Mihai Măniuțiu
celelalte lucruri inutile
Editura Tracus Arte, București, 2022

 

 

Așa spunea apreciatul regizor și scriitor clujean într-un interviu (amintind de o afirmație asemănătoare a lui I. Mureșan), iar acel virus se vede treaba că e unul cu care se luptă vitejește, de parcă acela ar fi un… Goliat al virusologiei. Mai știi? Doar că rămâne de văzut dacă șansa de reușită are potențialitate „distructivă”, în acest caz: al poeticității expansive, cu virtuți de invalidare a insecurității lăuntrice. Dar, înainte de a testa arsenalul „pacientului”, țin să mai amintesc un „exorcism” al acestuia – „Să nu mai ai coșmaruri, iată unul din nenumăratele chipuri prin care îți poți da seama că instinctul însuși al libertății s-a atrofiat în tine” – despre care Dan C. Mihăilescu spune: „A citi coșmarele ca litere ale libertății, ca scrieri încifrate pe blazonul ființei, este ca o cheie a umanului în textele lui Măniuțiu”. Ce ți-e și cu coșmarele astea, care se metamorfozează aproape kafkian, văduvind libertatea ființială de niște terifianțe prin care artistul, în genere, poate da cu tifla senzației psihedelice de înnăbușire: din pricini paradoxal- onirice de care seninătatea cea hirsută și cu veleități intruzive se face vinovată. Coșmarul, nu-i așa, e ca un hap amar, fortifiant, grație căruia îți vei sfărâma cătușele. Acum, putem ambiguiza, încifra, antifrasticiza și inversa totul. Negativismul, prin excelență, nu-i așa, conferă (de nu exagerez nițel) plus- valoare literarității, cu a sa iradiantă expresivitate. Cred, totuși, că prin faptul că scrie versuri, M.M. caută să obțină o terapie prin care să-și îmblânzească „monștrii” teatralităților de cele mai multe ori subversive și inhibante, care întărâtă neuronii și-i agresivizează. „Tu ești un/ maestru / al nodului / de spaimă”- ni se spune din chiar primul text, pentru că arta spectacolului implică tribulații, provocări, îndoieli și expectanțe ambientale care-i dau maestrului, poate, fiori pe șira spinării. Nu-i o stare care să inducă ideea senzitivă de echilibru și împăcare cu sine, măcar la limita unei rudimentarități ezoterice, pentru că „tot ce-i sus e prea sus/ tot ce-i jos e prea jos”, de aceea poetul își caută un refugiu în absurdizarea unor fixități simbolistice aparent imuabile: „iubea statuile ecvestre de unde caii fugeau peste noapte/ […] dormea noapte de noapte pe buza unei prăpăstii […] în adâncul ei caii fugiți de pe socluri nechezau până în zori/ își făcea culcuș în praf printre copitele lor” (anarhistul zburător, legendă).
Nu-i histrionism aici și nici gratuitate egocentristă, ci un soi de duplicizare a excesivității, până într-un punct în care arbitrariul superfluu și-un damf de aneantizare cioraniană îți dau târcoale.
Poetul Măniuțiu e conștient de riscuri („dacă începe să-ți ardă și mâna/ continuă/ să joci”), dar alifiile cu care e uns îi mai ogoiesc usturimea, apoi își sfidează cu o nonșalantă cruzime chiar propria luciditate, încât îi pare că până și autoreflexivitatea o ia razna prin muzichia surdinizată a sferelor: „nu mă mai deosebesc prin nimic/ de un astronaut/ autist/ am ajuns departe atât de/ departe/ că n-aș mai fi în stare să mă întorc” (claustrare). Apoi, se lasă ademenit – până ce detabuizează, discret, didascaliile – de un acces de infantilizare onto- neuronală: „mi-am adormit creierul// un bebeluș/ tare recalcitrant/ nu-ți scoate colții/ măi copile/ nu-ți arăta ghearele / lamelate/ mama mă-tii de copil al/ nimănui” (nani nani). După ce trecem de câteva poeme parcă scăpate dintr-un „pat al lui Procust”, dăm peste „capcana din fiecare/ gură de aer/ pe care o sorbim”, apoi, „când păsările dimineții/ exultă/ degetele i se afundă/ în tâmple/ (iar acum urmează imaginea- fulger a volumului, nota mea A.S.) acolo / în adânc/ se înfiripă/ doar cântece- scrâșnet” (subl. mea) (gânditorul, legendă). Uneori, actantul poetizant se ipostaziază într-un alt fel de liniște sumeriană, inducându-și un calm proteguitor („ești calm- în următoarele ore/ cei răi și/ răul cel mare/ n-or să te viziteze”, apoi își permite un interludiu mai mult ludic- hilar autoasumat, cred, decât… excerptat din arealul celor cu mintea în pioneze: „mușchiul inimii mele și mușchiul degetului mic/ […] e același mușchi/ bănuiam asta demult și-acum mi s-a confirmat/ inima mea e strict dependentă de starea nasului meu/ și de cea a urechilor mele/ inima mea e un nas- gât- urechi/ și se arată cu mult mai sensibilă/ decât epiderma/ la atingerile de neprevăzut” (lecția de anatomie). Avem parte, aș zice, și de câte-o „incidentală” transcendentalizare morbid- funestă, numai bună pentru a mai schița o ispititoare grimasă, amintindu-ne de o poezucă a d-nei Blandiana („Ar trebui să ne naștem bătrâni”): „am felicitat mortul/ ca în fiecare an/ de ziua morții lui/ și el s-a înclinat/ ceremonios juvenil/ în direcția mea/ cu cât întinerea mai mult/ cu atât devenea mai protocolar/ era caraghios- un copil/ cu maniere de prinț/ bizantin” (paradoxal). Depistăm și un mesaj parcă din partea Gretei Thunberg, cu acutizare vehement planetară („că nu mai e aer/ în aer/ nu-i deloc plăcut-/ respirăm subaerul/ din/ sub- aer/ se pare că va ajunge/ pentru încă o/ generație”), dar și acele neliniști existențiale semantic- frisonante, în care recurența unor gestualități și obișnuințe amenință însuși actul genuin și infailibilizant al creației („dacă aș putea să nu mai repet/ acel gest/ dacă aș putea să nu mai suprim/ acel oftat/ dacă aș putea să nu mai trec/ prin norul de zgură/ în care rămân prizonier/ dacă aș putea să scriu/ fără să scriu” (mici imposibilități). Parcă mi-e frică să și trag aer (sau… sub-aer?) adânc în piept, privindu-mi chiorâș propriul membru inferior („piciorul ăsta e încă viu/ tocmai a scrâșnit din dinți”) doar că nici nu-mi trece prin cap să-ntreb ăăă… ce-a vrut să spună autorul, oximoronizând lucrurile, pentru că cel pe care „în rugăciunile noastre îl pomeneam drept acela/ cu pumnu-i de boxer paralitic făcea knockout/ tot ce simțeam” (acela, legendă). Dar adevărul e că până și mie, lectorul aparent țicnit și îngălat de cel mai dezabuzat solipsism, „privitor ca la theatru”, în linii mari, îmi vine să empatizez tranșant cu cel care le trântește adevărul în față la regi și suverani: „după ce a fost pocnit/ a șaizeci și doua oară cu bâta/ în cap/ clovnul nu s-a mai ridicat/ spectatorii par consternați/ e important totuși / că protocolul/ n-a fost încălcat” (la circ). Iar acum, ca un corolar, iată și poemul (ultimul din volum) care mi-a îmbrâncit în nimicnicie toate proiecțiile imaginarului despre actul de creație în sine, care s-ar cuveni să-i scurt- circuiteze pe toți cei care se apucă de scris, ori de înjghebat poezii: „sub cupola de aur și de safire/ în ritmurile unei muzici/ cum nu mai auzisem până în acel moment/ printre gratii de oțel care ne protejau/ am zărit-o pe lidia jiga/ marea dresoare/ vârându-și coama sălbatică blondă/ în gura leilor ei ca niște mielușei/ (lei care au sfâșiat-o de vie/ în arenă/ nu mult timp după aceea)/ peste ani și ani m-am gândit și mi-am spus/ că asta – cam asta înseamnă să scrii poeme:/ să-ți vâri capul în gura unor lei ca niște mielușei/ care or să te sfâșie dacă (și când) o să li se pară lor/ că așa le stă bine unor fiare regești” (ars poetica).