Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Tristeţe

Tristeţe

 

 

Tristeţe

O tristeţe de fildeş s-a lăsat peste oraş
Mâinile noastre au devenit de piatră
iar sângele a îngheţat buzele clipei

şi buchetele de flori îşi plâng rădăcinile

Ziua este o crăiasă de zăpadă
care joacă inima de gheaţă a unui băiat sculptat
în porticul catedralei din piaţa prin care înoată peştii memoriei

 

Despărţirea de ape!

Apele au plecat din oraş năvalnic cum stepa de pe copitele cailor
A rămas praful şi pulberea pe străzile pietruite ale memoriei
Izvoarele sunt secate de întrebări, iar florile şi parcurile s-au dezgolit de uitare

Oamenii au devenit un fel de cumpene din vechi timpuri uscate
Roţile au moştenit maşini împotmolite în nisip
Sânii au uitat demult să mai fie udaţi de şoapte şi lacrimi

doar strada în care locuia trecutul a rătăcit o carte de poveşti
din amintirile lui făt-frumos când citeau umbrele „Tinereţe fără bătrâneţe”

 

Rupestră

Nespuse ierburi din poveri
ne-ndreaptă căile amare
precum pelinul din zăpezi
şi sângele ciutelor vânate

Nespuse clipe de priveghi
se toarce calea-n potecile frânte
şi noi mai stăm pe blânde ierni
în viaţa ce n-a fost să învie

nespuse sunt de şoapte tainele
şi cresc cum buruienile-n memorii
noi ne-am născut să pierdem zorii
şi tu să pleci frângând mătănii
cu meteori prelinşi din zodii

nespuse vorbe spulberate de august
când cad luceferi fără glorii
şi plaja spală mările pustii
ştergând pe fire de nisip corăbii
desenul vânătorii de iluzii
o inimă ce gustă rodii

nespuse sunt de gânduri prinse-n arcuri
ce spumegă crepuscul prin roadele târzii

 

Era să fie

Poetul s-a întâlnit cu filosoful
Total întâmplător
pe strada brumată de melancolia unei toamne târzii
Deși se cunoșteau doar din cărțile de joc ale memoriei
ce le făcea feste tot mai des s-au recunoscut imediat
după pașii grei ai amintirii uitate

S-au oprit sfios și atins cum Titanicul de un aisberg

Filosoful a încercat să convingă o metaforă
că „era să fie” poetul,
dragostea unui izvor pentru ulciorul spart al inimii
o revărsare a mirării peste degetele Domnului
peste sufletul unor oameni sculptați din cel mai bun pământ,
care „ar fi posibil să fie”
pe drumul pe care s-au întâlnit poetul și filosoful
unde întrebarea vorbea despre o poveste de viață
care nu a fost să fie

 

Floare de colţ

Floarea din faţa porţii s-a uscat
cum lacrima obrazul nepăsării
cum inflorescenţa stânca uitării

Trecătorul nu şi-a mai întors privirea spre petalele clipei
iar mâinile tale nu au mai plivit frumuseţea
S-a ofilit singură cum toamna melancolia târzie
Fără să vadă nimeni sclipirea din adierea ochilor unui parfum scump
ca durerea unei amintiri
– o păpădie spulberată de colbul unei nopţi polare

Florea a rămas doar memoria necunoscutului
un desen pe retina unui pictor al tristeţii
unde singurătatea şi veşnicia nu se sfârşeşte

 

Urcarea

Se aude cum bate depărtarea ecoul,
inima muntelui
clopot otrăvit de singurătate și izvoare secate

Doar tu, melancolie, urci rocile uitării fără să asiguri oboseala tristă a timpului

A sosit vrerea ca înălțimea să-și lase barbă și plete,
să recunoască truda și îmbrățișarea florii de colț

Ca lupul flămând ceasul mușcă zăpușala vieții
și brazii se lasă tăiați de trădarea trecerii.

Tot mai des și greu genunchii tremură urcarea

Acolo sus, în aerul febril al gheții, crăiasa zăpezii așteaptă răbdarea
Norul uscat de amintirea lacrimii,
ultima cupă de cucută cu dragoste a filosofului Socrate

 

Trecerea

Florile nu mai înfloresc ca altădată
Pietrele nu mai vorbesc cum o făceau odată
Cuvintele nu mai desenează mirări pe privirea muntelui
Nici zăpada nu mai este aşa de albă
Şi nici pe vârf amintirea nu mai vrea să urce

A îmbobocit primăvara în palma ta de ghiocel
Ziua are rădăcinile zdrenţuite de echinox
Nimic nu mai este ca altădată
Întrebările şi-au luat rucsacuri de bolovani în spinare
şi trec pieziş valea sâmbetei
Acolo unde a rămas memoria să moară de sete
lângă steagul ce vântură dorul de ducă
şi uscăciunea izvorul cu apă vie
din care marinarii îndrăzneţi nu se mai satură
de cerul unui ochi albastru care s-a stins de mult
în scrumiera unde cocorii şi-au făcut cuib
O amintire frumoasă
Să nu fi o frunză supărată pe copac
Un izvor de seră care se întoarce la rădăcini

Braţele unei păduri nu te pot atinge
Nici fiarele sălbatice nu odihnesc vânătoarea
sub umbra stufoasă de taină a ochilor tăi

Şi nici liniştea dimineţii nu mai este ce-a fost

De la tine a rămas doar zborul măiastrei
din ansamblu lui Brâncuşi
Şi tristeţea care aşteaptă singură poarta sărutului
la masa tăcerii

unde porumbeii ciugulesc vorbe şi raze de soare
cu priviri de lupi

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg