altfel. Cioran nu crede cu adevărat în ceva, o spune de altfel cu nereținută plăcere, nu crede niciodată la modul grav (specific oamenilor de acțiune), câtă vreme pentru el contează în primul rând acest conflict cu lumea: „nu am crezut niciodată cu adevărat în ceva. (…). Nu am crezut niciodată cum trebuie în ceva (….). Nu am luat nimic în serios. Singurul lucru pe care l-am luat în serios a fost conflictul meu cu lumea. Tot restul pentru mine a fost un pretext”.
Pentru Cioran, plictiseala contează ca o revelație care-i oferă soluția inactivității și a acceptării condiției marginale: „Este revelația insignifianței universale, e certituduinea dusă până la stupoare sau până la suprema clarviziune a faptului că nu poți, că nu trebuie să faci nimica nici în lumea de-aici, nici în cealaltă, că nu există nicio lume care să ne poată conveni și satisface. Din cauza acestei experiențe (…) nu am putut face nimic serios în viață. la drept vorbind, am trăit intens, fără a mă putea însă integra în existență. Marginalitatea mea nu e accidentală, ci esențială (…). Totdeauna visul meu a fost să fiu inutil și inutilizabil. Ei bine, mulțumită plictiselii, mi-am realizat visul”. Scriitorul se consideră un om inactiv: „Dacă aș fi fost un om activ, m-aș fi sinucis. Sunt un om pasiv, incapabil să intervină, sunt neresponsabil, mi-e teamă de orice responsabilitate. Însăși ideea de responsanbilitate mă îmbolnăvește”.
Cioran refuză acțiunea câtă vreme aceasta conduce la pierderea condiției ideale a individului: „0mul era condamnat încă de la început. În acțiune, el uită plenitudinea primordială care-l ferea și de timp, și de moarte. Din propria sa voință, el s-a pus în slujba ruinei”. Mai mult, acțiunea este sinonimă distrugerii echilibrului lumii, al creației din momentul absolut al începutului: „Tot ceea ce omul întreprinde se întoarce împotriva lui. Orice acțiune este izvor de nefericire pentru că acțiunea e contrară echilibrului lumii, înseamnă să-ți propui un scop și să te proiectezi în devenire. Cea mai mică mișcare este nefastă. Declanșează forțe care până la urmă te strivesc. A trăi cu adevărat înseamnă a trăi fără scop (…). Orice forță pe care o declanșează îi dăunează. E un animal care a trădat: istoria e pedeapsa lui”.
În imaginarul ce se conturează din scrisori, mărturii ori caietele cioraniene reține atenția în mod deosebit parazitul, omul care nu a făcut nimic, omul care a rămas marginal, asigurându-și distanța necesară față de o lume căzută în orizontul istoriei și al devenirii. Cioran, după cum bine se cunoaște, are experiența perioadei în care a fost, aproape un an, profesor la Brașov, trebuind să se adapteze în mod simbolic unui orar pe care îl simțea deformator. Probabil, aceasta i-a întărit convingerea că el nu trebuie să lucreze și trebuie să evite „mecanismul” care-i amenință autenticitatea ființării: „Nu poți avea o meserie dacă te gândești la moarte. Poți trăi numai așa cum am trăit eu. La periferia a tot și toate, ca un parazit. Sentimentul pe care l-am avut mereu a fost cel al inutilității, al lipsei oricărui țel”. Ca un autentic și simbolic parazit a trăit Cioran la Paris, bucurându-se multă vreme, deși depășise vârsta, de serviciile unei cantine studențești. Cel care nu a făcut nimic, cel care nu s-a implicat în realitate, păstrându-și amintita „plenitudine primordială”, este până la urmă cel care a înțeles (și Cioran subliniază cuvântul): „Am frecventat oameni de toată mâna, oameni care au înțeles. Pentru mine, omenirea e compusă din două categorii: cei care nu au înțeles (ceea ce în realitate reprezintă aproape întreaga omenire) și cei care au înțeles, câțiva doar. Ei bine, ce vrea să însemne că «ai înțeles»? Am cunoscut la Paris un cerșetor care cânta la flaut pe terasele cafenelelor. Cugeta tot timpul. Într-o zi, a venit la mine acasă complet disperat. Credeam că murise, deoarece nu-l mai văzusem ani de-a rândul și nu avea domiciliu stabil, nu locuia la nicio adresă cunoscută. Uneori, dormea pe sub poduri, alteori în marile hoteluri, căci obișnuia să câștige de obicei mulți bani, risipind însă totul. Când l-am văzut de astă dată aici, i-am spus: «Ascultă, tu ești cel mai mare filozof din Paris, unicul mare filozof contemporan». El mi-a răspuns: «mă iei în râs, îți bați joc de mine». I-am răspuns: «Nu, nici gând. Ți-am spus asta pentru că tu trăiești, cugeți tot timpul; tu experimentezi problemele, și problemele tale sunt amestecate cu propria ta viață». Existența lui mi-o amintea pe cea a filozofilor greci care stăteau de vorbă pe străzi și în piețe. Vorbele lor se confundau cu viața însăși”8.
