Înțelepții nu scriu, nici neînțelepții. Ne rămâne nouă, iubitorilor de înțelepciune, rataților, căutătorilor, să îi spunem cuvintele, fără a fi la înălțimea lor. Histrioni, am vrea să înlocuim înțelepciunea cu orgoliul de a o spune și de a-i purta masca, chiar când o jucăm imperfect. Singura șansă de reușită nu ne aparține, de vreme ce mizăm cu aplomb pe ideea că înțelepciunii îi este propriu să se exprime, la limită, și prin gura nebunilor.
*
Dacă transgresiune este adevăratul nume al omului, cine ne-ar putea învăța arta de a transgresa limita către bine? Poate înțelepciunea, poate credința, cu toate că nicicând fără riscul major al jocului cu focul, al vecinătății cu moartea.
*
Privesc omul: o mână de carne și de viață, „suflare ce trece și nu se mai întoarce” (Psalmul 77, 44). Unii filosofi încearcă să ne convingă de măreția lui îndoielnică; alții, dimpotrivă, ni-l arată cum, în răstimpul ce i-a fost dat, se preocupă, sinucigaș, cu deșertăciunea și uitarea. Și totuși: măreția ce îi vine din apropierea posibilă de Dumnezeu nu îi conferă oare o noblețe suficientă pentru a-și ignora toate neajunsurile?
*
Până și cei ce se înșală sunt, într-o anumită măsură, martori ai absolutului, până și ateii nu cred în Dumnezeu tot în numele vreunui absolut cu fizionomie răsturnată. Ne lipsește măsura, limpezimea vederii, calma rânduire a lucrurilor. Cât despre absolut, de el nu am dus și nu vom duce lipsă niciodată: în pofida lucidității noastre firave, dezlănțuirile ne sunt temeiuri, binefaceri, zei.
*
Dată fiind aroganța în care își petrece zilele, omul n-ar avea nicio șansă de salvare, dacă n-ar fi lăsat să se prăbușească anticipat.
*
Spre deosebire de Cioran, care și-a jucat necredința de dragul stilului, Nietzsche a mers până la capăt, plătindu-și din plin seriozitatea. Niciun antihrist nu sfârșește bine, la fel cum niciun Christ, firește. Numai că cel dintâi, prizonier al perfecțiunii răului, nu cunoaște învierea și sfârșește tragic în toate lumile.
*
Scrisul, ca formă de moarte: ne privim viața trecând pe dinainte ca niște spectatori indiferenți, atenți la stil, la formă, consemnând prin cuvinte lentoarea aparentă cu care moartea ne consumă. Într-un final, convinși că depozițiile noastre sunt suficiente, că am demascat-o pentru vecie, îi spunem adio, pregătiți să o întâlnim. Sângele ei întunecat, vărsat printre litere, ne va păta încă mâinile…
*
Experiența autentică a nimicniciei: deșertăciunea provoacă, dialectic, o deschidere către un adevăr încă necunoscut, dar căutat, ea funcționează asemenea unei teologii negative ce aruncă punți către incognoscibil.
*
Fără iubirea de vrăjmași pe care Hristos a cerut-o celor ce cred în El, iubirea de oameni este o ipocrizie. Adeziunile noastre schimbătoare – față de umanitate, partid, minorități etc. – riscă să se hrănească din ură. De aceea, când avem impresia că iubim nebunește secta proprie sau a altora, să luăm seama la noi înșine: nu cumva motorul întunecat al unei uri egale funcționează în adâncul nostru?
*
Ne judecăm pe noi înșine de cele mai multe ori cu o îngăduință nepermisă, în răspăr cu opiniile celorlalți, care ne lezează adesea cu luciditatea lor barbară. Pentru că judecata este nedreaptă în ambele cazuri, de ce să ne mirăm atunci de nevoia unei judecăți universale, imparțiale, care să impună adevărul, odihna lui?
*
Totalitatea, când e transferată în domeniul existenței umane, devine forma filosofică a desăvârșirii duhovnicești, surogatul ei intelectual, măsura ei cantitativă, eronată.
*
În afara binelui, libertatea este sinonimă sinuciderii.
*
Despre filosoful fără talent: când vorbește, o face cu o prețiozitate inutilă, ca și cum ar scrie; iar când scrie, scrie mai plat decât vorbește.
*
Dacă Dumnezeul nostru nu depășește limitele lumii noastre, e un idol; dacă o face, suntem pe calea înțelepciunii, nevoiți să acceptăm, cel puțin de la un punct încolo, statutul de neștiutori.
*
Simpla inteligență nu ne absolvă de necesitatea unei pregătiri temeinice. Dacă mulțimea cunoștințelor nu te învață să ai minte, după cum spunea Heraclit, nici „mulțimea” minții nu te scutește de efortul de a dobândi cunoștințe. Parafrazându-l pe Kant, cunoștințele fără inteligență sunt oarbe, inteligența fără cunoștințe este goală.
*
Chiar orientată greșit, pierderea de sine păstrează ceva din măreția chemării noastre dumnezeiești. Un alcoolic sau un drogat, de exemplu, se bucură, pentru o vreme, de deschiderile ei, mai înainte de a eșua în tenebrele propriei prăbușiri. Exersând eliberarea de lume, ei îi depășesc acesteia doar ipocrizia, nu și răul.
*
Salt în gol, credința are de-a face, într-un anume sens, cu o pierdere a lumii și, deopotrivă, cu un câștig pe măsură. A renunța la tot pentru Dumnezeu, când te știi nevrednic de orice promisiune, doar pentru că riscul e colosal; a renunța la tine însuți, cel din prezent, în numele căutătorului sfințeniei înseamnă a paria pe inexistent și improbabil, adică pe o versiune viitoare a propriei ființe, soră cu sinuciderea. Diferența este că acest substitut al sinuciderii nu sfârșește brusc, ci te păstrează suspendat între cel care nu mai ești și cel care nu reușești să devii. În rest, ca de obicei irezistibil, deasupra, dedesubt – absolutul și încurajările lui că nimic nu va fi fost în zadar.
*
Nu îmbătrânim, ne înnoim. Căci de la o vârstă a credinței, „nou” pare un cuvânt potrivit doar prezenței lui Dumnezeu; stau ca argumente repetițiile noastre liturgice.
*
Nicio linie a vieții care nu trece prin Dumnezeu nu merită parcursă.
*
Dumnezeu, Cel dintâi și Cel de pe urmă, stă de o parte și de alta a morții noastre, pentru a o preschimba pentru totdeauna într-un episod interior iubirii Sale.

 

 

(Fragmente din volumul Căutătorul și crucea sa, în curs de apariție la Editura Eikon, București, 2022)