Consiliul
Județean Cluj
Ultimul interviu al scriitorului Ion Agârbiceanu
În Cluj, la casa nr. 31, din str. Andrei Mureşanu, m-am oprit de multe ori, fără să-mi pot învinge emoția, care îmi înmuia picioarele, ori de câte ori încercam să deschid poarta cu grilaj metalic. Acum trebuia să-mi înving timiditatea şi să-i aduc, la împlinirea celor 80 de toamne, mănunchiul meu de trandafiri. Chiar dacă mi s-ar fi oprit un nod uscat în gât, fără să mai pot scoate un cuvânt, îmi închipuiam că, aşa cum mă înfățişasem, trebuia să mă înțeleagă. Aproape fără să-mi dau seama, am apăsat de trei ori pe butonul soneriei, conformându-mă anunțului înfipt în uşă: Ion Agârbiceanu. Sunați de trei ori…
Cele câteva momente de aşteptare le-am simțit în zvâcnetul inimii. La etaj s-a deschis o fereastră şi s-a ivit capul alungit cu o barbă stufoasă, tăiată într-o formă geometrică. Mi-a zvârlit, de sus, cheia. Şi astfel am reuşit să mă strecor, cu fotograful împreună, şi să urc o scară întortocheată, în acea limpede seară de septembrie.
Stătea într-un scaun odihnitor de nuiele, în balconul casei dinspre grădină, de unde se profila un frumos peisaj cu arbori. Era o atmosferă de fantastic, de ceva feeric în acel tablou, cu lumina împrăştiată ca pulberea de argint. Fotograful a încercat să surprindă reculegerea aceasta intima, pe care o trăia veteranul sărbătorit.
– Am venit din Sovata… Vă doresc mulți ani fericiți!
Florile l-au făcut să surâdă.
– Mulțumesc. Mă bucur că nu m-ai uitat. Pofteşte, intră!
În cameră, pe pereți, împrejur, tablori şi rafturi cu cărți, de la Shakespeare la Balzac, până la contemporanii nostri, Popovici şi Preda.
Ne-am aşezat pe scaune, lăsând tăcerea să mai estompeze emoția.
– Poate vrei un interviu?
– Nu. Doar o simplă discuție.Şi totuşi, pentru că ați pomenit de interviu, într-unul acordat recent revistei „Luceafărul”, ați menționat ceva demn de reținut: „Literatura, zugrăvind oameni vii, va avea un caracter educativ prin eroii pozitivi, ca şi prin cei negativi. Dacă e artă adevărată, nu poate să nu îmbărbăteze la luptă pe cei ce-s conduşi de acelaşi ideal în viață.”
Pornind de la această judicioasă reliefare a caracterului educativ, pe care-l are literatura, ce perspective considerați că ar exista, pentru scriitorii contemporani?
Au urmat câteva momente de pauză. Mă aşteptam la o formulare savantă. Replica a fost însă cât se poate de simplă şi naturală:
– Scriitorii, zugrăvind activitatea celor cu brațele şi cu mintea, fac ca, prin freamătul creației lor, să dea puteri noi de avânt muncii, să scoată în evidență figurile care se disting, mai complicate şi mai înălțătoare decât ale celor de altădată. Şi astfel, scrierile literare au rol educativ prin eroii pozitivi, pentru înfrumusețarea caracterelor, pe calea muncii şi culturalizării. Însuşi întelesul pe care-l dă partidul literaturii e să contribuie la reliefarea muncii, punând în pilde de viață pe muncitorii care împlinesc mai integral partea fiecăruia de trudă.
– Care perioadă din îndelungata dv. activitate literrară o socotiți mai rodnică?
– Cea mai rodnică perioadă am avut-o la Sibiu, între 1940-1945, când, zi de zi, nu scriam decât literatură. Atunci am realizat cantitativ mai mult decât în cei 50-60 de ani din urmă. La Sibiu s-au înfiripat cărțile Frământări, În pragul vieții, Prăpastia, Prăbuşirea, Lume nouă, apoi Strigoiul – cel mai mare roman ca întindere, rămas în manuscris –, Faraonii, volum în care trebuia să apară şi Stana etc. Acestea le socotesc cele mai realizate, nu ca simple schițe, cum sânt cele de la începutul activității mele literare.
