Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Titulescu 135. Jurist și diplomat mai peren decât oricând

La 3 martie s-au împlinit 135 de ani de la nașterea marelui diplomat român, cel care în toată perioada interbelică a dat o dimensiune nouă politicii externe românești și europene. Presa noastră – atâta cât mai este – și nici mass-media n-au dat nici un semn că România, România Mare l-a avut drept ctitor de seamă. Numai Fundația Europeană, cea care îi poartă numele, a organizat în capitală o Adunare festivă de comemorare. Aici a fost evocată personalitatea diplomatului nepereche și a marelui Bărbat de stat român. S-a făcut cu mare demnitate, cu raportări la situația și obiectivele curente ale politicii externe românești, inclusiv prin evocarea unor etape din viața sa, cu trimiteri la unele aspecte inedite din raporturile autorităților vremii față de manifestările lui. Am remarcat participarea selectă, formată din academicieni, diplomați, oameni de cultură și – lucru îmbucurător – foarte mulți tineri.
Tot în această lună, la 17 martie s-au împlinit 76 de ani de la trecerea exilantului Titulescu în veșnicie.

În contribuția de față aș dori să evoc unele din judecățile titulesciene care dovedesc perenitatea gândirii sale sclipitoare, a modalităților prin care se raporta Titulescu la realitățile vremii. Încă de la început subliniez că prin tot ceea ce a scris în materie juridică, magistrul și demnitarul român a dovedit o cunoaștere remarcabilă a gândirii predecesorilor săi români și de pretutindeni. Judecățile profesorului jurist Titulescu se circumscriu normelor romane de drept trecute prin prisma filosofiei adevărului, atât în teorie cât și în aplicație practică. Astfel, spune juristul: „Nici un considerent de ordin subiectiv nu poate să creeze dreptul de a-ţi face singur dreptate”; iar acesta „nu impune individului decât obligaţii faţă de semenii lui”. Titulescu a arătat cu claritate și clarviziune că: „Legea nu este decât o probă scrisă a unei părţi din drept; ea nu este dreptul însuşi”. A se înțelege deci că „Sub abstracţiunea legilor se mişcă oameni şi, a-i sacrifica unui exces de logică, înseamnă a zice: „Omul este făcut pentru lege, iar nu legea pentru om”. Cu alte cuvinte, omul nu este făcut pentru DNA, ci această instituție pentru Om trebuie să lucreze. Nu pentru degradarea lui, cum trist vedem că s-a petrecut în ultimul timp pe meleaguri dâmbovițene.
Mai trebuie subliniat că Titulescu a fost un mare patriot a cărui filosofie în materie națio­nală se trăge din Bălcescu, cel care la 1848 punea Patria deasupra tuturor; pentru că ea, patria, este acea „fiinţă ideală pe care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu viaţa, /patria/ este identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor care-i strânge şi întruneşte în apărarea unui bine comun”. Din dezideratul de mai sus se trăgea și raportarea lui Titulescu la Transilvania, aspecte asupra cărora ne vom referi în final.

În treburile noastre nu primim ca stăpân decât pe noi înşine

Încă dinaintea primului război mondial, Titulescu a arătat:
„În sângele nostru dorm strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire. /Marea datorie a oricărui român este astăzi să-şi amintească ceea ce îl uneşte de ceilalţi şi să uite ceea ce îl desparte de ei./Nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească”. Acesta ar trebui să fie motto-ul oricărei acțiuni și intervenții istorice azi.
Iar în relația Țării cu străinătatea, Titulescu a plecat totdeauna de la respectarea principiului egalității și suveranității, al neamestecului în treburile interne ale altui stat. „Vrem să fim prietenii tuturor naţiunilor fără excepţie, dar în treburile noastre nu primim ca stăpân decât pe noi înşine”.
Aspectele de mai sus au făcut carieră în practica diplomatică românească mai bine de două decenii în secolul trecut. Faptul că liderii actuali nu mai apelează deloc la principiile de mai sus naște stupefacții. Mai mult: în mintea multor funcționari superiori de stat zicerile respective sunt considerate depășite, în ciuda faptului că un proverb din paremiologia universală spune: „Omul fără patrie e ca privighetoarea fără grădină”.

Pacea nu e repaus, nu este trândăvie

Cel care și-a pus la sfârșitul marelui război semnătura pe Tratatul de pace de la Trianon, tratat pe care revizioniștii maghiari îl blamează și azi, Titulescu va deveni unul dintre cei mai importanți arhitecți ai păcii pe continent. Conștient că războiul este o amăgire și o proastă îndeletnicire, diplomatul român nu va precupeți nici un efort pentru instaurarea unei păci trainice în lume, el fiind conștient că: „Pacea nu se proclamă; pacea se cucereşte… iar strădaniile depuse pentru ca ea să izbândească sunt mai grele şi mai îndelungate decât cele pe care le implică orice altă cucerire”. Este îndeobște cunoscut că pentru Titulescu pacea are un caracter sacru. De aceea el a propăvăduit și demonstrat în intervențiile sale că omenirea nu posedă pentru totodeauna pacea, aceasta fiind de fapt un fenomen al mişcării. În concepția titulesciană Pacea este ceva viu, ceva ce intră treptat în realitate. „Pacea nu e repaus, nu este trândăvie”. Pacea este o stare de spirit, care îşi are izvorul în încredere, iar încrederea îşi are izvorul său în stabilitate. O logică hegeliană.
Pentru diplomatul român nepereche, înţelegerea internaţională este baza unică şi sine-qua-non a menţinerii păcii. Iar abordarea respectivă a fost pusă de diplomația românească în perioada războiului pe primul plan al acțiunii ei, devenind pentru ea un crez, un steag cu care a ieșit la înaintare pe arena internațională și s-s impus promovând-o proclamând ceea ce Titulescu a propăvăduit în clipe grele pentru Europa: „Este în interesul păcii şi al dreptăţii de a ne abţine de la orice intervenţie”. În ciuda dreptății și conținutului lor, cuvintele lui Titulescu, îmbrăcate în cele mai alese veșminte, n-au fost împărtășite de revizioniștii și revanșarzii vremurilor, cu toate că au fost spuse chiar în Reichstag.

Ardealul, inimă a României

Acesta a fost un crez dintre cele mai perene din gândirea și mai ales din fapta titulesciană. Chemarea de mai sus a fost făcută de Titulescu încă din 1914, chiar înainte de a izbucni prima mare conflagrație mondială. Profesor universitar, tânăr deputat atunci, la o întrunire de la Ploiești a prefigurat că: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal”, că „România nu poate fi mare fără jertfă!” Și a avut dreptate. Parlamentarul român ce trăia în fruntariile de după Mica Unire, a înțeles printre primii că: „Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a menţinut viaţa!”.
Cu toate că mulți dintre politicienii acelor vremuri simțeau și ei din plin aceste lucruri, nimeni n-a spus-o atât de clar ca Titulescu. „Ardealul e scânteia care aprinde energia”; sau: „Ardealul e întărirea care îndepărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa /…/ Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere, pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine /…/Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice. Din culmile lui izvorăsc apele care au scăldat românismul în istorie./…/Ardealul împreună cu România liberă este mai presus de toate”.
Politicienii de azi, istoricii, România întreagă nu trebuie să uite aceste lucruri la început de mileniu, în pragul Marii Uniri. Aceste ziceri sunt sacre, sunt un steag pentru contemporaneitate.
Cu toate că era legat cu toate fibra de Oltenia în care s-a născut, Titulescu a cerut prin testament ca trupul său să fie îngropat în Ardeal. N-a fost în hotărârea aceasta prin care își dăruia trupul vremelnic Ardealului decât dorința de a se identifica cu Țara întregită – și prin efortul său – cu tot ceea ce a fost și este de-a pururi românesc.
În aceste cadre pe care în cunoaștere avem datoria să le lărgim, personal îl văd pe Titulescu azi.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg