După moartea fiului său Alexandru, în vara anului 1915, într-un cumplit accident de automobil, Coșbuc publică puțin, trudind mai ales asupra tălmăcirii Divinei Comedii, epopeea marelui poet florentin care-i va încununa opera de traducător.
Din anul 1918 se cunoaște o singură poezie, Vulturul – publicată în revista Scena, An. II., 1918, nr. 56. Despre geneza acestei poezii avem două mărturii contemporane: I. Peltz: „În ianuarie 1918, într-o seară încețoșată l-am găsit pe Coșbuc scriind. M-am retras, rugându-l să mă ierte că l-am stingherit. – Am terminat. Stai frumușel, m-a liniștit poetul. Vremurile acestea m-au stârnit… Coșbuc scrisese un poem care l-a și publicat în revista Scena. Tot în acea perioadă, scriitorul Carol Ardeleanu își amintește de o convorbire cu poetul Firelor de tort care îi spunea că „Unirea se va face neapărat, impusă ca o necesitate organică a poporului nostru.”

 

Vulturul
de George Coșbuc

 

Venind de departe cu zborul întins
S-oprise deasupra Ceahlăului nins,
Ș-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins
Căzu, ca să prindă vro pradă,
Cum uneori parcă vezi fulgerul stins
Pe când nici nu-ncepe să cadă.

Eu nu știu fui vesel ori trist în acel
Ocol ce-l făcui împreună cu el,
Că-ntâi îmi păruse că-i vis și mă-nșel
Dar bine venitu-mi-a-n minte
Vulturul văzut în rotire la fel
Cu ani de viață-nainte.

Un pisc singuratic al muntelui plin
De colțuri de stâncă, cu zborul său lin
Acela-l rotea prin văzduhul senin
În sute de cercuri egale,
Și-n fiece zi și tot timpul vecin
Umbririlor nopții din vale.

Păstorii spuneau că păzește pe-ai lui,
Că-n rece cuib scoate părechea sa pui
Și hrană-i ducea ori pe-aceea ce nu-i
La staul pe-amurg, din mioare,
Ori cerbi sugători ce se culcă sătui
Sub brazii ce-acopăr izvoare.

Și parc-aș vorbi ca de lucruri de ieri,
Ce drag îmi era nesătulei vederi!
Când singur în largul înaltei tăceri
Brăzda cu rotirea sa golul;
Și-uimit cum de-a lungul atâtora seri
Eu stam urmărindu-i ocolul.

Dar groaznic venit-a într-o zi, din apus
O noapte cu-atâta-ntuneric c-a pus
În minte-ne stavile putinții de-adus
Aminte ce-i timpul și locul,
Și-urlau în cumplita cădere de sus
De-a valma și apa și focul.

Ci-ncet se făcu și-o lumină ca-n zori,
Iar ziua, ce prinsă de-ai spaimei fiori
S-ascunse pitită-ntre ceruri și nori,
Se-ntoarse, și soare fu iar,
Și-apusu-i stârnit-a minuni de culori,
Cum nu mai fu-n lume vro seară!

Iar sufletu-n noi ce și-acum tremura,
De farmec cuprins, ca pierdut se mira!
Dar unde-o fi piscul? Căci nu mai era
Și-n locul  lui –  gol  și lumină –
Vulturul, el însă și-acu-nconjura
O stâncă trăsnită-n ruină.

Deodată cu țipăt se-ntoarse napoi
Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi
Spre văi, și departe, cu zborul greoi
Încet ni se stinse vederii.
De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi
Rotind în luminile serii.

Poezia aceasta trebuie pusă în relație de opoziție cu oda Zece Mai (scrisă în 1909), închinată regelui Carol I. Și aici personajul principal este un „Vultur venit din munte”, un mesager care-i întreabă rând pe rând pe români dacă vor un prinț viteaz și tânăr, dacă vor libertate și neatârnare, dacă vor ca România să devină regat. Ultima strofă sintetizează aceste împliniri; „Zece Mai ne-a fi de-a pururi/ Sfântă zi, căci ea ne-a dat/ Domn puternic țării noastre,/ Libertate și Regat”. Dacă în această odă vulturul este un mesager, în poezia omonimă, un pastel, vulturul capătă valoare de simbol. În Dicționarul de simboluri, vulturul simbolizează regalitatea și tendința spre înălțimi. El se oprește deasupra „Ceahlăului nins”, munte evocat și în pastelul Vara,, pe un pisc singuratic. Poetul urmărește încântat zborul vulturului care este stăpânul văzduhului și păzitorul plaiurilor românești și se așează pe înălțimile piscului de munte. Peste aceste plaiuri veni „o noapte cu-atâta întuneric c-a pus/ În minte-ne stavili putinții de-adus/ Aminte ce-i timpul și locul/ Și-urlau în cumplita cădere de sus/ De-a valma și apa și focul./” După ce această urgie a naturii contenește, vulturul se ivește din nou; din nou se abat furtuni și fulgere asupra piscului care-și pierde măreția și dispare. După încă o rotire a stâncii „trăsnite-n ruină” este parcă hotărât să revină, dar „ca unul ce-și schimbă gândirea”, vulturul se depărtează și dispare: „Iar sufletu-n noi ce și acum tremura,/ De farmec cuprins, ca pierdut se mira!/ Dar unde-o fi piscul/ Căci nu mai era/ Și-n locul lui – gol și lumină -/ Vulturul, el însă și-acu-nconjura/ O stâncă trăsnită-n ruină./ Deodată cu țipăt se-ntoarse napoi,/ Ca unul ce-și schimbă gândirea, și-apoi/ Spre văi, și departe, cu zborul greoi/ Încet ni se stinse vederii./ De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi/ Rotind în luminile serii.”/
Poezia a fost publicată o singură dată în revista menționată; vulturul este o alegorie simbol a poetului care  mai puțin de peste trei luni  a trecut la cele veșnice, adică „ni se stinse vederii/ De-atunci nu-l văzură nici alții, nici noi,/ Rotind în luminile serii”. Imaginea țării, sfârtecată de agresorii războinici, cu toate alternanțele: lumină/ întuneric- apariția/dispariția vulturului ca simbol al libertății, este dominant tristă și accentuată de finalul poeziei.
Dar poetul care a fost „suflet în sufletul neamului” are o mai explicită viziune a împlinirii aspirației de unitate națională. Într-o poezie intitulată Spadă și corăbii, pe care n-o vom găsi în edițiile din a doua jumătate a secolului XX și nici în cele mai recente, dar pe care o citează „in extenso” Octavian Goga în discursul de recepție la Academia Română din 30 mai 1920. Poezia este dedicată Alteței Sale Principelui Carol „pe vremea când era mic copil”, Coșbuc îl vedea jucându-se în grădina Castelului Peleș. Poezia este o odă închinată celui care, acum copil, va ajunge la vârsta bărbăției și va împlini idealul atât de mult dorit al unității naționale. Această poezie a lui Coșbuc a plăcut atât de mult lui Goga, pentru că, dacă n-am ști autorul, am fi tentați s-o atribuim poetului Cântecelor fără țară. Ca și la Goga, compozițional, poezia cuprinde două părți: prima parte imaginea unui „neam bătut de Dumnezeu”. Dar ca profeții Vechiului Testament, Coșbuc nu rămâne la această imagine întunecată, „el vede sfârșitul luminos de epopee” și cu „glas de prooroc despică taina vremurilor”. Ca mai târziu, Goga, poetul visează „voinicul/ Ursit să scape fata de-mpărat/ Cum Făt Frumos a fost ursit s-o scape./ El iar o să ridice-un neam furat/ De-ai săi dușmani, și aproape aruncat/ Sub bulgării-nspăimântătoarei sape/ Veni-va el, și peste munți și ape/ Semeț va stăpâni în vest și-n est; / În inimă-mi o știu, o știu eu bine!” În ultimul vers, viziunea unității naționale este întărită prin repetiția verbelor la viitor, într-un contrast de aspecte verbale: pozitiv/negativ: „Și va veni și-un timp dorit,/ Când cele-nguste-și vor mări cuprinsul/ Când cele ce au fost jos vor fi într-adinsul/ Și nu ne va-ngrădi-n puteri învinsul/ Șirag de munți”.
Și Goga încheia referindu-se la sfârșitul lui Coșbuc  și la unirea visată  de poet: „Minunea visului s-a împlinit. Coșbuc însă și-a profețit și prăbușirea lui. El n-a mai fost să cânte izbânda, balada cea din urmă”.