O inițiativă artistică ambițioasă și curajoasă a avut echipa de la Reactor de creație și experiment din Cluj cu noua premieră Visul, un musical cu inserturi shakespeariene, care transpune ficțional un subiect acutizat în ultimele luni, cel al abuzurilor din învățământul artistic. E foarte ușor (și tentant) să cazi în teză și verdicte apodictice sub imperiul emoțiilor momentului, dar artiștii de la Reactor au evitat inteligent și cu simț estetic riscurile „demonstrației” teatrale, construind un spectacol puternic, limpede, plin de subtexte pentru familiarii mediului, semnificativ pentru publicul larg și surprinzând foarte precis mecanismele și formele abuzului, de la cel exploziv-emoțional la cel insinuant-brutal.
Excelent scris de Alexa Băcanu (o autoare cu voce distinctă și larg ambitus dramaturgic), textul reproduce, foarte realist dar nu lipsit de accente parodice, viața „la clasă” a studenților-actori, patronați de un „maestru” autoritar, respectat cu venerație, capricios, umoral, complet lipsit de tact pedagogic, abuziv. Repetițiile la Visul unei nopți de vară pentru examenul de an fac parte din canavaua dramaturgică, devoalând subtilele fire ale abuzului, dominația care depășește nivelul firesc de autoritate profesională și merge spre control psihologic și subordonare completă. Nu detaliez intriga – extrem de bogată în inflexiuni subtile –; o să remarc doar finalul, care amuză și emoționează totodată, cu părinții fericiți și înlăcrimați, celebrând cu totală inocență succesul pruncilor lor…
Spectacolul regizat de Dragoș Alexandru Mușoiu e un fel de ocheadă pe gaura cheii într-un mediu misterios și fascinant pentru neinițiați. Printr-un soi de cutumă inerțială a sistemului, studenții-actori își petrec zilele și nopțile în studiourile facultății, adesea desprinși cumva de realitate, intrând într-o logică a interacțiunilor și raporturilor de putere diferită față de cea „civilă”. Or, cum arată excelent montarea de la Reactor, asta nu doar că permite, ci și catalizează abuzul.
Însă, repet, nu e nimic tezist ori burzuluit în Visul. Dimpotrivă, textul bine dozat, cu momente muzicale (pe melodii de 11 compozitori*) remarcabil susținute de interpreți, cu mult umor și bine calibrate secvențe dure, e pus în valoare scenic cu tot felul de amănunte tipologice savuroase, unele bine amprentate parodic.
În rolul profesorului, Doru Taloș construiește cu șarm și echilibru un personaj histrionic, care vrea să epateze, dar amenințător-dominator prin atitudinea pedagogică, cu pusee colerice, cu „toane” în alegerea învățăceilor preferați. E un portret intens parodic dar și extrem de veridic, familiar celor ce au trecut prin școlile de arte.
La rândul lor, „studenții” (Emőke Pál, Paula Seichei, Adonis Tanța, Radu Dogaru, Christian Har) redau foarte bine acel amestec de fascinație și supunere față de „maestrul” lor cu momentele de răzvrătire față de atitudinea acestuia. Perfect sunt suprinse tipologiile umane și ierarhia grupului, cu lingușitori și „victime”, cu „preferați” și „oi negre”. Mediul e ca un fel de micro-laborator social, cu aceeași centrifugă a competiției și nevoii de impunere, cultivată și ațâțată de magistru.
Distribuția e completată de un „cor” alcătuit chiar din studenți la actorie, care s-au descurcat foarte bine, armonic, precis și fără crispări în postura de „rezoneuri” ai acțiunii (Maialgesa Dat, Călin Deneș, Ana Maria Marin, Duncan McKee, Victor Muntean, Ana Rednic, Oana Rotaru).
Foarte simplă, doar din câteva platforme ce reproduc foarte limpede un studio, scenografia lui Mihai Păcurar este un fundal discret și potrivit al derulării acțiunii, cu costume ce alternează „uniforma” de lucru neagră cu ținute mai divers cromatice, unele chiar cu valoare semantică specifică în spectacol. Bine articulată coregrafia lui Sergiu Diță, mai ales pentru spațiul scenic limitat de la Reactor.
Visul este un spectacol care poate deveni un excelent punct de plecare artistic – adică ferit de patimi, excese, didacticisme lozincarde sau soluții devălmașe – pentru un subiect care este într-adevăr acut în acest moment. Lăsând la o parte situațiile-limită, cele care frizează penalul (și care au alte soluții decât cele deontologice ori artistice), opinia mea este că, de fapt, lucrurile s-ar putea rezolva printr-o revenire la generozitate colegială și un raport înțelept maestru-discipol, în care „ucenicul” să nu fie educat cu coada măturii, ci socotit un coleg care trebuie inițiat în bucătăria acestui domeniu „magic” pentru privitorii din afară.
Mai precizez un lucru: Visul nu este un spectacol doar pentru familiarii mediului artistic. Povestea sa poate fi extrapolată în orice spațiu în care există raporturi de putere, nou-veniți și „seniori”, de la instituții publice la corporații; puține sunt ferite de abuz…

 

 

* Max Anchidin, Renata Burcă, Magor Bocsárdi, Csaba Boros, Tibor Cári, Radu Dogaru, Ada Milea, Adrian Piciorea, Corina Sucarov, Peter Visky, Compozitor anonim