A nu participa la evenimente și la lume este dreptul pe care și-l rezervă un individ lucid, care aceptă convenția și spectacolul lumii, fără nicio implicare: „Toată viața am avut pretenția extraordinară de a fi omul cel mai lucid pe care l-am cunoscut (…). Am avut convingerea asta profundă că nimeni n-a priceput nimic. Însă nu era o formă de dispreț, ci doar o constatare: toată lumea se înșală, toată lumea e naivă. Iar eu îmi acordam șansa – sau neșansa, cum vreți – de a nu mă înșela și, ca urmare, de a nu participa în fond la nimic, jucând doar o comedie pentru alții, fără să particip la ea”. Cel care are o asemenea perspectivă față de realitate este parazitul, condiție pe care Cioran și-o impune în biografia creată prin supralicitarea semnificațiilor: „Am preferat să duc o viață de de parazit, decât să mă distrug lucrând. Asta a fost o dogmă pentru mine. Când am venit în străinătate, mi-am dat seama imediat de lucrul ăsta. Am acceptat o mizerie oarecare, ca să-mi păstrez libertatea. Viața paradiziacă de parazit, adică de proiecte pe care nu le respecți, mi s-a părut suportabilă”.
În altă categorie se înscriu marii ratați, admirați de Cioran pentru faptul că nu s-au implicat in realitate, sustrăgându-se astfel forței distructive a acesteia: „În București am cunoscut o grămadă de lume, și mulți oameni interesanți, în special ratați, tipi care veneau la cafenea, perorau și nu făceau nimic. Trebuie să mărturisesc că pentru mine aceștia erau oamenii cei mai interesanți din București. Tipi care n-au făcut nimic în viață, dar care erau foc de inteligenți”. Mai mult, „cei care au înțeles sunt în general cei care au eșuat în viață”.
Nu în ultimul rând, contează bețivul, care își anulează luciditatea și individuația pentru a trăi în consubstanțialitate cu întregul, integrându-se acestuia la modul aproape vegetativ. De aici admirația nereținută pentru bețivii exemplari sau, după cum îi numește, bețivii clasici. Atunci când Gabriel Liiceanu îl întreabă cum de nu a devenit alcoolic ca variantă a uitării de sine, Cioran mărturisește că se îmbăta „foarte des”, în tinerețe: „Credeam chiar că o să devin bețiv, pentru că îmi plăceau starea de inconștiență și orgoliul dement al bețivului. La Rășinari, unde reveneam în vacanțe, admiram enorm bețivii clasici, care erau beți în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoțit de un violonist și care fluiera și cânta tot timpul. Ăsta e singurul tip interesant din tot satul, gândeam eu, singurul tip care a priceput, care și-a dat seama”.
Cioran sugerează că refuzând acțiunea și implicarea în lume prin acțiune, omul refuză în ultimă instanță să tulbure armonia configurației întregului, stabilită în momentul creației. Cel puțin din această perspectivă renunțarea la realitatea imediată și la ceea ce-i oferă aceasta devine modalitatea de a găsi divinul. Cioran menționează deloc întâmplător situația unui individ care a pierdut totul și care „se mulțumea să trăiască într-o mansardă”, îi este recunoscător regimului comunist, fiindcă, după ce a pierdut totul, l-a găsit pe Dumnezeu.

 

Note
1 Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993, p. 210.
2 Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieți: E.M. Cioran urmat de Apocalipsa după Cioran, București, Humanitas, p. 68.
3 Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993, p. 169.
4 Ibidem, pp. 31-32.
5 Ibidem, p. 164.
6 . Ibidem, p. 199.
7 Ibidem, p.199.
8. Ibidem, p. 38.
9. Ibidem, p. 50.
10 Gabriel Liiceanu, Op. Cit., p. 70.
11 Ibidem, p. 91.
12 Ibidem, p. 82.
13 Convorbiri cu Cioran, București, Humanitas, 1993, p. 50.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg