Tipul de numărare vorbită grecească era o numărare zecimală, ca a noastră, în care numarul zece și puterile lui zece reprezintă unități de ordin superior. Însă tipul de numărare vorbită grecească, la fel ca cea sanscrită și ca cea latină, ca să ne limităm numai la acestea, ne arată urmele unei numerații vorbite cu baza în numărul trei, care a reușit să imprime o amprentă în mentalitatea însăși a poporului și a justificat, dacă nu chiar a determinat, predilecția pitagoriciană pentru numărul trei. “Ecoul acestei predilecții, scrie Arturo Righini1, a ajuns până la noi; trei este în mod universal considerat ca fiind numărul perfect prin excelență; maximele populare: omne trinum est perfectum, (nu există doi fără trei), se inspiră de la acest concept”. Trei este considerat un număr perfect și corespunde Tatălui, Fiului și Sfântului Spirit/Duh la creștini. Patru, cu tetraktys-ul pitagorician (ca succesiune aritmetică a primelor patru numere naturale), corespunde principiului evoluției naturale și celor patru elemente cosmologice, pământ, apă, aer, foc. Cinci, pentagrama (ca un poligon intersectat și stelat, ca o stea în cinci colțuri) este simbolul liberului arbitru, adică a capacității omului de a alege între bine și rău. Steaua cu cinci colțuri este semnul de recunoaștere al adepților Școlii pitagoreice și pe care discipolul trebuie s-o realizeze dintr-o singură trăsătură de condei.
Mai sunt considerate numere perfecte șapte și zece. Numărul zece reprezintă totalitatea tuturor principiilor. Pitagoreismul reprezintă o înaintare a gândirii înspre abstact întrucât se concep relații numerice care fac lumea inteligibilă. Deoarece lucrurile sunt numere, după cum spunea Pitagora, universalul este ordonat și supus legilor. Fără număr și măsură lumea ar fi înghițită de haos.
„În școala pitagoriciană și neopitagoriciană, scrie Loria2, era în vigoare maxima generală că orice enumerare a lucrurilor trebuia să admită o împărțire în trei categorii”; Aristotel reia sentința pitagoriciană că totul se conclude cu numărul trei, care corespunde tuturor lucrurilor și că numărul trei se găsește frecvent inter sacra; de aceea cardinalul Borromeo3 într-o operă rară și puțin cunoscută reia această observație a lui Aristotel”.
În ce-l privește pe Platon, el începe dialogul său pitagorician prin excelență, Timaios cu cuvintele: unu, doi, trei, scrie Teone din Smirne4, în expunerea sa a chestiunilor matematice utile la lectura lui Platon; este primul număr care are un început, un median și un sfârșit; pitagoricianul alexandrin Porfir5, ne spune că „există în natură ceva care are un început, un mijloc și un sfârșit, și care pentru a indica o asemenea formă și natură, pitagoricienii i-au destinat numărul trei.”
Arturo Reghini face o analiză etimologică extrem de precisă: „Numărul trei este sfârșitul acestei treimi sau triade și nomenclatura indo-europeană a numerelor ne arată în cazul numărării că el era din punct de vedere arhaic ultimul număr, și după el trebuia început de la capăt. De fapt în latină quator sau quater înseamnă din punct de vedere etimologic et tres deoarece qua este o enclitică latină; cuvântul sanscrit catur este supus aceluiași proces formativ. În limba greacă una din enclitiche este te care apare și în eolicul tétores și în doricul téttores și această structură se regăsește și în italiană în cuvintele caterva, (quaterna) pătrimea) și quadena (cincimea)6.
O reluare a acestei legături între trei și patru este furnizată de frecvența în grecește a expresiei treis kai tetraxis, de exemplu într-un pasaj din Virgiliu „O terque quaterque beati”7, care conform lui Macrobius este o imitație a unui pasaj din Homer în care autorul lucrării Theologumena arithmetica exprimă un sens mistic. Și Dante continuă spunând: „Au fost enumerate de trei și de patru ori”; și această arhaică asociere a lui trei cu patru este în acord cu cea pitagoreică a lui Tetraktys care este reprezentat de un triunghi echilateral sau de litera Delta care este a patra literă din alfabetul grecesc.
Trei este într-un anumit fel ultimul număr, scrie Arturo Righini, și deci numărul perfect prin excelență; astfel în sistemul de numărare vorbit cu baza în numărul trei, patru este o unitate, așa cum este în sistemul zecimal; și numerele patru și zece la care am văzut legătura în tetraktys, în care se găsesc asociați, aceasta și datorită faptului că se constituie noua unitate pentru cele două sisteme de numărare8.
Și gramatica contribuie să-i dea lui trei o importanță specială, deoarece sunt numeroase distincțiile gramaticale ternare care se pot face, chiar dacă unele din ele pot fi opera intenționată a experților în gramatică și deci urmarea cauzei și importanței pe care o are numărul trei. Oricum limba este precedentă gramaticii și distincția dintre cele trei numere gramaticale, a celor trei genuri și a celor trei persoane, nu este o distincție artificială dorită de gramaticieni.
Putem observa, de asemenea, că numărul trei se folosește în greacă la formarea superlativului: trismakares semnifică cei fericiți, și trismegistos semnifică cel mai mare, care este format ca în franceză, cel mai mare (très grand)9.
“În mod natural treimea treimilor, adică numărul nouă 9, produs din cele trei căi câte trei este din această cauză, așa cum a observat Dante, un număr perfect; și nu ne miră că numărul trei și nouă au o mare importanță în cadrul cultelor și magiei. După Gomperz10 sfințenia numărului trei am putut-o deja întâlni la Homer, unde de fiecare dată s-a reunit în aceeași Invocație o treime a Zeilor, de exemplu a lui Zeus, Athena și Apollo. Cultul strămoșilor, onorat în mod special sub numele de tritopatori sau treimea părinților, tatăl, bunicul și străbunicul.
„Nouă, scrie Rhode11, așa cum bine putem observa, este în mod special în Homer o cifră rotundă; era deci foarte comună și normală în antichitate, o împărțire a perioadelor de timp conform grupurilor de nouă”.
Pitagoricianul Anatolios, a citat versuri din Homer (Iliada, V, 160) pentru a putea demonstra că Homer a recunoscut o valoare specială numărului nouă. Și Pseudo-Plutarh a observat că Homer pare să arate o predilecție specială pentru numărul trei12 și faptul că i-a recunoscut o valoare specială numărului nouă, prin care a pus în evidență un vers din Iliada, XV, 169; acel vers pe care, cu aceeași rațiune, l-a amintit și Lydus, la fel și anonimul autor al operei Theologumena arithmetica.
Porfir13 povestind despre vizita pe care Pitagora a făcut-o în Creta, ne spune că Pitagora s-a urcat printr-o deschizătură acoperită de un văl de lână neagră spre locuința imaginară a Zeului; aici conform ritului a petrecut de trei ori câte nouă zile, timp în care a văzut Tronul ce i se pregătea Zeului. Observăm că aici apare numărul douăzecișișapte (27), cea de-a treia putere a numărului trei; și Porfir, care știa bine că trei ori nouă este egal cu douăzeciși șapte, a insistat asupra caracterului ritual și sacru al acestei perioade de timp, de două ori sacru deoarece este compus din trei enneade.
Zeller14 s-a oprit îndelung asupra folosirii numărului trei în ceremoniile funerare grecești, la fel și Adolf Kaegi15 comentează destul de mult numărul trei în ceremoniile mortuare din India, Iran, din Grecia și de la Roma. Multe din aceste obiceiuri au ajuns până la noi, care după aceea au trecut de la păgânism la creștinism, iar liturghia catolică ne oferă un exemplu în ritualul triduo, în novena și în ceremonia pentru ceea ce se numește trigesimo (al treilea om) la celebrarea funeraliilor. Calendarul roman are ca zi de referință nonae, adică cea de-a noua zi înainte de Idi (sărbătoare dedicată lui Marte). În Evul Mediu erau încă în vigoare orele temporale, iar Dante vorbește de ele în lucrarea Noua viață și le amintește în versurile:
„Fiorenza în cercul antic, unde ea urmărește încă cea de-a treia și a noua oră.”
A noua oră era miezul zilei; și este o voce care trăiește încă în englezescul noon și în anumite dialecte italiene, de exemplu Barbarani o folosește în poeziile sale din dialectul din Verona.
Această venerație pentru numărul trei și nouă, atât de profund existentă în limbă, așa cum era folosită în mentalitatea greacă, a contribuit în manieră pitagoreică și a fost făcută pentru a diferenția treimea în orice colecție de lucruri, cu atât mai mult că Crotone, Sediul Școlii pitagoreice ale cărui baze le-a pus Pitagora, unde merg des în peregrinările mele, a fost o colonie dorică, una din cele mai vechi cetăți dorice, era o colonie care era împărțită în trei triburi16.
Micile imbarcațiuni ale Dorilor se numărau cu ajutorul multiplului numărului trei, iar Dorii erau calificați trixaires, adică poporul celor trei triburi; denumirea era antică deoarece și Homer vorbea de cele trei triburi dorice.
„În mod sigur această venerație a numărului trei, conclude Arturo Righini, nu este o caracteristică numai a pitagoreismului: tradiția extrem-orientală, de exemplu, o expune în Tao-te- king cu formula: Unu a produs pe Doi, Doi l-a produs pe Trei, iar Trei a produs toate numerele.
Fabre d’Olivet17 a observat că această doctrină este exprimată în mod elegant în așa zisele Oracole ale lui Zoroastru: termenul strălucește peste tot în Univers și Monada este principiul său. Antichii teologi venerau în principal trei Zei: Jupiter, Neptun și Pluto, fii lui Saturn și ai Reei, triplul fulger al lui Jupiter și Tridentul lui Neptun.”
În continuarea acestei tradiții, creștinismul are Sfânta Treime, cei trei Regi Magi, tripla lor ofertă, cele trei cruci de pe Golgota. Dar în pitagoreism această venerare a numărului trei a avut o importanță cu totul specială, deoarece caracteristica pitagoreismului stă tocmai în rolul său fundamental cunoscut ca număr principiu.
„Am văzut cum unul din principiile de bază ale Legii conform cărora individualizările se grupează în unități colective, cum sunt cele ale „trinității” Substanței, scrie Pietro Ubaldi18. El răspunde unui principiu de „echilibru” superior (ordine), este un sistem mai complet în care ființa diferențiindu-se în cadrul evoluției și în același timp face distincție față de cele ce-i sunt asemănătoare, se reorganizează găsindu-și unitatea. Vedem acest principiu peste tot și de mai multe ori am putut nota prezența sa. În formă de Treime este Divinitatea în legea Sa. În trei etape este creația oricărui univers, triplu este aspectul său, tridimensional este spațiul, la fel și sistemul-conștiință și celelalte sisteme dimensionale care îl preced și care îi urmează. Triplu este omul în ce privește principiile, adică corpul fizic, dinamismul care-l mișcă sau inteligența care-l coordonează și-i reglează mișcarea; un microcosmos făcut după imaginea și asemănarea cu Dumnezeu
Universul se individuează printr-o unitate în treimea sa. În seria unităților colective, în procesul de recompunere unitară prin care totul compensează și echilibrează procesul de separare și de diferențiere evolutivă, primul adevărat multiplu al numărului 1 este 3; în timp, așa cum vom vedea, submultiplul lui 1 este în 2, în sensul că, așa cum unu este triplu, este în același timp o dublă jumătate. Omenirea a simțit prin intuiție acest principiu al trinității, iar revelațiile i l-au transmis și-l regăsim nu numai în cadrul fenomenelor, ci oriunde în gândirea umană, în religiile sale, ca și cum ar fi fost întipărite în sufletul lor. Îl regăsim în treimea egipteană a lui Osiris, Isis și Horus, în treimea indiană a lui Brahma, Avidya, Mahat, în Treimea creștină a Tatălui, Fiului și a Duhului Sfânt. Îl regăsim în conștiința religioasă a celor trei stări ale Sufletului: infernul, purgatoriul și paradisul, atât de perfect puse în echilibru în viziunea dantescă”.
Vom vedea în continuare cum s-a articulat Treimea în concepția Sfântului Augustin.

 

 

Note
1 Arturo Righini, I numeri sacri, Casa editrice Ignis, Roma 1947, p. 96.
2 Gino Loria, Le scienze esatte, a doua ediție, Milano 1914, p. 821.
3 Federici Cardinalis Borromaei Archiepiscopo, Mediolumi, De Pythagoricis Numeris, Libri tres, Mediolani, 1627, Vedi lib. II, cap. XXVI, p. 116.
4 Theonis Smyrnaei Platonici, in Expositio rerum mathematicarumad legendum Platonem utilium , ed Hiller, Lipsia, 1878, p.45 și p. 100.
5 Porfir, Vita Pythagorae, 51.
6 Arturo Reghini, op. cit., p. 96.
7 Virgiliu, Aen. I, 94.
8 Cfr. A. Righini, op. cit. , p. 97.
9 Ivi p. 98.
10 Gomperz, Les penseurs de la Gréce, I, 116.
11 Erwin Rhode, Psiche, trad. it., Bari, 1918,I, 255, nota.
12 Ps Plutarh, Vita Homeri, 145.
13 Porfir, Vita di Pitagora, ed. Carabba, Lanciano, 1913, p. 157.
14 Eduard Zeller, Sybillinische Blattern, Berlin 1890, p. 40 și urm.
15 Adolf Kaegi, Die Neunzal bei den Ostarien. Separatdruck aus dem philologischen Abhandlungen.
16 A. Meillet, Apercu d’une histoire de la langue grecque, Paris, 1913, p. 98.
17 Fabre d’Olivet, Les vers d’orés de Pithagore expliqués, Paris, 1813, p. 98.
18 Pietro Ubaldi, La Grande Sintesi. Sintesi e soluzione dei problemi della Scienza e dello Spirito.