Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tramvaiul, mersul pe jos, trăsura și dricul

Trei mijloace de transport sunt prezente în nuvela lui Mircea Eliade, tramvaiul, birja și dricul, toate trei semnificative pentru traiectoria profesorului Gavrilescu. Dacă tramvaiul și birja sunt efectiv prezente în narațiune, dricul este amintit doar, cu nostalgie, de un birjar care în tinerețe a fost dricar.
Prea puțin consemnat în dicționarele de simboluri, tramvaiul poate fi acceptat ca un simbol al lumii moderne, reținând atenția prin mișcarea sa mecanică, severă, indiferentă și previzibilă, asimilabilă acelor de ceasornic. Ca mijloc de transport, tramvaiul este insensibil și autoritar, neabătându-se de la un traseu obligatoriu modern și citadin, cu o mișcare circulară, în care individul pare prins inexorabil. Omul se încredințează pasiv tramvaiului și i se supune fără nicio împotrivire pentru a se lăsa transportat aproape ca un obiect. Precum conductorul trenului, taxatorul tramvaiului reprezintă și el autoritatea în interiorul vehicolului, autoritate pe care profesorul Gavrilescu o recunoaște și căreia, într-un moment semnificativ, îi arată respectul cuvenit, punându-și, la apariția acestuia, pălăria pe cap.
Personajul lui Mircea Eliade umblă „cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână”, mai mult, insistă el, „trece regulat de trei ori pe săptămână”, sugestie a unei mișcări absolut previzibile, circulare, căreia profesorul nu i se poate sustage.
Călătorind „regulat”cu tramvaiul, Gavrilescu percepe realitatea prin geamul aceluiași tramvai: „Primăvara, când nu e prea cald, e o plăcere. Stai la o fereastră ca asta și, din fuga tramvaiului, vezi tot grădini înflorite”. El revine asupra mișcării circulare și cuvintele profesorului merită toată atenția: „Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe săptămână”1.
Mișcarea previzibilă a profesorului Gavrilescu, cu tramvaiul ăsta și pe linia asta, este întreruptă în mod semnificativ. Profesorul își aduce aminte că a uitat servieta cu partiturile la una din eleve și hotărăște să se întoarcă.2. El coboară din tramvai pentru a lua altul, înapoi, însă voința profesorului este paralizată. Tot ceea ce admirase până în acel moment, de trei ori pe săptămână, prin geamul tramvaiului, realitatea și vegetalul cu miresmele sale, totul îl ademenește și reușește să-l sustragă( Ștefan Borbely scrie pe bună dreptate că Gavrilescu ajunge prin hazard la grădina țigăncilor) mișcării în care fusese prins. Umbra și miresmele îl cheamă spre viață, oferindu-i la cei patruzeci și nouă de ani ai săi, șansa de a se regăsi pe sine. În această situație, el lasă tramvaiul să treacă pe lângă el, chiar salutându-l cu pălăria ridicată.
Ieșind, ceva mai târziu, din grădina țigăncilor, în urma unei experiențe ratate, înveșmântat și intrat simbolic în felul acesta în „celălalt corp”, al hainelor sale, Gavrilescu se abandonează din nou tramvaiului, un argument în plus că personajul nu a fost (încă) eliberat de condiția sa modestă. Este același mijloc de transport, însă plasat cu câțiva ani mai târziu.
Cu acest tramvai ajunge ajunge pe strada Preoteselor, într-o realitate ce-i este total străină(Otilia, fosta sa elevă, se măritase între timp), tot cu tramvaiul se deplasează la propria locuință, unde, după cum bine se știe, înțelege că și-a pierdut identitatea, nefiind recunoscut/acceptat de către ceilalți.
Tramvaiul nu-l poate duce pe Gavrilescu la destinația dorită: nu-l poate duce nici la lecția de pian( uitarea servietei și întreruperea călătoriei), nici la casa Otiliei ori la propria locunță, ambele ținând de un alt timp și de o altă realitate. El este înlocuit deloc întâmplător cu un alt mijloc de transport, cu birja.
Înainte de a urmări prezența acestui mijloc de transport în imaginarul nuvelei, să ne amintim că atunci când coboară din tramvai întrerupându-și călătoria( sustrăgându-se inexorabilei mișcări circulare despre care am amintit), Gavrilescu merge pe jos, e adevărat, nu mult timp, până la grădina țigăncilor. Într-o carte în care face un adevărat elogiu mersului pe jos, David le Breton urmărește relația care se stabilește între individ și realitate pe parcursul acestei mișcări.„Relația omului care umblă pe jos cu orașul său-scrie eseistul- cu străzile sale, cu cartierele sale, pe care le cunoaște deja sau le descoperă în derularea pașilor săi, este mai întâi o relație afectivă și o experiență corporală. Un fond sonor și vizual îi acompaniază plimbarea, pielea îi înregistrează fluctuațiile temperaturii și reacționează la contactul cu obiectele sau cu spațiul”.3 El traversează un spațiu plin de miresme, mai plăcute ori mai respingătoare, oricum „tramă senzorială”, mersul pe jos prin oraș „solicită corpul în întregime, este o implicare a sensului și a sensurilor”4. Pentru acela care a circulat de trei ori pe săptămână cu „tramvaiul ăsta” și care a perceput realitatea prin fereastră, mersul pe jos constituie într-adevăr o „tramă senzorială”, după cum scrie David le Breton. Atunci când coboară din tramvai, Gavrilescu „regăsi arșița și mirosul de asfalt topit”. Umbra îl ademenește, iar miresmele îl tulbură: „Ajunse la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să aștepte, când îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete”. Într-un cuvânt, prin mersul pe jos, Gavrilescu redescoperă o realitate care, în mișcarea labirintică ce-i fusese impusă până, atunci îi scăpase, ceea ce motivează într-un fel tristețea personajului: „Începu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă și, pe nesimțite, îl cuprinse o infinită tristețe”. Lui nu i se permisese, prin mișcarea circulară a tramvaiului, să perceapă de aproape spațiul în care trăiește: „Atâția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare și s-o privească îndeaproape”(s.n.). Până la un punct, mersul pe jos contează ca o șansă dată personajului de a se elibera de tirania tramvaiului și de atributele condiției de modest profesor de pian, consecință a căderii în urma păcatului atât de des invocat.
Revenind la trăsură( „îl ajunse din urmă o trăsură cu un cal”), spre deosebire de tramvai, aceasta aceasta presupune nu doar o anumită libertate de mișcare, ci este un mijloc de transport mai intim, lipsit de răceala și severitatea mișcării mecanice a tramvaiului. Este, pe de altă parte, mult mai apropiată de mersul pe jos, asigurând contactul cu pulsul viu al spațiului. Trăsura aceasta cu un cal mai reține atenția și din altă perspectivă. Birjarul nu mai este severul taxator. El îi cere lui Gavrilescu doi poli și, cum profesorul nu-i poate oferi suma cerută, omul este urmat docil de trăsură(„se ridică de pe bancă și porni din nou la drum, cu trăsura ținându-se, la pas, după el”), pentru ca în final, și amănuntul reține atenția, banii să nu conteze prea mult pentru birjarul care se mulțumește cu mărunțiș(„Imi dați din mărunțiș”).
Nu trebuie trecut cu vederea dialogul dintre birjar și Gavrilescu, în timp ce trăsura îl urmează pe profesorul hotărât să se întoarcă la țigănci: cu toate că profesorul nu-i poate oferi birjarului suma cerută, „trăsura se ținea după el, la pas”.
Urmându-l de aproape cu trăsura, birjarul intră pe neașteptate în dialog cu Gavrilescu. Ii vorbește profesorului tocmai despre regina – nopții, în timp ce îi aspiră cu nesaț mirosul. Dincolo de aspectul și de semnificațiile sale simbolice, regina-nopții are, ca orice floare, „un simbol al principiului pasiv. Caliciul florii este, ca și cupa, receptacolul activității cerești, iar pentru simbolurile acesteia trebhuie amintite ploaia și roua”5. Cu atribute nobiliare, floarea nu mai contează printr-o frumusețe ce se adresează privirii, ci prin parfumul ei, sugestie a esențelor amplificate de întuneric.
Birjarul insistă în mod deosebit asupra florilor în general(„Grozav ce-mi plac florile”), ceea ce-l determină pe profesorul Gavrilescu să tragă concluzia că el, birjarul este un artist. mai exact îl caracterizează așa cum se considera pe sine însuși: „-Ai fire de artist, spuse Gavrilescu zâmbind”. Fire de artist, birjarul iubește în egală măsură florile și caii. El nu este însă un creator, cum se consideră Gavrilescu, ci un admirator al unei frumuseți pe care o asociază morții: „Îmi plac florile, spuse. Caii și florile. În tinerețe am fost dricar. Ce frumusețe” Șase cai îmbrăcați în negru și înmuiați în aur, și flori, flori, sumedenie de flori!” Ca și Gavrilescu, birjarul a decăzut din condiția sa. Din dricarul slujind moartea, el a devenit birjarul supus unei lumi a utilității. De asemenea, are și el nostalgia condiției pierdute :„Ei, a trecut tinerețea, s-au dus toate. Am îmbătrânit, am ajuns birjar de noapte(cu toate conotațiile nopții, s. n.) cu un singur cal”.
Există o replică în dialogul dintre birjar și profesorul Gavrilescu, ce lasă impresia, prin ambiguitatea formulării, că trimite la grădina țigăncilor ca spațiu al unei experiențe memorabile: „-Ah, țigăncile…făcu birjarul cu tristețe. Dacă n-ar fi țigăncile, adăugă el, coborând glasul. Dacă n-ar fi…”
Gavrilescu se suie în trăsura acestui birjar și acolo, în trăsură, el adoarme lăsându-se condus de acela care în tinerețe fusese dricar.
Atunci când mărturisește că a ajuns birjar de noapte, ne-am fi așteptat ca fostul dricar să invoce și el niște păcate. N-o face. Spune însă, și el, altceva, care amintește experiența trăită de Gavrilescu: „-Era frumos…”

 

 

Note
1 Acest număr reține atenția prin faptul că exprimă o „ordine spirituală și universală”, care operează „în mod exclusiv, diriguind formele în lumea pământeană și în cea cerească(Louis Claude de Saint-Martin, La simbologia dei numeri, apud Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, Taducere din italiană de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004, p. 48
2 „Gavrilescu pătrunde în grădina țigăncilor după ce își pierde servieta cu partituri, aceasta fiind semnul servituții sale umilitoare de profesor de pian. Pierzându-și servieta, eroul poate redeveni-simbolic desigur- artistul care a fost înainte de «cădere», identitatea nostalgiei pe care, de fapt, el o și evocă, întruna”( Ștefan Borbély, Op. cit., p. 123).
3 David le Breton, Eloge de la marche, Paris, Edition Metailie, 2000, p. 121
4 Ibidem, p. 121
5 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri,București, Editura Artemis, 1994

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg