Grație mijloacelor facile de informare în era tehnologiei, am descoperit recent un artist care aparține, ca sevă inspirațională, de pământul României, dar care locuiește și creează de ani buni în Germania.
Născut pe plaiuri bistrițene, Árpád Rácz (fratele poetului Atila Rácz, trăitor de asemenea în străinătate) s-a format și a activat, la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80, în România, expunând în perioada aceasta la București sau în unele orașe din Transilvania. Din anul 1995 s-a stabilit în Germania, moment de la care parcursul său artistic a căpătat o dezvoltare și o vizibilitate concretizate în numeroase expoziții și lucrări prezentate atât în orașele țării de adopție (cele mai multe), cât și în altele, din Belgia, Italia, Elveția, Letonia. În prezent artistul locuiește într-o zonă împădurită a Bavariei, care se reflectă în sculpturile sale, integrate armonios printre arbori și vegetație forestieră, și în picturile ce împodobesc pereții atelierului și ai casei din lemn devenite cămin.
Cu toate că Árpád Rácz mânuiește cu același talent și dăruire atât pensulele cât și dalta, titlul textului de față mi-a fost inspirat îndeosebi de pictura sa. Și asta înainte să constat că o serie de tablouri poartă titlul generic „Catedrala naturii”. Am avut senzația, până să discut cu artistul și să-i cercetez cu atenție lucrările, că aveam în fața ochilor fragmente de vitralii. Formele filigranate îmi purtau imaginația în interioarele somptuoase ale unor mari temple și chiar mă așteptam să văd undeva, pe site-ul personal sau în alte pagini de promovare virtuale, vreo fotografie în care lumina să îmbrace cromatica bogată în trecerea ei prin sticla de vitraliu. Vioiciunea nuanțelor, tari și totodată suave, de o delicatețe care transpare instantaneu antrenând privitorul într-un joc al vibrațiilor policrome, unde lumina trăiește și nu se diluează, nu topește formele ci doar clarifică planurile – toate așezate pe o țesătură de linii (îndeosebi negre, dar nu numai), structură pe care nu o conștientizezi neapărat la privirea de ansamblu a imaginii, constituie de fapt tehnica personală a artistului. Un secret profesional, mărturisește, căutat în ani de zile, care combină vopsele în ulei sau acrilice, tușuri, în suprapuneri ce au dus la elaborarea unei tehnici în atelier care astăzi poate fi considerată o adevărată semnătura originală.
Pictează în cicluri (valabil și în cazul sculpturilor), o singură lucrare, după cum declara la un moment dat, fiindu-i insuficientă pentru epuizarea temei. În fiecare variantă adăugată sunt invocate noi fațete ale subiectului, care par să iasă în evidență ca elemente de noutate, dar care completează foarte bine tematica aleasă. Lucrările sale cheamă, înainte de toate, la meditație, invitând privitorul să se elibereze de orice rutină și prejudecată, să caute adevărurile existenței ascunse în inocența începuturilor. În seria peisajelor din Transilvania natală, de pildă, artistul se întoarce, cu nostalgia dezrădăcinatului, la un spațiu fizic, și deopotrivă mintal, al cărui caracter idilic îl conștientizează abia după ce depărtarea a născut reverberații în lăuntrul său. Dar Árpád Rácz nu copiază natura, nici nu ocolește realitățile ei, ci doar o simplifică, înlăturând detaliile și accentele secundare, urmărind o sinteză pentru a reda esențialul. Adaugă însă, în unele lucrări, volume cu unduiri de lumini, linii ce duc cu gândul la forme care sugerează o calmă senzualitate. Precum e cazul lucrării intitulate „Haina tatălui din vie”. Despre aceasta există și o poveste, pe care artistul mi-a relatat-o și care, odată dezvăluită, aduce un plus de emoție celui care o vede sub aceste auspicii: „După un an de la moartea tatălui meu – își amintește acesta, am plecat acasă, la casa părinților. Trist, m-am uitat de jur împrejur și mi-am dorit să-l mai văd, așa cum eu întotdeauna l-am găsit, lucrând pământul… Pe fața lui se vedea bucuria pentru ceea ce îi oferea pământul și ceea ce răsărea după munca lui. L-am căutat, dar el nu mai era. Pământul rămăsese nelucrat, numai de o cracă din vie atârna haina lui… Această relicvă mi-a transmis mult…faptul că el va reveni cândva acolo, să lucreze mai departe… Așa că și eu am luat șpaclul, pensulele și culorile și am început să pictez la fel cum el lucra pământul…”.
Pe lângă plăcerea vizuală pe care o generează privitorului simfonia cromatică a picturilor sale, Árpád Rácz conturează și eliberează, îndeosebi din lemn, materia sa preferată se pare, forme cel puțin la fel de atractive în plenitudinea lor sculpturală, pe care uneori le nuanțează prin culoare (a se vedea lucrarea „Rochia de seară”, realizată din lemn pictat). Chiar și în redarea rotunjimilor unor pietre, sugerând șlefuirea lor în timp, în natură, numite „Pietre pentru imaginație”, este folosită culoarea (pictura), dar și, surprinzător, lemnul. Explicația artistului, la fel ca în cazul imaginii din vie, comportă o doză de emoție: „Pietrele, în primul rând, le-am făcut pentru bucuria ochilor mei, la fel cum, pe malul unui lac, m-au bucurat pietrele șlefuite în mii de ani. Pentru ele am folosit lemnul, le-am dat forma de piatră și am desenat pe ele simboluri cu reflecțiile mele despre viață și veșnicie. În natură pietrele vorbesc. Dacă le ciocnești, pietrele cântă. Dacă le cioplești, ele devin forme ale vieții. Așa am început eu să sculptez pietre din lemn. Cândva… o să sculptez o piatră din piatră… ea va fi ultima mea piatră… piatra vieții mele”.
Povestea mi-a amintit de o alta, mult mai veche, despre Brâncuși. Baroana Renée Irana Frachon, modelul „Muzei adormite”, își amintea cum invitându-l pe Constantin Brâncuși la una din proprietățile familiei sale, în regiunea Pirineilor, acesta s-a întors într-o zi de la plimbare cu o piatră de râu ovală, lustruită de ape, cu luciri trandafirii și, dăruindu-i-o, ar fi spus: „Iată, e portretul tău, e blondă ca tine” (Ionel Jianu, „C. Brâncuși. Viața și opera”, ed. 1983).
Ovalul, liniile curbe în general, contrastează cu planurile colțuroase, cu unghiurile geometrice, asigurând volumului o inflexiune organică, o continuitate a suprafețelor care oferă fluiditate luminii. Ceea ce determină și „pietrele” lui Árpád Rácz să întruchipeze seninătatea, armonia. La fel ca în picturile sale, avem de-a face și în acest caz cu o artă a bucuriei de viață, o artă luminoasă, o artă a echilibrului și a unității dintre formă și materie.
Întrucât artistul a trăit mereu într-un mediu strâns legat de natură, sculptura lui conține, inevitabil, și concepția bătrânilor locuitori ai satelor noastre cu privire la spațiu și timp (vezi „Lucrarea timpului” sau „Mirabila sămânță”). Tema este adusă până în actualitate, trecând prin mitologie și istorie, în lucrări precum „Aripa lui Icarus”, „Voievod”, ajungând în modernitate cu lucrările din ciclul „Jazz”.
Atât în ceea ce privește sculptura cât și pictura, arta lui Árpád Rácz vădește o predilecție pentru formă, ritm și compoziție, o armonie intensă a coloritului în care intervin intensități de lumină și inflexiuni de tonuri diverse. În același timp, lucrările transmit invitația la meditație asupra vieții, asupra lumii în general, nu sunt doar simple încântări ale ochiului. Artistul se lasă purtat de amintiri și vise în fața unei pânze, sau a unei materii ce va căpăta formă, dar aceste reverii pornesc de la realitatea umană, iar rezultatul final înglobează intensitatea trăirii, emoția din timpul stratificărilor de culoare sau a tăieturilor cu dalta. Pentru că, spunea Árpád Rácz, „atunci când pui culoare pe pânză, acea culoare trebuie să transmită ceva. Acest «ceva» sunt sentimentele, emoțiile, ideile. […] Cu cât reușești să îi faci pe ceilalți să înțeleagă mai bine sentimentele pe care le-ai adus pe pânză (sau pe alt material), cu atât arta ta va fi mai bună”. Îl asigurăm pe artist că mesajul a ajuns la destinație.