În oricare casă de la noi, în fiece an, pomana porcului ce urma sacrificării şi tranşării lui arăta cam la fel: ciorbă de perişoare, prăjeala din carne, ficat, ficați albi, mujdei de usturoi, mămăligă aburindă, pâine, cozonac, prăjituri, țuica fiartă, vin rece, atunci adus din pivniță şi bucăți de şorici pentru cei veniți mai târziu. În oricare casă urma deci, marea ghiftuială… La noi acasă, însă, mai era ceva…
După ce pufneam ca pisica în ceştile cu țuică fiartă, imitându-i pe cei mari şi ciocnind cu ei, luam câteva linguri de ciorbă de perişoare şi, simțind că am pus burta la cale pentru restul zilei, noi, copiii, începeam să ne foim… Ne vorbeam fără sonor, doar din buze, ne făceam semne să ieşim afară, folosind metoda soldatului, în tranşee: ne îndoiam spinările şi încercam să o luăm pe sub masă. Deranjul nu era fără riscuri pentru că, dacă te prindea vreun unchi, te alegeai ori cu vreo „gutuie” dureroasă pe cap ori te trezeai prins de haină tocmai când te aplecai să intri şi vrând să vezi în ce te-ai agățat, loveai serios tăblia mesei cu capul. Iar el, sau ceilalți, te ironizau zicând: „E, îți cam plac gutuile!?”; ori – după ce mângâia tăblia – te certau: „Băă, mi-ai rupt masa!” Dacă Gilă, vărul meu cel gras considera că, rămânând, putea evita şicanele celor mari şi mai băga şi niscai friptură în burdihan, tuşa Marioara îl scotea forțat zicându-i: „Hai, Gilică, mamă, du-te şi tu la aer cu ceilalți!” Se lăsa dus cu greu, chiar împins de la spate, dar când ajungea în dreptul uşii se agăța cu o mână de toc şi zicea cu priviri rugătoare: „Da’, să mă chemi, auzi?”
Ieşeam afară, dar niciodată nu ne depărtam prea mult de fereastra camerei unde cei mari chefuiau, pentru că nu concepeam să pierdem momentul când nea Ică „porneşte şi scufundă Titanicul”. Nu aveam încredere că cei dinăuntru, prinşi în pregătirea lui, îşi vor aduce aminte să ne cheme şi pe noi.
Într-un an, chiar de ziua asta, fusesem bolnav de otită. Nu mi se permisese să ies afară nici măcar pentru a încăleca porcul pârlit, iar primul şorici îl mîncasem, prin grija mamei, tot în casă; nu mi se păruse bun, mai ales pentru că nu avusesem voie nici să-mi înmoi buzele în țuica fiartă care însoțea momentul. Atunci, rămânând înăuntru cu cei mari, am văzut ce greu e de pornit Titanicul! Adică, nea Ică! Câte îndemnuri la țuică nu-i veneau din toate părțile iar el se dădea bolnav arătându-le tuturor nişte pastile! Câte vorbe cu subînțeles nu veneau din toate direcțiile, iar el dădea din cap îndărătnic, zicându-le: „Nu, n-am chef! Anul asta, nu, n-am chef, anul ăsta mă mai distrați şi voi!” Unchiul Nicu se făcea că se enervează – „Bă, Ică, porneşti mă Titanicul ăla odată? Că te plesnesc de te dau de zece ori peste cap!” – dar, până una-alta mai plesnea pe gât încă o ceaşcă de țuică. Unchiul Ghică însă îl trăgea de mâneca flanelei de lână pe care avea sânge uscat până aproape de coate, şi zicea făcându-i cu ochiul: „Lasă-l uşor, cumnate! Titanicul e vapor mare, porneşte greu, mai trebuie combustibil!” şi iar îl îndemna cu ceaşca plină, în timp ce Ică mustăcea de plăcerea de a fi rugat. Dintr-un colț al camerei, Rița, nevastă-sa, subțirică, ridată la față şi cu basmaua trasă mai totdeauna peste gură, îl tot descuraja din priviri să nu mai bea, amenințându-l că, dacă mai continuă, ea pleacă de acolo, pricinuindu-i un grav afront mândriei sale de bărbat.
Şi, cum se părea că niciunul nu reuşea să-l facă să înceapă, a intervenit tata. S-a ridicat în picioare, a luat paharul de vin într-o mână şi în cealaltă o furculiță, şi le-a lovit de câteva ori, zicând: „Ia, atenție la mine, că ce se va auzi, nu s-a mai auzit ! E pentru toate femeile d-aici!” Şi-a dres glasul şi a început:
„Mai ții minte, măi dragă, Mărie!
Când nu erau struguri copți la vie
Şi tu erai mică, Măriuță,
Nu ştiai să dai neichii guriță!”
După al doilea vers toți au ridicat paharul ori ceaşca cu țuică şi au scos nişte chiote de m-au făcut să-mi pun palma la urechea şi aşa bolnavă. Dintre toți, nea Ică o făcea într-un fel special, parcă necheza. Vocea tatei a continuat mai puternic la versurile următoare; a închinat paharul înspre mătuşi, spre tanti Rița, spre mama, care roşise de plăcere sau de ruşine – ea ştia! Iar ultimele versuri le dedică lui nea Ică şi atunci s-a lăsat convins! Îi plăceau chiotele admirative ale conmesenilor adresate tatei şi avea şi el nevoie un moment care să-i țină un an şi despre care, cei prezenți, să povestească cu plăcere. 
…După cântecul tatei cei de afară năvăleam în casă şi ne aşezam cuminți între părinți, în aşteptarea semnalului de pornire a Titanicului. 
Nea Ică avea mustață?!… Nu! Nu avea mustață, ci mustăcioară, adică o blăniță sub nări, ca a lui Hitler. Şi, când, după numărul tatei se făcea tăcere, nea Ică se ridica şi îi zicea vecinului, arătându-i ceaşca: „Ghică, ia, încarcă brandul!” Ghică i-o umplea, Ică o sorbea, îşi ştergea mustăcioara cu două degete după care ridica o mână şi făcea nişte semne ca dirijorul de orchestră. Femeile şi noi, copiiii, ne dam coate şi ziceam şoptit, satisfăcuți: „Gata! Pleacă Titanicul!” Dar el, închizând ochii, izbucnea:
„Cine mă puse pe mine 
Să viu seara pe la tine!
Cine mă puse pe mine
Să viu seara pe la tine!
M-ai ofticat, vai de mine!
M-ai ofticat, vai de mine!”
Părea că vrea să ne decepționeze, dar mai târziu am înțeles că era un actor desăvârşit. După aceste versuri, lansa un chiot aproape identic cu cel al nemuritorului Zavaidoc care îi ridica efectiv pe ceilalți în picioare… Acum, toți, inclusiv tata, doreau fierbite Titanicul! Iar când a isprăvit, unchiul Ghică i-a umplut din nou ceaşca. Nea Ică şi-a prins o țigară din pachetul mototolit de Naționale şi după ce a tras câteva fumuri a ridicat din nou degetul ce-i servea ca baghetă pentru orchestra închipuită şi a început să depene povestea vaporului Titanic, pe care doar el o ştia! Cânta cu ochii închişi, de parcă ar fi văzut în spatele pleoapelor celebra dramă:
„Pe o mare întinsă, numită Atlantic,
Pleca în prima cursă vaporul Titanic
El fuge, fuge tare, cu o viteză mare,
Fără să-şi ia adio, adio la plecare…”
Noi, cu imaginația aprinsă de cântecul lui nea Ică, ne străduiam să pătrundem dincolo de pleoapele închise pentru a vedea mai multe detalii ale celebrului vapor despre care aflam că se scufundase înainte a de a-şi încheia prima cursă. Iar când ajungea la ultima strofă, („Titanic, Titanic, vapor blestemat,/ Tu, la prima cursă te-ai şi scufundat./Ai lăsat în urmă triste-amintiri,/ Copii fără tată, făr’ de bucurii”), aproape toți aveau lacrimi în ochi. Bărbații ¨– de la băutură şi de la fumul de țigară – iar femeile – deh!, firi sensibile – lăsau străchinile unse din mâini şi-şi ştergeau ochii ori îşi storceau discret nasul în batiste sau şorțuri… Noi, copiii, rămânean cu gura căscată privind transfigurarea finală a chipului lui nea Ică şi schimbarea de ton a vocii. Dacă într-un moment era aşa de puternică încât putea fi auzită din uliță, acum versul final era abia şoptit. Nu sesizam inițial emoțiile celor mari, dar, când repeta din ce în ce mai slab ultimul vers care parcă ni se adresa, instinctiv, le priveam chipurile schimonosite de durere şi începeam să „dăm apă la şoareci”, imitându-i. Atunci vedeam aievea cum o matahală de vapor, se scufundă încet, încet, şi o puzderie de părinți înotând disperați în jurul lui, după cum nea Ică ne descria cu vocea şi cu mâna albită de scrumul țigării ce i se stinsese între degete. 
Nu urmau aplauze aşa cum s-ar fi întâmplat într-o sală de spectacol, ci câteva minute de linişte absolută. Femeile nu-şi mai ştergeau nasurile, țigările bărbaților ardeau de la sine, iar noi, copiii, fascinați de momentul Titanic al lui nea Ică, nu îndrăzneam să mişcăm, pentru a nu alunga vraja unei zile unice… Tot el era cel care destrăma cu delicatețe atmosfera… Deschidea ochii tulburi ca oceanul flămând, îşi căuta scaunul şi se aşeza cât mai încet cu putință, iar dacă scârțâia, ăsta era sfârşitul! Dacă nu, după asta, îşi încrucişa brațele pe masă şi-şi vâra capul între ele. Urmau câteva minute în care ceilalți îşi scuturau cu delicatețe emoția împrăştiată peste ei de nea Ică şi al său Titanic, făcând gesturi uşoare şi fireşti; după care, vrăjitorul momentului ridica obosit capul şi, cu o privire rea, se adresa oftând din rărunchi locului unde nevastă-sa stătuse până ce el începuse cu: „Cine mă puse pe mine/ Să viu seara pe la tine?!”. „Aah! Rițo, Rițo! Mâncați-aş zilele să ți le mân’c!” Apoi îi dădea o palmă unchiului Ghică care amorțise cu ceaşca în mână şi-i zicea:„Bă! Încarcă, mă, brandul! Ce dracu’ faci? Te-ai înecat şi tu?” Evident ceaşca de țuică îi era goală! De peste masă intervenea unchiul Nicu cu gura mare şi-l certa şi el: „Bă, Ghică, băă! Păi Ică a fost brandist pe vapor, bă! Sta el cu brandul gol, vreodată? Nu-i aşa Ică? Bă, dacă Titanicul ar fi avut un brand d-ăla mare, cu Ică la comandă, făcea praf ghețarul! Nu-i aşa?” Ică, cu ochii la ceaşca plină, îi adresa o privire cu sens ambiguu: de mulțumire, pentru că-l scutise de explicații privitoare la trecutul său – făcuse armata la marină şapte ani, ca servant pe aruncătorul ce se cheamă brand – dar şi de superioritate, ştiind că ceilalți îşi tociseră pingelele la infanterie. După ce sorbea din țuica reîncălzită de mama, iar slobozea un oftat din adâncul său, repetând cu obidă numele nevestei. 
Când lumina zilei de decembrie se împuțina, deşi chefuiți, cei de la pomana porcului îşi aduceau aminte că au animale de hrănit, de adăpat, de făcut curățenie la ele, de aprins focurile în sobe… Aşa că, după ce mai ciocneau ceştile pentru ultima dată, zicând gazdei: „Să-l mâncați sănătoşi! (referindu-se la porcul ce le pricinuise marea ghiftuială ), începeau să plece pe la casele lor. Cum nea Ică era acum, la rându-i un Titanic avariat, tata mă trimitea să-l însoțesc, purtându-i cuțitul pentru a preîntâmpina vreo nenorocire şi îi predam pe amândoi doar lui tanti Rița, pentru că aşa fusesem instruit. 
Abia mă depărtam câțiva paşi de scările cu trepte şi balustradă de lemn ale casei lor, că şi auzeam vocea pițigăiată a nevestei lui nea Ică certându-l şi dându-l la toți dracii… Atunci mă piteam pe după colțul casei, curios să aud ce-i va zice şi el. Speram că, punând brandul pe ea, îi va aduce la tăcere melița afurisită… Nu se auzea nimic! Ba, parcă, nea Ică repeta ce zisese scaunului gol de la pomana porcului: „Aah! Rițo, Rițo! Mâncați-aş zilele să ți le mân’c!” Cam atât! Pe când, gura ei se auzea continuu: taca-taca! taca-taca! Când, amorțit de frigul serii de iarnă şi de stat în picioare vream să plec, mai auzeam, cu satisfacție, pe zavaidocul nostru, pe bătrînul lup de mare, brandistul neînfricat, explodând: „Cine mă puse mine/ Să viu seara pe la tine?!” şi însoțindu-şi versurile de acel chiot specific. Atunci, părăseam colțul unde mă ascunsesem cu mulțumirea că i-o zisese şi el!
La răspântie mă aşteptau ceilalți copii care mă luau la întrebări vrând să ştie care a tăbăcit pielea celuilat: nea Ică pe a Riței ori invers? Ştiau ei ce ştiau, dar, momentan, îi dezamăgeam, spunându-le că doar i-a cântat. Mai zăboveam o vreme cu ei, alergându-ne şi împingându-ne – niciodată sătui de hârjoană! – şi, când unul dintre noi se auzea chemat acasă de maică-sa, mă duceam şi eu la ai mei, fericit că azi am reuşit cu toții să rememorăm aventura Titanicului. 
Dar, de cum deschideam uşa, glasul cu care voiam să raportez că mi-am îndeplinit misiunea îmi pierea, ca la vederea unei stafii. Lângă soba în care duduia un foc sănătos, pe un scăunel cu trei picioare, o găseam pe tanti Rița, încovrigată, cu basmaua trasă mult peste ochi şi gură, cu şoşonii plini de noroi, semn că venise pe scurtătură, prin grădini, sărind garduri. Bănuiam îndată cam ce i se întâmplase! Totuşi îi ziceam un nevinovat „Sărut-mâna!”, sperând să-i văd fața, dar ea îmi mulțumea cu o voce stinsă, trăgând şi mai mult basmaua peste ridurile unei fețe care, odată, fusese şi frumoasă. 
Mama o chema în bucătărie şi, deşi închidea uşa, auzeam frânturi de suspine, văicăreli, exclamații de durere… Deduceam că avea cel puțin un ochi umflat, vânătăi pe coaste, pe şolduri şi se lăsa în mâinile mamei pentru a-i alina suferințele. În noaptea aceea urma să-i fim gazde şi adăpost contra altor lovituri de brand.
Cu plapuma trasă până sub bărbie, cu ochi grei de somn, priveam limbile focului din sobă care dansau pe perete şi tavan şi mă gândeam mulțumit că nea Ică îşi făcuse şi anul acesta numărul complet: Zavaidoc, Titanicul şi tanti Rița…