Mi-au plăcut întotdeauna colecționarii pentru că îmi dau ocazia să descopăr adevărate bijuterii în noianul de lucruri pe care le strâng. Astfel se face că într-o colecție clujeană am dat peste un volum în care erau legate numerele revistei Tribuna din 1957, săptămânal de cultură publicat sub lozinca „Proletari din toata țările, uniți-vă!”
Fondată inițial de Ioan Slavici (la Sibiu, în aprilie 1884), Tribuna se dorea un cotidian distribuit în întreg Ardealul care milita pentru unitatea politică a românilor prin cultură. În 1903, publicația îşi încetează apariția la Sibiu, o nouă serie apărând săptămânal la Cluj, începând cu 10 februarie 1957, într-un format de 12 pagini, la prețul de 50 bani. Primul număr anunța prin „Cuvântul de început” dorința redacției „de a umple un gol în cultura noastră nouă”, urmând politica Partidului Comunist Român şi promovând dezideratele socialiste pentru dezvoltarea unei „arte şi culturi realist-socialiste, a unei ştiințe puse în slujba adevărului şi progresului”, din „dorința de a ne însuşi tot ce e pozitiv şi potrivit cu realitățile noastre în arta, literatura şi ştiința țărilor socialismului, orientându-ne în primul rând către experiența bogată a Uniunii Sovietice” (nr. 1, 10 februarie 1957, p. 1).
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la Răscoala țărănească din 1907, Mircea Zaciu recenzează articolele apărute în epocă, scoțând în evidență faptul că „presa ardeleană dă dovadă de o bună înțelegere a fenomenului, al cărui caracter economico-social i se pare de necontestat”. („Ardelenii şi 1907”, nr. 1, p. 3) Comemorarea evenimentelor din 1907 este reluată şi în numărul 2 al săptămânalului, în articole precum „Pe meleagurile Răscoalei” (Dumitru Mircea, p. 1), „1907 – Pagini de antologie” (Panait Istrati, N.D. Cocea, George Coşbuc, Elena Farago, p. 6), „Vestitorii 1907” (I.D. Muşat, p. 4-5) sau „1907 în plastica românească” unde Daniel Popescu remarcă felul în care aceste evenimente „au făcut să vibreze şi sufletul artiştilor plastici, contemporani ai răscoalelor sau veniți pe lume mai târziu”: Octav Băncilă (ciclul răscoalelor „rămâne cel mai puternic document plastic în legătură cu 1907”), Iosif Iser (grafică), Nicolae Vermont („După ce a trecut armata” – desen), Gheorghe Popovici (lucrarea „După răscoale”), Ştefan Luchian. Nicolae Grigorescu, decedat în vara aceluiaşi an, a urmărit îndurerat evenimentele, dar „n-a putut oglindi în opera lui marile răscoale” (nr. 2, p. 2) În acelaşi număr, criticul şi teoreticianul literar Ion Vlad face o cronică a romanului recent apărut al lui Petru Dumitriu, „Cronică de familie” (p. 10), iar Marosi Péter menționează apariția uni „repertoriu aproape complet al peziilor lui Eminescu traduse în limba maghiară”, realizat de Réthy Sándor în Almanah literar maghiar (ESPLA, dec. 1956) în articolul „Eminescu în ungureşte”(p. 7).
Pe coperta numărului 3 al revistei (24 februarie 1957) este reprodusă macheta realizată de Ovidiu Maitec pentru statuia lui Mihai Eminescu (premiul II la concursul inițiat de Ministerul Culturii), lucrare care se va realiza abia în 1975 şi care se află astăzi în fața Teatrului Național din Cluj-Napoca. Alăturat, este semnalată reluarea apariției revistei Korunk, continuând „o tradiție glorioasă plămădită în anii grei ai luptei împotriva exploatării burghezo-moşiereşti”. Un fragment din romanul „Frământări” al lui Ion Agârbiceanu este ilustrat prin desene semnate de Mircea Bălău (p. 4-5). Anul 1957 reprezintă reorganizarea galeriei de artă populară a Muzeului Brukenthal, după ce în 1956 fusese deschisă galeria de pictură; redeschiderea secțiilor muzeului survine unei ample renovări a edificiului şi este anunțată într-un articol al lui Mircea Avram, ilustrat cu lucrări din patrimoniul muzeului (Lucas Cranach, Artur Coulin, Antonys Mor – p. 7). În acelaşi număr este recenzată „O etapă în realismul lui Sadoveanu”, cu prilejul publicării vol. VII al operei scriitorului român, un volum cu „un conținut divers, care evoluiază (sic!) în peisaje variate, include probleme de viață diferite, în altă atmosferă şi altă modalitate de tratare artistică” (Dumitru Isac, p. 2).
Este incitant articolul „Coşbuc şi Longfellow” (p. 8), în care Ion Breazu ia în discuție influența poetului american asupra poeziei lui Coşbuc, pornind de la volumul Balade şi idile, la a cărui apariție (1893) „unii criticaştri s-au aruncat asupra lui Coşbuc, acuzându-l de împrumuturi nemărturisite şi chiar de plagiate”: aceşti „criticaştri” găsiseră nenumărate similitudini între poezia „Toți sfinții” a lui Coşbuc şi „Cupa regelui Witlaf” a lui Longfellow.
În următorul număr, V. Nicorovici face un amplu „Elogiu Hunedoarei”; în urma unei vizite în acest oraş care înregistrează o amplă dezvoltare la nivel industrial, economic, social şi artistic, autorul conclude că „Hunedoara de astăzi este profund originală, nu numai ca o etapă nerepetabilă, unică revoluției, dar şi ca mod unic în care se încrucişează şi se rezolvă contrastele ei interioare. […] Elogiul Hunedoarei este elogiul revoluției socialiste!” (nr. 4, p. 4-5). În acelaşi număr, se vorbeşte despre o serie de „Cercetări arhelogice în preajma Clujului” asupra rămăşițelor dintr-un cimitir vechi de 3000 de ani aflat pe malul Nadăşului. Cercetările realizate de colectivul Muzeului de Arheologie din Cluj, condus de Acad. Prof. C. Daicoviciu, şi Institutul medico-farmaceutic din Cluj, condus de Prof. I.G. Russu, au stabilit că locuitorii acestor locuri erau „de statură mică (în medie 1,58 metri), cu o capacitate craniană destul de redusă (în medie de 1369 cc), ceea ce indică o stare de primitivitate morfologică, un craniu alungit dinainte spre înapoi (dolicocefal) şi înalt (hipsicefal), o față foarte îngustă. El era dotat cu o musculatură puternică, mai ales la nivelul membrelor superioare.” Studiul scheletelor a mai relevat „prezența pe oase şi în special pe coloana vertebrală a unor semne de spondilită reumatismală deformantă” (boală de care suferă şi astăzi o mare parte din populația care trăieşte în această zonă) şi o medie de viață sub 25 de ani (Victor Preda, p. 9).
În paginile revistei este dezbătută problematica repertoriului instituțiilor culturale (teatre, opere, cinematografe, Filarmonică), atât din Ardeal, cât şi de pe întreg teritoriul României; descentralizarea care a avut loc în sistem a dus „la întocmirea unui repertoriu rezonabil, potrivit necesităților locale” („Teatrele şi repertoriul”, Ion Manițiu, nr. 5, p. 1) Cât priveşte „noua plastică” realist-socialistă, în cadrul lucrărilor „Primului Congres al Artiştilor Plastici Sovietici”, T. Şepilov, secretar al CC al PCUS, pune accentul supra rolului artei, acela de a „educa din punct de vedere estetic masele de milioane de oameni ai muncii, … de a fi un instrument puternic de creştere spirituală şi dezvoltare culturală” (nr. 5, p. 11), principii care sunt integrate şi în politica culturală din România.