În Editura „Mecu” din Bucureşti am scos romanul Domnişoara Ana, dar, cu durere spun, editurile nu dădeau la tipar toate manuscrisele mele. Aşa au rămas, neştiute, multe. Din cartea Vremuri şi oameni nu a fost aprobat decât volumul al treilea, în care descriam stări din România de după Primul Război Mondial. Acuma, Gheorghe Pienescu, care mi s-a părut un cercetător priceput, a venit la mine să confruntăm manuscrisele, pentru editarea operei mele în zece volume. Atenția aceasta mă
bucură.
– Ce înrâuriri pozitive asupra scrisului dv. a avut lectura personală?
– O puternică impresie am simțit citind romanul Anna Karenina şi o încercare de apropiere cu acesta s-a manifestat în Legea trupului sau Povestea unei vieți, cum i-a fost titlul mai întâi. Cu eroina, doamna Olimpia, am fost binişor influențat de capodopera lui Tolstoi. Pe când urmam seminarul din Budapesta, am citit în limba maghiară primele traduceri din Gorki, din ceilalți scriitori ruşi, ca şi din scriitorii francezi realişti.
– Este posibilă o limbă literară unitară sau aceasta e în corelație şi cu anumite aspecte regionale?
– Cred că trebuie să avem o limbă unitară, lăsată în puterea scriitorului, cum o poate exprima de frumos fiecare, deosebit de la unul la altul. De ținut seamă este ca scriitorul să nu bată câmpii, pe regiuni. Am şi eu regionalisme ardelene, ca şi Creangă – moldovenisme, ca şi în vorbirea burghezilor lui Caragiale – mahalagisme.
– Spuneai că vii din Sovata. Mai sânt pe acolo alune?
– Da. Ați fost şi la Sovata?…
Iluminat de un zâmbet straniu, rezemat pe speteaza jilțului bătrânesc, începu să-şi depene firul amintirilor, cu o vioiciune care m-a surprins. Mă încerca o emoție pe care ai prilejul să o trăieşti rar în viață.
– Am fost şi la Sovata, într-un fel de vacanță de gazetă. Aici l-am cunoscut pentru întâia oară pe Sadoveanu, care venise la vânătoare. Tocmai apăruse proaspăt romanul Frații Jderi şi îl citeam de zor. L-am întrebat cum poate scrie aşa mult.
– Dumneata mai ai slujbă, eu însă nu fac decât să scriu mereu şi, zi de zi, se adună.
Spunea că scrie uşor, că nu prea face corecturi, că nu prea revine asupra aceleiaşi pagini, asemenea cu mine. De la el mi-a rămas un lucru de căpetenie. M-a întrebat dacă am corespondență cu scriitorii.
– Aproape deloc.
– Nu lăsa de pe urmă nimic, mi-a zis el. Distruge tot, fiindcă opera rămâne pentru critică, iar întâmplările mărunte nu au importanță pentru scris.
La Sovata umblam toată după-masa după alune. Îi plăceau şi lui. Mi-era plin buzunarul cu alune. Aveam un cleşte cu care le spărgeam, el avea o dantură minunată şi le rodea zdrăvăn. Am făcut acolo băi calde. Mi-au plăcut locul cu drumul spre lac şi dimineața ciocănitoarele deasupra acoperişului de şindrilă, unde băteau de să se spargă…
În privirea dusă undeva departe, sclipind încă de vioiciune, simțeam adunată acea putere de observație şi suflu de poezie, care învăluie plăcut descrierile sale, deosebeam uriaşa experiență de viață, care l-a făcut să rămână un profund cunoscător al oamenilor şi naturii.
Înnoptase bine. Se simțea obosit după atâtea interogări, care i-au concentrat atenția. Şi pentru că stătea la masa obişnuită de lucru, peste care se desfăşura un maldăr de hârtii, fotograful l-a surprins într-un instantaneu. Am îndrăznit să-l iau, spre aducere aminte celor tineri, de la un octogenar care n-a încetat nici în crepusculul vieții să trăiască pentru îndelungă zăbavă deasupra slovelor scrise mărunt.
N.R.
Interviul a apărut în ziarul local „Steaua roșie”, din Târgu Mureș.