Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ultimul menestrel: Negoiță Irimie

De toată lauda strădania doamnei Gabriela Leoveanu care a alcătuit o masivă selecție din poezia lui Negoiță Irimie: Ultimul anotimp (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2011. Cu un „Cuvânt de suflet pentru Ultimul anotimp” de Gabriela Leoveanu).
Puțini își mai amintesc de acel februarie 2000 când poetul Negoiță Irimie ne-a părăsit pentru totdeauna. Și, în ciuda faptului că, în viață fiind, era mereu anturat de prieteni (sau doar de companioni), pe care îi onora cu câte un vers, ori cu câte o vorbă de duh, astăzi, parcă, prea puțini dintre aceștia aduc vorba despre el. E adevărat că și anturajul, ca să zic așa, al orașului, a devenit altul (aproape cu totul, altul). „Continentalul”, în care își petrecea, cu o societate aleasă de boemi, atâtea seri lângă un pahar de vin, dovedindu-se un bun viveur („Seniorul de Conti, prințul de Arizona”, cum îl numește Horia Bădescu), nu mai este. Nici fotbaliștii de la „Știința”, cărora le-a închinat atâtea stihuri encomiastice, nici Bebică Manoileanu, antrenorul de rugbi, care îl adora ca pe un frate, și nici simezele de pe Strada „6 Martie”, unde era aproape nelipsit la deschiderea expozițiilor, rostindu-și exegezele („Semnătura lui Negoiță Irimie – spunea profesorul de istoria artei Mircea Țoca – însemna un gir de prestigiu”). Numai versul său, frumos colorat, ne-a rămas nealterat în suflete. Și, poate presimțindu-și finalul clipei celei repede, se rostise la un moment dat: „De-acum să vină iarna! Sunt toate pregătite;/ Bradul din fața casei albi fără motiv,/ Sub cai aleargă drumul și urma pe copite/ Pare-un autograf definitiv.// Noi șalurile zării le-om flutura prin iarnă/ Către un cer fantastic vom alerga hai-hui;/ Când gândurile noastre tot înapoi se-ntoarnă/ Ca într-un vers celebru, ciudat, al nu știu cui!// Zadarnic sfidăm iarna – purtând fulare negre,/ Eu am plecat cu toamna spre un miraj agrest;/ Și pe când tu aluneci spre stepele integre/ Sufletul meu viseză un somn pe Everest” (Să vină iarna). Ritmul și imagistica, cultivate cu o lejeritate spectaculoasă, îl învecinează, fără tăgadă, lui Serghei Esenin, și acela un împătimit al melosului fără cusur. Căci, Negoiță Irimie a fost, vreau să cred asta, ultimul menestrel adevărat („Se făcea că mă pierd într-un verde castel/ Purtând rime duble în păr și la vestă,/ Apar ca o presimțire celestă/ Cu cântecul meu – ciudat menestrel” – Recoltă târzie) în cetatea de pe malurile înguste ale Someșului. Era romantic și romanțios, era nostalgic și evocator, era elegiac și ludic aidoma vechilor trubaduri goliardici: „Am pierdut iar trei brichete/ Două roz și una neagră/ Într-o casă cu trei fete/ Cu paloare de pelagră.// Și eu le-am iubit pe toate,/ Și eu le-am pierdut pe rând,/ Și ard pustiit de-un gând:/ Trei deodată, nu se poate.// Azi îmi încălzesc la soare/ Mâinile de frig încinse,/ Visând focul ce încins e/ În a toamnei lumânare” (Trei deodată nu se poate).
Biografia lui Negoiță Irimie se confundă aproape în totalitate cu aceea a revistei Tribuna, din a cărei primă generație de redactori ai seriei demarate la Cluj, în 1957, de Ioanichie Olteanu, făcea parte. Venise de pe băncile universitare (nu chiar imediat) aducând între proaspeții colegii de condei de acolo, candoarea unui suflet pur și solar, așa cum a rămas până la sfârșit, impunându-se, fără ostentație, prin cumințenie și mai ales prin talentul pe care a știut să-l cultive fără a se ambala în osanale aduse regimului și Partidului, așa cum se cerea atunci, imperativ, scriind despre mineri și colectiviști, despre constructorii de blocuri, despre barajele luminii și despre ororile războiului etc., etc., atâta cât să nu se poată spune că nu știe sau nu vrea să cânte pe acea strună, de fiecare dată însă punând totul sub semnul metaforei și al simbolului cu rezonanțe estetice: „Iată-mă sosit. De aici să-ncepem deci./ Să înălțăm spre-nalt noul poem;/ Îmi încing focul cu izvoare reci,/ Cuvintele din patru zări le chem.// Prind rimele, solid, și urc pe schele,/ Că-s prevăzut acuma cu destule/ Aripi de foc, mistrii și alte scule –/ Să-nalțe, suplu, versurile mele// Și sunt mereu, de fiecare dată,/ Legenda lui Manole, repetată” (Creație). Mai ales în volumul de debut, Cascadele luminii (1964), a fost dator să scrie poeme tematice. Pe urmă, din când în când, a știut să aplice o strategie care să-l ferească de orice… suspiciune din partea oficialităților. A scris poeme inspirate din obligatoriile, tradiționalele documentări în… câmpul muncii, la barajul de pe Argeș, în minele de cărbuni de pe Valea Jiului, despre feroviari ș.a. (volumul Joc de planete, 1966), a conceput un ciclu patriotic (volumul Patria limbii române, 1985) ș.a., liricizând acolo unde alții s-au exprimat propagandistic: „Aliniate-n marginea de zare/ Cutremură pământul cinci tractoare// Ca niște armăsari ce-nghit jăratic/ Tresar nervos, aruncă foc pe nări;/ Câmpia se întinde până-n zări/ Și peste-o clipă tropotul sălbatic/ Va da ecou peste câmpia verde./ Și aruncând în urma lor scântei,/ În depărtarea zării se vor pierde// Pornite, brusc, din margine de zare,/ Cutremură pământul cinci tractoare.// Și cinci flăcăi cu bice lungi de vânt/ Strunesc galopul lor peste pământ” (Galop mecanic). Șansa pastelului îi surâde. Aratul acesta al tractoarelor, bunăoară, aduce, dacă vreți, rezonanțe de replică cunoscutului pastel al lui Alecsandri, în care „Boi plăvanii câte șase/ Trag, se opintesc în juguri!”, dând aură parodică momentului în actualitatea industrializată.
