S-ar putea folosi și adaosul „în sine” sau „în sine și pentru sine” la fiecare cuvânt utilizat supercategorial, dar și acesta poate să transfere cuvântului semnificația nedorită ante rem de tip platonic, ceea ce nu este cazul în contextul acestei lucrări în care expresiile se referă (în accepție aristotelică) numai la gândirea speculativă (nous theoretikos), adică la Speculațiune ca facultate a gândirii umane. Formele noetice ale Speculațiunii: Supercategoriile; Arheotomiile; Relațiile dintre Supercategorii; Schemele și Sistemele dialectico-speculative sunt gânduri, idei din mintea, din sufletul omului (en te psyche, cum zicea Aristotel), căci acolo este „locul ideilor” (topos eidon), nu separat (choristos) de mintea omului, adică în sine, ca la Platon și la Hegel.
Mai mult, formele noetice speculative „conviețuiesc” cu cele intelective și raționale. În toate Sistemele dialectico-speculative explicațiile se dau în limbajul Rațiunii. Și, în privința celor din filosofia clasică germană, sursa lor este în Critica Rațiunii Pure. După ce „deduce” Tabla categoriilor din clasificarea judecăților, „deducere” care ar putea fi considerată o reproducere catoptronică, chiar prin simpla lor comparație vizuală, Kant începe să dea explicații: „Aceasta este deci lista tuturor conceptelor originar pure ale sintezei…”, și o ține așa pe două pagini tipărite, după care urmează observațiile: „Cea dintâi este că tabelul, care cuprinde patru clase de concepte…”; „A doua observație. Există un număr egal de categorii în fiecare clasă, anume trei…”. Observațiile cuprind și ele încă patru pagini, în care Kant dă explicații pentru ceea ce se vede, adică pentru speculativarea clasificării judecăților care devine Tabelul categoriilor. Dacă ar fi exprimat însă direct, adică nu prin explicații și observații, raportarea speculativă, ar fi trebuit să ajungă la obișnuitele contradicții: „clasificarea judecăților este Tabla categoriilor”, respectiv, „clasificarea judecăților nu este clasificarea judecăților”, căci dacă ar fi clasificarea judecăților, atunci n-ar mai fi Tabla categoriilor. Dar Kant nu intenționa să-l supere pe cititorul raționalist, ci urmărea să-i obțină acordul. Așa va încerca și Fichte, pornind tot de la Kant, adică de la Eul în sine, să explice în limbajul Rațiunii că Eul este egal cu NonEul, iar Hegel că Ființa este egală cu Nimicul. Stârnind, firește, indignarea raționaliștilor.
De altfel, Hegel o spune adesea, chiar cu referință la enunțuri de genul: „Ființa este Nimicul” sau „Ființa nu este Ființa”, că forma propoziției sau mai precis a judecății este nepotrivită să exprime Speculativul (Ohnehin ist die Form des Satzes oder bestimmter des Urteils ungeschickt das Spekulative auszudrücken). Dar se exprimă în permanență numai prin propoziții. Poate că singurul loc, care îi plăcea și lui Constantin Noica, în care Hegel se exprimă nepropozițional este: „Sein, reines Sein – ohne alle weitere Bestimmung”. Numai că exprimarea aceasta, din păcate, nu este nici dialectică, nici speculativă, cum ar fi fost, de exemplu, exprimarea: „Sein, reines Sein und Nichts, reines Nichts oder zusammen das Werden”, ceea ce n-ar suna prea bine pe nemțește.
Am cunoscut un singur gânditor care știa să vorbească și să scrie speculativ, adică nepropozițional. Acesta a fost Petre Țuțea. Este de ajuns să amintim aici lucrarea lui Alchimia din volumul Bătrânețea și alte texte filosofice (Edit. Viitorul Românesc, București, 1992), în care apar adesea șiruri de cuvinte, grupate în formațiuni binare, ca: „obiect-subiect”; „bine-rău”; „sacru-satanic”; triadice: „om-rasă-neam”; tetradice: „absolut-infinit-finit-transfinit”; pentadice: „elementul-atomul-particula-cuanta-unda”. Șiruri de cuvinte, de cele mai multe ori categorii filosofice și Supercategorii, pe care le și scria uneori cu literă mare la începutul cuvintelor și cu articol hotărât: „Dumnezeu”; „Absolutul”, „Unul”, „Destinul” ș.a.
Grupările de cuvinte apar înșirate fără nicio legătură (aneu symplokes, cum zicea Aristotel) gramaticală, respectiv verbală, despărțite doar prin cratimă sau virgulă. Petre Țuțea considera că predicația ține de imperfecțiunea Intelectului [respectiv, a Rațiunii], de caracterul său „dialectic”, care presupune opoziția „adevăr-fals”, pe când Adevărul revelat este Absolutul, cu totul altceva decât „adevărul ca adecvare la obiect”.
Adevărul revelat, ideile, „lumina pură a Absolutului”, cum îi mai zice Petre Țuțea, nu poate fi exprimat prin limbajul obișnuit. „Ideile sunt închipuite de Socrate, în Fedru, ca fiind contemplate de zei și de suflete alese în câmpia Adevărului, fără formă și culoare, iar Dante contemplă în tăcere, în Paradis, pe Dumnezeu ascuns în propria lumină”.
Ceea ce înseamnă că nici cuvintele simple, chiar dacă nu sunt în propoziții, nu pot exprima ideile [speculative], ci numai cele referitoare la Divinitate: Transcendența, Eternitatea, Unul, Absolutul. Petre Țuțea, având și talent oratoric, când vorbea despre Dumnezeu folosea și gesturi, arătând spre Cer: Dumnezeu!? Unul!, Totul!, Infinitul!, Eternitatea!, Absolutul! Și, într-adevăr, nu mai erau necesare propozițiile, și nici explicațiile, și nici observațiile. Ceea ce înseamnă că Petre Țuțea era conștient de caracterul autologic al Supercategoriilor, care se spun pe ele însele, care sunt propriul lor temei, adică Deceestele ca atare, alle ohne weitere Bestimmung, cum s-ar zice în maniera lui Hegel. A se vedea și Alexandru Surdu, Gândirea Speculativă, Edit. Paideia, București, 2000, ultimul capitol.
În analogie cu situația din logica modernă a Intelectului (logica simbolică), s-ar putea spune că, de regulă, în Teoria noetică a Speculațiunii sunt utilizate două tipuri de limbaje: unul de bază, al Speculațiunii, categorial, nepredicativ, și un „metalimbaj” rațional, propozițional, explicativ. Din această cauză, raporturile de contrarietate dintre Supercategorii sunt exprimate, în sistemele dialectico-speculative, prin propoziții, respectiv judecăți contradictorii. Așa a fost nevoit să facă Immanuel Kant pentru exprimarea unei aplicații a schemei dialectico-speculative de tipul coincidentia oppositorum care, în limbajul Rațiunii, apare ca antinomie între teza „Lumea are început în timp” și antiteza: „Lumea nu are început în timp”. După exprimarea antinomiei, Kant trece, ca de obicei, la explicații și observații, de data aceasta nefiind nici el de acord cu acceptarea contradicției dintre exprimarea ca teză și exprimarea ca antiteză în limbajul Rațiunii a unei scheme dialectico-speculative care, în mod firesc, încalcă principiul non-contradicției valabil în domeniul Rațiunii la nivelul formelor judicative.
Altfel spus, în Sistemele dialectico-speculative, ceea ce justifică și această denumire, este vorba despre un limbaj supercategorial speculativ (de bază), referitor la domeniile antitetice și antiologice ale Speculațiunii exprimat în limbajul Rațiunii prin propoziții sau judecăți contradictorii, respectiv dialectice, care încalcă principiile gândirii raționale. Limbajul Rațiunii joacă rol de „metalimbaj”, de limbaj de exprimare a limbajului de bază speculativ, dar și de explicare, de comentare și tot felul de observații și incursiuni istorice, de justificare a terminologiei, de completare și, mai ales, de combatere a unor concepții contrare față de cele susținute de către autorul speculator al Sistemului. Cum s-a făcut întotdeauna, începând cu Aristotel, care i-a combătut pe toți înaintașii săi, dar mai ales pe învățătorul său Platon (Amicus Plato, sed magis amica veritas).
Raportul dintre limbajul speculativ și metalimbajul rațional este ilustrat frecvent în marile muzee ale Lumii, în preajma monumentelor străvechi sau cu ocazia unor manifestări folclorice sau mistice. Sarcofagul și mumia unui faraon, statuia monolitică a unui moai din Insula Paștelui, desfășurarea unei nunți marmațiene sunt toate modalități de exprimare simbolică speculativă, prin reproducere catoptronică a unor Supercategorii ca: Moartea-Renaștere; Nostalgia Transcendenței sau Nunta Celestă, pe care le explică, pe înțelesul tuturor, câte o prezentatoare cu tot felul de date și observații care, de regulă, n-au nicio legătură cu semnificația speculativă pe care o exprimă, pentru cine are ochi de văzut, aceste „exponate”. Cine nu are „ochii minții”, respectiv ai gândirii speculative, ca în butada cu Platon și Diogenes Cinicul, nu „vede” trapezoteta, ci vede numai trapeza. Adică aude numai explicațiile prezentatoarei.