Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2020
Premiul II, Secțiunea Proză scurtă

 

 

Paul o considera pe mama lui mai frumoasă decât oricare altă femeie. Îi spunea deseori că ar trebui să meargă la Paris, parcă așa se numea orașul despre care vorbea prietena lor, și, când se gândea la ea se simțea mândru că are o prietenă de aceeași vârstă cu mama lui, deși abia împlinise șase ani. Pușa dădea drumul la radio, îl lua la dans, ai văzut cum mișcă mâinile năzdrăvanul tău, ca un fluture, și el zbura până când Oltea, mama lui, oprea muzica, gata, că ne bat vecinii în perete. Atunci el redevenea copil și se cumințea o vreme.
Era blond și avea ochi speciali, cap de bour, nu altceva și când prietena lui îi spusese prima oară că e special se privise în oglindă pe furiș și încercase să afle ce avea el în comun cu bourii. Se supărase la început. O luase pe maică-sa aproape și îi șoptise la ureche, eu nu sunt bour. Pușa avea auzul foarte ascuțit și o oprise, lasă că îi explic eu.
— Că doar n-oi fi bou, prietena mea nu poate avea decât un copil cu ochi de bour, adică o frumusețe de copil, și îl trăsese de mână pe holul îngust, ce zici?, îl ridicase în fața oglinzii din baie, vezi că ești special?, și el a observat că maică-sa îi privea din ușă râzând.
În prima zi în care simțise că a mișcat, maică-sa îi alesese numele. Paul. Povestea o știa tot de la prietena lui. Și dacă e fată?, o întrebase ea, îi spunem Paulina, e un nume generos, că doar nu o să îi spun Tanța ca să devină Țănțel sau Ileana, ca să fie… Ionel?
Paul a înțeles privindu-se în oglindă ce înseamnă să fii special. Cercetase dinții încălecați ca solzii de pește și descoperise deodată frumusețea de ochi de bour. Rămăsese singur în baie și se așezase pe capacul veceului, pipăindu-și fața. Când revenise în bucătărie, câteva minute mai târziu, prietena lor plecase și pe masă era o cutie din care Oltea scotea coli albe.
— Ai putea fi soția unui actor francez, i-a spus privind-o. Numai să te vadă. Nu ar trebui să vorbești, doar să îl privești cu ochii tăi cât vaca, mama l-a privit contrariată, el s-a corectat, cu ochii tăi… de căprioară. Era fericit că și-a amintit ce îi spusese Pușa mamei într-o zi în care ele se întorseseră de la filatură devreme.
— Curând o să arăți ca Filofteia, aia de împinge căruțul cu ațe.
— Bruneta durdulie?
— Da, aia cu ochi de căprioară, dăduse Pușa din cap de câteva ori, la fel cum dădea câinele de pluș pe care îl țineau pe fereastră și pe care el nu îl atingea de frică să nu i se desprindă capul.
Oltea se prefăcea că nu înțelege la cine se referă.
— Și cu nasul roșu?, întrebase ea, și Paul a știut despre cine vorbeau pentru că în iarna aceea mersese și el de câteva ori în locul acela în care, din cauza zgomotului mașinilor, nu se auzeau tocurile mamei și nici exclamațiile lui. Fabrica e plină de femei „rezistibile”, cu inimile legate cu sfoară, și aia furată, îi deslușise mai târziu Pușa. Tu să nu ai grijă, de sfori face rost maică-ta, îl asigurase când întrebase cu ce o să își lege inima când va fi mare și atunci Oltea râsese mai mult ca niciodată și lui mai că îi venise să o roage pe prietena lor să locuiască împreună ca să o vadă mai des pe maică-sa râzând, doar că ar fi trebuit să mute clasoarele din sertarul noptierei, poate și șosetele din raftul de sus, ca să-i facă loc pentru haine, rujuri iar asta nu i-ar fi plăcut. Trebuie să fi avut și ea ațele ei colorate și nu mai era loc nici pentru ale mamei lui.
Le asculta deseori vorbind despre femei cu inimile înfășurate la fel ca instalații în jurul pomului de Crăciun și când Pușa spusese că unele ar fi în stare să își pună inimile pe tavă oricărui prostănac, el le văzuse înșirate pe raftul magazinului de unde maică-sa lua carne și întrebase dacă inimile se vând scump și iar auzise râsul ei. Paul știa ce înseamnă să arăți ca pomul de Crăciun, văzuse bradul la fereastra vecinilor și într-o seară se lipise cu nasul de sticla rece așteptând să se aprindă luminile, însă nu înțelegea de ce inimile femeilor ajungeau în galantar și nici de ce maică-sa îl ciufulea de câte ori o întreba despre ele.
În seara aceea urmărea cu interes mișcările mamei care împăturea hârtiile albe, transformându-le în plicuri mici. Băiatul repetă mișcările mâinilor ei și când i se păru că a înțeles încercă și el, împături câteva și le făcu teanc. Mama privi plicurile, e bine, haide, vezi că poți, și amândoi au continuat o vreme să împăturească și să așeze vrafuri.
— Mamă, de ce facem asta? o întrebat-o la un moment dat.
— Cine nu muncește nu mănâncă, a spus ea. Terminăm plicurile și primești prăjitura.
— Ai luat din nou prăjitură, mmm…, să terminăm mai repede!, Paul agită mâinile, oftează și o privește pe sub gene după ce câteva plicuri alunecă sub masă.
Oltea îl sărută pe frunte.
— Le așez eu, tu mănâncă.
El așteaptă. Privește fix amandina. Vrea să ia bila de ciocolată de mărimea unui strugure uriaș care stă pe moțul de cremă și pare că îi face cu ochiul, el își duce mâinile la spate și se reazemă de spătarul scaunului, arătându-i limba.
— Paul, mănâncă, ce faci? Uite ce bine arată!
Copilul dă din cap.
— Nu e bună?
— Cred că da. Ia și tu.
— Azi nu vreau, îi răspunde mama concentrată asupra plicurilor.
— Ai spus că trebuie să guști din orice mănânc, să nu fie otrăvită.
— Cum să fie otrăvită? Își amintește, egoismul poate fi o otravă pentru ceilalți. Am uitat. Tu nu vrei omori pe nimeni, nu-i așa?
Paul auzise tot de la Pușa că Parisul este orașul în care oamenii se îndrăgostesc și mor din dragoste. Mai auzise și că se urcau în Turnul orbilor, așteptau până se întunecă și când coborau erau la rândul lor orbi de fericire și frumoși cum nu fuseseră niciodată până atunci.
— Un turn al fericiților sau al orbilor?, a întrebat-o pe maică-sa privind încă la bila de ciocolată. Ea știa la ce se referă pentru că o întreba deseori același lucru.
— Mai degrabă un turn al minciunilor. Frumusețea nu are bastoane albe, și nici ochelari fumurii, e nevoie doar de sinceritate, a murmurat ea. Lasă vorba, mănâncă.
Cum Paul nu înțelegea ce vrea să spună a înfipt lingurița în moțul de cremă al amandinei.
În noaptea care abia trecuse, visase că se plimba pe un pod care se legăna între cele două blocuri de pe strada lui. Era legat la ochi cu un prosop de bucătărie. Nu îi spusese mamei ca să nu îl întrebe unde e prosopul și se jucase cu polonicul alb care era potrivit pe post de baston gândind că se află pe pod și trece dintr-o parte în alta de mai multe ori.

A doua zi, la câteva ore după ce Oltea s-a întors de la muncă, Paul s-a așezat pe scaunul din bucătărie și a cerut să primească plicuri.
— Poate mâine, a răspuns mama obosită.
— Nu mâine, astăzi vreau să muncesc.  Cine nu muncește nu mănâncă, așa ai spus.
— Nu mai am plicuri. Păstrează-ți cheful de muncă pentru altădată.
—Mamă, mi-e foame, și când a spus foame, vocea lui era leșinată și el știa că mama lui uitase să-i încălzească supa.
— Mă ajuți altfel, așezi farfuriile. Ai muncit toată săptămâna, așa că mănânci și astăzi.
Paul încercase de mai multe ori să afle cum e la Paris, pentru că i se părea un loc fantastic. Orbii de pretutindeni ar fi trebuit să meargă acolo, tot Pușa îi spusese, și taică-tu fusese orb la farmecele mamei tale. Ce or fi însemnând nu înțelesese prea bine, dar avea încredere în ea, o crezuse pentru că îi spusese și că bunica lui era un pic oarbă, dar altfel, o boală a bătrâneții și el îi ascunsese ochelarii mamei și îi înapoiase abia după ce ea nu îi mai citise din cartea de povești pe care i-o adusese de curând și înțelesese la ce folosesc ochelarii bunicii.
Când părinții lui se despărțiseră, Paul bănuise că era un alt fel de orbire, fără să știe a cui, despre care Pușa nu a vrut să îi explice prea multe, dar i-a dat ghemele colorate pe care Oltea le adusese în poșeta ei uriașă trimițându-l în cameră și el a fost fericit că avea propriile sfori colorate. Și lui îi era frică să nu orbească și înțelegea de ce mama lui nu voia să vorbească despre Paris, probabil și ei îi era frică, așa că o vreme nu a mai întrebat-o nimic, până când a uitat de ce tace și a reînceput discuția.
— Mergem la Paris?
Oltea s-a întors spre el și a așteptat până când Paul a tăiat găluștile de griș și le-a mestecat încet, încet, așa cum făcea când voia să îi arate că este cuminte. Văzând că ea așteaptă, Paul a spus dintr-o suflare tot ce gândise în serile trecute dar nu avusese curajul să îi spună ca să nu o supere.
— Ne plimbăm pe strada pe care locuiesc actorii și așteptăm să apară. Ai să vezi că vine sigur unul cu o mașină roșie, cum am văzut în filmul de ieri seară, ne cere să luăm masa împreună, tu primești flori și eu o amandină. Mâinile lui desenează pe masă conturul buchetului, în vreme ce picioarele i se leagănă alert.
Mama dă din cap amuzată.
— Trebuie sa mergem, mamă. Eu pot să muncesc și mai mult.
— Mai bine cheltuim banii aici. De ce la Paris?
—Voi avea și eu un tată care să mă învețe tot ce știe. Mă va prezenta prietenilor: acesta este copilul meu.
Se ridică în picioare, aranjându-și bluza de bumbac cu dungi verticale. Observase că șeful mamei devenea mai înalt când stătea drept și tușea de câteva ori, așa că repetă gesturile lui.
— El este copilul meu pe care l-am învățat tot ce știu eu. Este bun, chiar mai bun decât mine.
— Nu ne este bine? Doar noi doi, nu suntem fericiți?
— Nu înțelegi, mamă? Va avea cine să aibă grijă de tine. Eu voi putea să mă căsătoresc cu o femeie ca tine, care are un copil. Să pot fi fericit, așa cum ești tu acum.

Când Paul a suferit din dragoste prima oară, Oltea i-a amintit de ghemele lui colorate. Sigur, a vrut să îl zburlească la fel ca în copilărie, dar mâna ei nu îl mai ajungea. Le-a scos din ultimul sertar al noptierei la care nu renunțase nici după atâția ani, le păstrase alături de clasoarele bunicii, amintindu-i de pomul de Crăciun și de entuziasmul lui de atunci. Ochii lui au licărit trist și în următoarele zile și-a construit o inimă uriașă de vată, a răsucit pe ea firele roșii, cărămizii și a pus câteva fire galbene și verzi, apoi altele albe și negre, i s-a părut amuzant, este extraordinar să îți poți construi propria inimă, i-a spus mamei care nu l-a înțeles, dar i-a zâmbit, și el a continuat, cât de frumos e să crezi în turnul orbilor, cum de-am uitat, mamă…
Paul nu ieșise din casă în ziua aceea de toamnă, rece, umedă, foșnitoare, lenevise până pe la nouă în patul cald, apoi privise de la balcon în lungul aleii blocului și singurătatea care plutea între el și pământ l-a amețit. A urcat pe marginea balconului încercând să vadă dacă poate păși cu ochii închiși, cu o mână se ținea de perete, în cealaltă avea inima lui mare. Oltea tocmai închisese ușa apartamentului în care locuia, și a tresărit. Cumva a simțit că băiatul ei devenise bărbatul cu inimă de vată legată cu sfori colorate care aproape luminau. Ceea ce nu știa era că el pășea pe marginea balconului cu tâmplele zvâcnind.
Ea venea să îl vadă totdeauna sâmbăta în jurul orei zece, discutau despre toate și despre nimic și râdeau, mâncau ceva împreună, de cele mai multe ori ce aducea ea, apoi el își continua porția de singurătate.
Liftul era defect în ziua aceea. Când Paul și-a aruncat în gură prima boabă de strugure, zeama dulceagă l-a făcut să se înece, a încercat să o scuipe, mama lui urca atunci primul etaj, apoi al doilea, el a mai încercat o dată să arunce din gât boaba care devenise parte din el, mama lui urca etajul al treilea, el a încercat din nou și atunci și-a amintit că are ochi speciali, i-a simțit pulsând, ieșind din orbite, uriași pentru trupul lui, și mama a urcat etajul al treilea, s-a oprit pe palier câteva clipe, număratul face bine, unu, doi, trei, patru…, până la al optulea a trebuit să se mai oprească de câteva ori și a ajuns să numere din doi în doi până la treizeci și șase cât împlinise Paul și inima ei fusese legată cu sfori colorate care îmbătrâniseră odată cu ea și când îl simțise cu inima de vată în mână mama uitase să respire, cele câteva etaje pe care le avea de urcat păreau o scară până la cer pe care ar fi trebuit să fie îngeri, însă îngerii erau și ei obosiți, urcaseră de atâtea ori în ziua aceea încât aleseseră să se odihnească între nouă și zece.
Paul a încercat pentru ultima dată să rupă nodul din gât care devenise un munte, muntele lui, a înțeles că nu va mai împărți nimic, niciodată și a pășit în gol, convins că turnul orbilor există.