Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tribună pentru țară nouă (III)

Tribună pentru țară nouă (III)

 

„Liviu Rebreanu cel necunoscut…” se intitulează un amplu articol dedicat de Horia Oprescu scriitorului român (nr. 17, p. 6-7) care a dat literaturii noastre romane precum Ion, Răscola, Pădurea spânzuraților, Adam și Eva sau Ciuleandra. Îi plăcea să lucreze noaptea, în liniște și singurătate, preferând „masa de scris din odăițele mici de la țară“, din casa de la Valea Mare unde, în toiul nopții, ieșea adesea pe cerdac să scruteze „bolta spuzită” printr-o lunetă fixată pe un trepied. Avea o atracție aparte pentru desen și pictură, spunând că „ar fi putut fi artist plastic, așa cum a scris literatură”. Era un personaj sociabil și prietenos, cu o mare dragoste de oameni; de aceea, mulți țărani îi cereau să le fie naș de cununie și apoi să le boteze copiii; „făcea binele tainic”, ajutând mulți tineri țărani să studieze și să ajungă oameni. Pe țăranii din sat îi ajuta cu jalbe și plângeri, prin ministere, tribunale, ori administrații financiare. În ciuda vieții echilibrate și a regimului sobru, încă din 1943 sănătatea lui Rebreanu începe să se șubrezească. Moare în 1944, la doar 58 de ani, fiind înmormântat la Valea Mare și strămutat două luni mai târziu în Cimitirul Bellu din București.
Viorica Marica realizează un frumos portret gravorului Gabriel Popescu (1866-1937) care calcă pe urmele lui Theodor Aman și ale lui Constantin Stahi, transpunând în gravură o seamă de opere celebre din pictura universală; abordează cu virtuozitate toate tehnicile, „insistând asupra gravurii originale, ca și asupra gravurii de interpretare”. După câțiva ani petrecuți ca desenator-gravor la prima fabrică de timbre din România, în 1908 este chemat la București, unde este numit profesor de desen și apoi titular al catedrei de gravură la Școala de Arte Frumoase. „De o vibrație profundă, opera ne dezvăluie o sensibilitate vie dar stăpânită și un temperament complex în care vigurozitatea ardentă și lirismul entuziast se îmbină cu ponderea unei rațiuni mature și cu discreția subtilului” (nr. 18, p. 11).
Interesant este articolul „Poezia comerțului” de Eugen Barbu (nr. 20, p. 1-2), unde autorul realizează o critică a produselor din punct de vedere estetic, dar și al promovării lor în magazine. Pe lângă observațiile pertinente în materie de marketing, atrage talentul scriitoricesc al autorului: „Niște munți de cafea, reflectați în talgere de nichel, dau curiozități exotice. Adăugați la aceasta parfumul și moliciunea măcinării. Râșnitul cu mirosul zdrobirii și cu zgomotul sfărâmării sutelor de ghiocuri verzui ca lișița aduce câștig comercinaților rafinați”. Eugen Barbu observă prezentarea neglijentă a produselor din magazine, acestea având etichete al căror desen este rudimentar și „lipsit de humor”. În plus, autorul reclamă o lipsă de imaginație în domeniul designului vestimentar: griul predominant care duce la melancolie, costume rigide, abuzul de floricele și de linii de pe stofe, pălăriile prezentate în magazine în coloane de pâslă, în loc să fie înșirate pe sârme așa încât, „din cauza luminii solare, să pară trecătorului grăbit, mari păsări plutind”. În același număr (p. 2), Radu Enescu face o cronică romanului auto-biografic Am plecat din sat de Ion Vlasiu.
La comemorarea a 50 de ani de la moartea lui Nicolae Grigorescu, Petru Comarnescu subliniază că, în ciuda faptului că „scriitorii sau criticii văd arta făcută de cei proveniți din lumea satelor ca o artă necesar primitivă, aspră, simplificată prin stilizare sau potențată prin violență, în care nu ar mai fi loc pentru sentimente mai gingașe, pentru armonii mai subtile, pentru viziuni mai îndelung meditate”, acest artist nu a avut nimic „primitiv, brutal și aspru în ființa sa și la fel îi este și arta”. Fire meditativă și visătoare, Grigorescu a știut să redea prin lucrările sale adevărata fire a lucrurilor, „creșterea vieții, drumul ei spre împlinire, năzuința spre marea cultură”, printr-o cunoaștere mai temeinică a naturii, în special în timpul perioadei albe („Mesajul lui Nicolae Grigorescu”, nr. 24, p. 1 și 9).
În nr. 30, V. Beneș tratează „Perioada albă a lui Grigorescu” (p. 10); această etapă a operei grigoresciene se datorează unei slăbiri a vederii pictorului, fapt care nu a rămas fără consecințe. Pe de o parte, colecționarii au evitat achiziția lucrărilor în această perioadă, ceea ce a dus a o scădere a prețurilor lucrărilor: „Criteriul de valoare al colecționarilor rămânând suma gustului personal, tradus în preț de cost, evident că repudierea de către ei a lucrărilor lui Grigorescu din perioada albă a provocat o scădere a prețurilor acestora și, implicit, credința că sunt de o valoare artistică inferioară”. Totuși, autorul articolului consideră că această etapă a creației lui Grigorescu e „cea mai originală […] și cea mai românească”: lumina se prezintă ca o „masă de pulbere luminoasă, aproape incandescentă”, culoarea e „difuză ca identitate și armonizată în alburi colorate subtil și rafinat”, iar forma este sugerată într-un mod discret, conferind o „realitate luminoasă și colorată atmosferii”.
„Retrospectiva Pallady în Transilvania” constituie un prilej pentru Viorica Marica de a-i dedica acestui artist un amplu articol (nr. 25, p. 10), unde accentuează preferința lui Pallady de a oglindi realitatea în mod obiectiv, fără accente dramatice, într-o cromatică calmă și punctată de armonii „surdinzante”: „Revelatoare pentru structura lui Pallady sunt preferințele care îl îndemnau să admire rigurozitatea compozițională și spiritul metodic al lui Leonardo, perfecțiunea liniei în pictura lui Ingrès și să respingă cromatica senzuală a lui Tizian sau, în pictura noastră, a lui Petrașcu, înclinat spre strălucirea grea a venețienilor”. Pallady se dovedește o fire contemplativă, un creator preponderent cerebral, portretele sale prezintându-ni-l „în nuditatea vulnerabilă a universului său sufletesc”.
Referitor la „Expoziția Ștefan Luchian” de la Muzeul de Artă al RPR din București, V. Bereș (nr. 28, p. 10) face o critică a modalității de expunere a lucrărilor (acuarele, pasteluri, desene). Deși aceasta prezintă un material documentar extrem de bogat și util pentru înțelegerea operei artistului, „expoziția ne oferă o conologie văzută în mare, făcută după rudimente de date obiective, fără ca opera să fie supusă unei analize critice-științifice a evoluției facturii, manierei și stilului artistului”. Există în opera lui Luchian un soi de unitate la nivelul exprimării, un limbaj stilizat original pentru arta românească, articulat „în sincope și ritmuri noi de culoare”. Numărul este ilustrat cu lucrări ale artistului.
Mircea Zaciu ne introduce „În atelierul unui mare artist” (nr. 31, p. 1 și 10), ale cărui tablouri „făceau senzație când erau expuse”: deși făceau senzație în rândurile publicului străin, doamna directorului de la Bancă „era gata să leșine privind terifianta imagine din Gazele, cu chipurile răvășite ale soldaților în fața morții iminente”. Este vorba de pictorul sătmărean Aurel Popp, ale cărui lucrări se impun și astăzi prin forța compoziției și a cromaticii, prin vitalitate, introspecție, dar și patriotism. Ele trădează felul creatorului lor: „carura puternică a omului, felul semeț în cere-și ținea capul leonin, avântat mereu, bătăios fără odihnă, prezența unei energii extraordinare…”

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg