Consiliul
Județean Cluj
Tipuri recurente: salonul literar-intelectual
Agregări creatoare pe orizontală
Dacă ultimul curent transnațional de tip unic în ordine istorică este dandysmul, trebuie spus că, în versiunea originară încarnată de George Brummell, el are un defect non-neglijabil: striveşte, socialmente, nu stimulează, nu emancipează. Cu excepția formelor „deviante” à la Balzac sau Barbey d’Aurevilly, forma sa canonică nu putea decât să dispară. Ne-am întrebat deci dacă un anti-dandy comportamental poate exista.
Iar el există în ceea ce începând din secolul al XVII-lea francez s-a numit „l’honnête homme”. Adjectivul „honnête”, după cum rezultă din scrierile lui Nicolas Faret şi cele ale cavalerului de Méré, are în această sintagmă, în secolul XVII ca şi astăzi, un sens foarte diferit de cel care i-ar putea fi atribuit în mod normal. El trimite la un comportament social. Este un „homme du monde”, un maestru al artei de a străluci în societate, de a plăcea, fără a confisca acest drept celor care îl înconjoară, pe care îi stimulează. Persoană cultivată, „care posedă lumini asupra tuturor subiectelor” fără a cădea în pedantism sau didacticism, natural şi simplu, de o remarcabilă supleţe de spirit, calităţile lui îi permit să se întreţină în modul cel mai firesc cu un cardinal, o tânără cochetă sau un mareșal, abordând subiecte care îi interesează pe interlocutori şi nu pe el, fără ca personalitatea lui să pălească sub presiunea convenienţelor. Presupunând un ascuţit sens al observaţiei şi capacitatea complementară de adaptare socială „l’honnête homme” excelează în a pune un diagnostic fin unei societăţi mai mult sau mai puţin eteroclite şi a dispoziţiilor ei. Ca atare, el face bună figură în toate mediile sociale, fără a se pune vreodată în valoare pe el însuşi ci permite mai degrabă celorlalţi să se exprime, nu fără a remarca în trecere o idee sau o formulare fericită, ceea ce îl plasează în mod natural în poziţia de arbitru. Este ceea ce explică, cel puţin în parte, succesul şi scânteierea saloanelor franceze între secolele al XVII-lea şi al XX-lea. Artificiile, afectarea, umorile negative, iritarea sunt proscrise în comportamentul lui, idealul fiind o figură constant surâzătoare, destinsă, cultivarea a ceea ce constituie le juste milieu al luărilor de poziţie. Nu ne putem împiedica să nu remarcăm echivalenţa acestui principiu de echilibru cu latina aurea mediocritas, resurgenţă la rândul ei a principiului grec al „căii de mijloc”. Umorul lui este fin şi nu eşuează niciodată în grosolănie. Aşa se face că în teatrul lui Molière personajele excesive devin ridicole şi cunosc eşecul, în vreme ce partizanii măsurii (juste milieu) stârnesc simpatia şi reuşesc în proiectele lor. A fi agreabil la modul natural, fără a căuta să fie, este regula de aur a „honnête-homme”-ului. Toate aceste motive ne fac să-l situăm deasupra dandy-ului englez care căuta să domine în vreme ce „l’honnête homme”, produs al spiritului francez, caută să-şi stimuleze anturajul şi să optimizeze raporturile sociale. Saloanele franceze ale secolului erau populate de „honnêtes gens”, care prin formulele expresive pe care le practicau: maxima în cazul lui La Rochefoucauld, scrisoarea pentru Madame de Sévigné, expunerea familiară şi nepretenţioasă a ideilor proprie cavalerului de Méré, povestirea cu tâlc la Voltaire se legitimează ca fiinţe sociale ideale. Este modelul uman care a reuşit să învingă egocentrismul, ambiţiile eponime şi tot ce ţine de slăbiciunile fiinţei. L’„honnête homme” este „culmea şi încoronarea tuturor virtuţilor” asertează Méré. Virtuţi în mod evident subordonate bunăcresterii (fr . bienséances). A avut „l’honnête homme” o longevitate în timpul istoric? Altfel spus a reusit el să se instaleze în timp ca o dimensiune constitutivă a spiritului francez? Aparitia pluralităţii de forme de socialitate creatoare care au invadat Franţa și Europa începând din zorii secolului al XVII-lea şi până în anii 1950, este datorată cel puţin în parte talentului „honnête-homme”-ului de a intui şi a scoate la lumină virtuţile ascunse în intimitatea spiritului interlocutorilor săi.
Aşa se face că, în afara agregărilor unice de spirite care au constituit marile ipostaze intelectuale ale Europei între il dolce stil novo şi dandysm, forme de astă dată recurente s-au impus şi s-au perenizat producând la rândul lor efecte în textura intimă a spiritului european şi universal. Fenomene de grup standard, fără să atribuim acestui termen vreo conotaţie negativă, sunt cele care se repetă în acelaşi cadru uman în zeci de exemplare: salonul literar-intelectual-filosofic, cafeneaua literară, cenaclul, redacţia, mănăstirea literară, cabaretul literar. Ele au existat în cvasitotalitatea ţărilor europene. Este probabil că longevitatea lor istorică, capacitatea de a evita o conjunctură istorică irepetabilă, să se datoreze omniprezenţei „honnête homme”-ului, cea care permite o fecunditate intelectuală optimală.
Deşi formula este curentă, închegarea grupului şi compoziţia lui este totusi fructul unei anumite conjuncturi intelectual-artistice care face, din fiecare dintre saloanele eponime, cenacluri sau cafenele istorice, un fenomen episodic la fel de interesant ca şi grupurile sau curentele unice.
Întrebarea de căpetenie care se pune în raport cu ele priveşte utilitatea lor: de ce scrisul în deplină solitudine aşa cum am văzut la Montaigne, la Chateaubriand, la Roald Dahl şi la sute de alţi creatori nu este suficient? Solitudinea, desi de o eficienţă redutabiă, îşi are limitele ei, este ea un fenomen ambivalent, poate degenera în lâncezeală şi poate fi percepută ca un pericol? În momentul în care intră în faze de „cristalizare a categoriilor” și nu mai înaintează, creatorul caută în socialitatea stimulatoare surse de mobilizare și deblocare a impasului în care se găsesc? Joacă fluiditatea oralitătii, imediatitatea, detonaţia mentală care îi este proprie, diversitatea caleidoscopică a spiritelor care se reunesc în cadrul grupului un rol euristic perceput de comparşi ca atare? Altfel formulat, saloanele stimulează ele participanţii? Impun ele măsurarea cu ceilalţi convivi, spiritul de competiţie de care mulţi sunt doritori? Pe de altă parte, nevoia de a se menţine în fluxurile actualităţii, de a se ţine la curent cu ce se întâmplă în câmpul literar, intelelectual, chiar politic, ultimele can-canuri care fac senzaţie, reprezintă în ea însăsi un element de atracţie al grupului în care știrile circulă mai rapid decât prin sursele oficiale, puţine la număr? Conştiinţa failibilităţii proprii şi dorinţa de a-şi ameliora operele constituie ele o motivaţie personală în frecventarea grupului intelectual-artistic, poate cea mai puternică? În sfârşit, care a fost importanţa lor istorică? Au schimbat ele ceva în felul de a gândi şi în alchimia intelectuală a epocilor în care erau active?
*
„Trebuie să fii om de lume înainte de a fi om de litere” aserta Voltaire. Observaţie înţeleaptă pentru că „lumea” este o imensă mină de idei şi stimulente utile creaţiei. Dar trebuie să ştii unde să le găseşti. Iar unul dintre locurile istoric privilegiate ale ideilor au fost saloanele. Apărute spontan în ordine dispersată în mai toate ţările europene începând din secolul al XVIII-lea, ele îndeplineau concomitent rolul de atelier de creație, sursă de informaţie şi schimb de cancan-uri, de tribună, de scenă pe care protagoniştii asumă rolul pe care şi-l aleg.
Saloanele, ca şi alte grupuri informale, spre deosebire de grupurile institutionalizate (academii, universităţi, institute de cercetări…), sunt fenomene spontane, care se nasc la iniţiativa unei persoane particulare şi în general mor odată cu ea. Unele dintre ele au reuşit să atragă în sfera lor un număr impresionant de personalităţi şi să-şi pună sigiliul pe o perioadă literară cu implicaţii în posteritate. În grupurile „efemere” de acest fel în care numai valoarea individului contează, iar asta câtă vreme este performant, se instalează un spumos și imprevizil dinamism intelectual care interesează şi afectează direct creativitatea membrilor şi a epocii. Nu există în cadrul lor o miză materială sau ierarhică susceptibilă să stârnească pofte trivial carieriste. Sub acest raport ni se pare că merită mai mult atenţia noastră decât fenomenele instituţionalizate, impregnate de o mentalitate mediocratică, sortite sclerozării istorice. În academiile actuale, veritabile linii de garaj pentru elefanţi, cooptarea se face mai degrabă pe bază de „copinaje”. Un membru al Academiei franceze însăşi mărturisea că, pentru a avea şansa de a purta costumul verde, trebuie în mod indeniabil să ai calităţi, dar în nici un caz să-i surclasezi pe cei din interior, să le faci umbră morală. În final, un candidat valabil trebuie să fie uşor sub media instituţiei pentru a nu o face de râs, dar în nici un caz la un nivel care să facă umbră celor care se află deja în interiorul ei. O simplă extrapolare permite să ne dăm seama că este criteriul logic care garantează o lentă alunecare în jos. Principiul este diametral opus celui practicat de Microsoft, de exemplu, care nu angaja decât dacă candidatul era uşor deasupra mediei ansamblului salariaților, ceea ce a făcut din respectiva societate prima întreprindere a lumii, în vreme ce Academia Franceză şi-a pierdut strălucirea de altădată devenind o instituţie marginală, somnolentă, de care nu se vorbeşte decât rareori în spaţiul social, a cărei existenţă este punctată de şedinţe rutiniere. Este o instituţie prăfuită care n-a ştiut să se reinventeze, să-şi lărgească sfera de acţiune şi să exercite asupra întregii culturi franceze o tutelă binevoitoare şi stimulatoare în traditia „honnête homme”-ului. A discuta un cuvânt şi a decide dacă este demn sau nu să intre în dicţionarul oficial al francezei ni se pare, deşi util, derizoriu. Aceeaşi sarcină ar putea fi delegată unui grup e experţi lingvişti cu titluri mai modeste decât cele de academicieni. A privi curriculi vitae ale membrilor, mulţi dintre ei au impresionat prin lucrări de erudiţie pe care suntem tentaţi să le calificăm drept lucrări de documentariști, şi nu de veritabilă creaţie.
La polul opus, salonul se defineşte prin absenţa de miză materială (titluri, indemnizaţii, poziţie socială…) susceptibilă de a atrage mai degrabă ariviști decât adevărate valori. În cadrul lor esenţialmente printr-o oralitate alertă, aluzivă, împănată de referinţe culte: un foc de artificii verbal, un exerciţiu de virtuozitate al spiritului. Nobleţea verbului şi a ideii subiacente este emblema lui definitorie.
Ce se întâmpla în fond în reuniunile saloanelor? În general se prezentau ultimele apariţii editoriale, se citeau poeme sau texte mai lungi, sketchuri, cântece, dueluri de epigrame făceau deliciul convivilor, se produceau pantomime, se conversa, se schimbau idei, se ironiza, se improviza. Or toate acestea revin fie la un spumos antrenament al spiritelor şi la acea osmoză de mişcări mentale care permite să se vorbească de o interpenetrare genetică. Cel mai adesea ele se implicau direct în construcţia unui text. Textul (manuscris) este citit în cadrul salonului şi supus focului criticilor şi observaţiilor încrucişate ale participanţilor. Unghiurile diferite din care este văzut de diversele sensibilităţi prezente îl conduc pe autor la o viziune mai largă asupra defectelor ca şi a calităţilor lui şi îi permit să-l amelioreze. O privire istorică asupra fenomenului îi atestă vitalitatea timp de câteva secole şi supravieţuirea spiritului lui ulterioară sub forme modernizate: cafeneaua literar-intelectuală, cenaclul, abaţia literară…
Salonul – loc de delicii intelectuale şi de creaţie
Fenomenul saloanelor ridică un număr de întrebări legitime: prin ce concursuri de circumstanţe se închegau grupurile umane care populau saloanele? Cum se face faptul că cele mai celebre şi mai prodigioase erau dirijate de femei? Toate tipurile de scriitori sunt apte pentru a deveni actori într-un salon? Există un profil de scriitor antisalon? Ce legături între participanţi asigură coeziunea unui salon? Care sunt condiţiile ideale pentru ca un salon să funcţioneze şi să atingă notorietatea: este notorietatea iniţială a participanţilor sau cea obţinută după frecventarea lui? Are frecventarea lor un efect întotdeauna pozitiv asupra participanţilor – după Ernst Jünger, lui Rivarol i-au devorat pur si simplu opera, pe alţii, constată Charles du Bos, i-a deturnat spre pedantism și superficialitate.
Pentru facilitarea lucrurilor, să punem fenomenul sub lupă în ordine cronologică. Ordinea cronologică nu este pur mecanică şi simplistă, scurgerea timpului presupunând o acumulare calitativă și o sintagmatică istorică. Factura saloanelor evoluează şi se diversifică bazându-se pe avatarurile care le-au precedat.
Primul salon în ordine istorică, și care a marcat viaţa intelectuală a epocii după cel al vicontesei d’Auchy (1605), mai putin prestigios, este deschis de Cathérine de Rambouillet şi se ţinea, fireşte, la hôtel de Rambouillet din Paris. Se pare că prima reuniune s-ar fi ţinut în 1608, iar activitatea lui se va etala, caz rar, pe o jumătate de secol, pînă la moartea amfitrioanei în 1659. Obiectul lui era de a prezenta cărţile nou apărute, sarcină în care stăpîna casei era ajutată de un filosof pe care îl plătea şi a cărui misiune era de a aduce participanţi, a spune câteva cuvinte despre fiecare carte şi a lansa dezbaterile. Un fel de moderator sau animator modern. Chiar dacă, pretinde Pierre Bourdieu, în saloane prevala o „atmosphère réservée et exclusive”, cele două epitete nu sunt sinonime de atmosferă îngheţată. Amfitrioanele aveau tot interesul de a a cultiva un spirit exuberant, de a mutiplica deschiderile intelectuale iar în ultimă analiză de a deveni naşele morale ale unor capodopere. Căci opere de primă mărime ale literaturii universale n-ar fi atins poate condiţia de capodopere fără discuţiile şi observaţiile încrucişate din saloanele în care erau citite. Un caz exemplar este cel al Maximelor lui La Rochefoucauld care, citite în salonul doamnei de Sablé, protectoare curajoasă, între altele, a unui La Fontaine în augustă dizgraţie, au beneficiat de criticile de o remarcabilă fineţe ale câtorva dintre egeriile literare ale secolului. Maximele erau discutate în primul rând de amfitrioană, apoi de Jacques Esprit, de prinţesa de Rohan-Guéméné, de ducesa de Schomberg, de contesa de Maure şi de cultivata călugăriţă (abesse) Eléonore de Rohan. Transformările care au fost operate pe prima ediţie a Maximelor – în total autorul a scos cinci ediţii în timpul vieţii – datorează mult acestor spirite avizate. Salonul se legitimează aşadar ca o instanţă exogenă de intervenţie în avantext. Dar autorul era cel care decidea în ultimă analiză de pertinenţa şi de utilitatea observaţiilor şi modificărilor sugerate. În cazul lui La Rochefoucauld putem identifica chiar o hipergeneză1 pentru că spiritul Maximelor induce o briantă descendenţă: Rivarol, Chamfort, Nietzsche, Joubert, Heidegger, Alain, Cioran… s-au adăpat toţi la spiritul şi fineţea psihologică şi filosofică a maximelor rochefaucauldiene. Maximele au devenit de la naşterea lor în salonul d-nei de Sablé un fel de breviar de viaţă pentru publicul larg, una dintre lecturile cele mai răspândite în lume.
A doua jumătate a secolului al XVII-lea înregistrează mai cu seamă saloanele abatelui d’Aubignac şi cel al poetului Scarron, personaj diform dar epigramist talentat şi deosebit de feroce, la care participa tânăra şi deja celebra curtezană Ninon de Lenclos. Salonul a atins un zenit instituţional când Françoise d’Aubigné, soţia poetului Scarron, devenită după atribuirea fiefului Maintenon M-me de Maintenon, a devenit metresa iar apoi soţia lui Ludovic al XIV-lea. Înţelepciunea acestei femei pioase, dragostea ei pentru cultură şi activismul ei discret au marcat o perioadă fastă în cultura franceză. Câteva generaţii mai târziu, Chateaubriand însuşi rememorează rolul extraordinar jucat de doamnele de Chevreuse, de Longueville, de La Vallière, de Maintenon, Geoffrin şi du Deffand în animarea vieţii literare şi filosofice din epoca „regelui soare”.
În secolul următor, Franţa îşi impune definitiv leadershipul cultural în Europa şi este probabil că fenomenul saloanelor și al valorii producţiei ieşite din ele nu este străină de acest lucru. Începînd din secolul al XVII-lea şi mai tîrziu, personajele care populau saloanele se caracterizau prin „varietatea spiritelor şi combinaţia diferitelor lor valori” (Chateaubriand). Fineţea critică şi capacitatea de a se eclipsa faţă de protagonişti a femeilor în rolul de arbitru-moderator al saloanelor se explică, după opinia noastră, prin faptul că limitate la ocupaţiile de interior, ele se compensau prin lecturi bogate, îşi mobilau şi ascuţeau mintea devenind cu timpul spirite erudite şi arguşi literari avizaţi.
Instituţia salonului nu se dezminte în secolul al XVIII-lea, care înregistrează printre saloanele de prestigiu pe cel al baronului d’Holbach, la coterie holbachique. „Prim maître d’hôtel al filosofiei”, baronul d’Holbach atrăsese la reuniunile lui o concentrare de spirite de mare distincţie: Condillac, Diderot, Condorcet, d’Alembert, Helvétius, Marmontel, Turgot, Raynal, Grimm, La Condamine, abatele Galiani, o vreme Jean-Jacques Rousseau. În afară de obişnuiţi, reputaţia lui atrăgea personalităţile străine de marcă, care l-au vizitat sau chiar frecventat în trecerile lor prin Paris, conferindu-i o strălucire internaţională: Adam Smith, David Hume, John Wilkes, Horace Walpole, Edward Gibbon, Laurence Sterne, Cesare Beccaria, Benjamin Franklin. Se pare de altfel că proiectul Enciclopediei s-a născut în cadrul lui. Unul dintre participanţi, Morellet, afirma că libertatea de spirit şi de cuvânt era cvasiabsolută în interiorul lui: „Se spuneau lucruri de natură să facă să cadă trăznetul pe casă de o sută de ori, dacă era să cadă pentru asta.” Caracterul disruptiv, inovator şi subversiv – suntem în secolul revoluţiilor, schimbărilor radicale de societate – era evident. Liberarea spiritelor a precedat şi pregătit eliberarea politică şi socială.
Secolul al XIX-lea debutează cu salonul Juliettei Recamier, dar rămâne marcat mai cu seamă de activitatea salonului-cenaclu al lui Charles Nodier, bibliotecar al Bibliotecii Arsenalului, una dintre cele mai prestigioase din Paris. Frecventat de crema literaţilor epocii: Hugo, Lamartine, Musset, Balzac, Sainte-Beuve, Vigny, Émile Deschamps, Dumas, Jules Janin, les frères Johannot, Robert-Fleury, dar şi de artiști ca Eugène Delacroix, Liszt, Amable Tastu, generaţia romantică şi postromantică găseşte în el un mentor şi un sprijin în proiectele ei literare. Urmează, ca pol intelectual-artistic, salonul lui Victor Hugo. Pe cînd locuia în Place Royale (actuala Place des Vosges), Hugo, „regele poeziei moderne”, își constituise o adevărată curte intelectuală. Salonul său este frecventat de Lamartine, Vigny, Nerval, Musset, Gautier, Balzac însuşi, Merimée, Dumas, criticul Sainte-Beuve, Berlioz, Liszt, Rossini, Charles Nodier, Chasseriau, David d’Angers, Nanteuil, Châtillon… Dată fiind compoziţia salonului, este de presupus că discuţiile, formale şi informale, depăşeau cadrul strict literar şi se erijau într-un loc de reflecţie şi ferment de schimbare politică a societăţii. Saloanele secolului al XIX-lea sunt însă mult mai numeroase, unele dintre ele obscure care trec sub bara de retenţie mnezică a istoriei, precum salonul Villenave, rue de Vaugirard, frecventat în vara lui 1827 de Dumas.
Voga saloanelor continuă sub Cel de al doilea Imperiu în Franţa, epocă propice culturii şi artelor. Profund ancorate în peisajul cultural, ele nu se sting odată cu prăbuşirea celui de-al doilea imperiu în 1870, pentru că unele, printre care cel al prinţesei Mathilde, apărut sub a Treia republică, sunt de o remarcabilă vitalitate. Figuri de anvergura unui Maupassant, Marcel Proust, Paul Bourget, Paul Hervieu, Jules Lemaître, Robert de Montesquiou făceau parte dintre obişnuiţii casei.
La scurt timp după apariţia lor, saloanele s-au specializat, în funcţie de gusturile amfitrioanei, fiecare vrând să se diferenţieze de celelalte şi să atragă cât mai multe spirite briante. În secolul lui Ludovic al XIV-lea, la M-me de Rambouillet se prezentau cărţile nou apărute, la M-me de Sablé se compuneau maxime, la Anne Marie Louise d’Orléans, supranumită La Grande Mademoiselle2 se compuneau portrete. Amfitrioana propunea o idee, un subiect de morală, iar invitaţii încercau, după o eventuală discuţie, să compună un cuplet sau un catren picant, plin de spirit. Aşa se face că mai târziu au apărut Maximele D-nei marchize de Sablé publicate de abatele d’Ailly, Maximele abatelui Esprit, cele ale lui Domat, ale cavalerului de Méré, etc. Dintre toţi însă, La Rochefoucauld singur a reuşit să străpungă plafonul de sticlă al notorietăţii istorice iar Maximele lui au sfidat timpul. Au jucat observaţiile şi rectificările operate în salonul d-nei de Sablé rolul apei Styxului în invulnerabilitatea lor istorică? Este foarte probabil. Capacitatea saloanelor de a ridica nivelul calitativ al producţiei literare trecute prin filtrul lor este incontestabilă. Ceea ce a contribuit la strălucirea şi leadership-ul spiritului francez în Europa. Impostura, posibilă în lumea cărţii publicate, era imposibilă într-un salon: gloria sau ridicolul erau imediate, iar consecinţele radicale pentru cei care nu se dovedeau la înălţime. Saloanele, cu diversitatea, sagacitatea și spiritul lor alert, s-au implicat direct în genezele unui număr important de opere de primă mărime.
Referinţe bibliografice
Bourdieu (Pierre), Les Règles de l’art. Genèse et structure du champ littéraire [1992], Paris, Seuil, „Points”, 1998.
Note)
1 Hipergeneza revine la un conţinut care depăşeste necesarul genetic al unei singure opera (monogeneză) şi debordează într-o descendenţă amplă precum cea descrisă. Cei enumeraţi cunoșteau Maximele rochefauldiene şi erau impregnaţi de spiritul lor.
2 2 (29 mai 1627 – 5 avril 1693), fiica lui Gaston d’Orléans, frate al lui Ludovic al XIII-lea, numit şi Grand Monsieur. Titlul de Grande Mademoiselle, care nu exista mai înainte, este inventat special pentru ea. Înzestrată cu o personalitate ieşită din comun, de o inteligenţă vie, extrem de cultivată, la Grande Mademoiselle a fost amestecată în multe dintre intrigile epocii, inclusiv în fronda dirijată de prinţul de Condé contra vãrului său regele, motiv pentru care a fost exilată de Ludovic al XIV-lea pe pământurile sale de la Saint-Fargeau. Va reveni însă la Curte.