Temperament romantic, cultivând cu obstinație versul clasic, poezia lui Negoiță Irimie se caracterizează printr-o ritualizare baladescă a discursului, fapt care îl apropie, într-un fel aparte, de programul estetic al cerchiștilor sibieni de odinioară: „Eu sunt un fluture de seară/ Gătit cu aripi colorate,/ Din fulgere-mi croiesc cravate/ Și dorm în clopote de ceară.// Cerul cafelei îmi descântă/ Certificatul de botez/ În care-un sfânt Ștefan își cântă/ Pierdut – limanul portughez.// Când trec pe străzi, un roi de fluturi/ Se sinucid în vechi balcoane,/ Spre care, cerule, mai scuturi/ Iluzii vechi de revelioane.// Se-ascut sub cer acoperișe/ Când flutur nobila-mi cravată/ Care-mi fusese cumpărată/ De ziua mea de o gheișe./ Și anul Nou când stă să cadă/ Pe ecuator și Capricorn,/ Pe-aripi de fluturi mă întorn/ În casa mea ca-ntr-o baladă” (Fluturi de seară). Gesticulația largă, în care cuprindea deopotrivă lumini cosmice ca și zări meridionale, cu mări învolburate și zboruri frânte de pescăruși, aducea parfumuri exotice, arome extravagante, în care își desena grațios prezența, cu descinderi aventuroase în legendele cu iz oriental ce-i pigmentau metaforele: „Când clopote amare răsună-n foi de nuc,/ Din nou mă strigă marea spre stepele lichide,/ Și pânzele vibrează; mă duc ori nu mă duc?// Ca și un dor de ducă sub ceruri mă usuc/ Mari semne de-ntrebare mă biciuiesc, livide,/ M-așteaptă iarba verde la țărmuri de Floride/ Și-mi desenează harta exploratorul Cook.// Stau gândurile-ntinse ca rufele la soare,/ Mă sfâșie-ndoiala și-o dulce lașitate,/ Și navighez pe gânduri, așa întins pe spate,// Și norii pe catarge-s ca rufele murdare,/ Dar nucul din grădină îmi spune: nu se poate/ Copacului-i stă bine să moară în picioare!” (Mă strigă marea). E în toată lirica lui Negoiță Irimie o stare nostalgică, un dor de spații mari, cum ar fi zis A. E. Baconsky, o tandrețe feciorelnică cu care se apleacă spre faptele lumești, cultivându-și harul peisagistic cu virtuțile pictorilor coloriști de altădată, dând aură de miracol elementelor naturii într-o dinamică a liniilor de fugă, contemplând trecerea fertilă a anotimpurilor în care îi place să se confunde până la identificare:„Lumina cade ca să urce-n frunze/ În sânge și în viile corupte// Lumina suie ca apoi să cadă/ Rostogolind în sânge o cascadă// În care peste noți clipește-un far/ O candelă într-un alai stelar.// Cade lumina ca apoi să suie/ Spre luna ce adoarme-ntr-o gutuie.// Și toată noaptea o auzi cum sună/ Lucrarea toamnei arcuind spre lună.// Aracii-ncovoiați de lașitate/ Ce poartă rodul stelelor pe spate.// Și-i o tristețe, și o bucurie/ Ce o presimți în strugurii din vie.// În bradul ascuțit ca și o turlă/ În care amintirea verii urlă” (Lucrarea toamnei). Scrie pasteluri, balade, sonete și romanțe, nepăsător la experimentele modernității confraților. Dar, în chiar această fascinație a verbului melodic, a strădaniei spre perfecțiunea prozodică, mi se pare a consta viabilitatea modernă a poeziei sale. Fiorul emoțional e autentic și vibrant, cu osebire în lirica erotică, în care își poetizează stările nostalgice ca într-o continuă tristețe a neîmplinirilor, a trădărilor și despărțirilor romantice: „Cohorte lungi de gânduri se-ngrămădesc de-a valma,/ Și-am distilat veninul să urce în blesteme;/ Dar soarele de vară ce-l mângâiam cu palma/ Mi se răstoarnă-n suflet și iar vrea să te cheme.// Din streșinile verii cumplit te-am hăituit/ Și foc am pus la cuiburi, arzând cu pomi cu tot,/ Dar focu-ntors în inimă s-a răscolit cumplit/ Că ard ca și o torță și să o sting nu pot.// Steaua iubirii noastre s-a sfâșiat în spații./ Și-ncremeni pe geamuri în albe flori de gheață;/ Dar parc-aud sub ceruri aceleași vechi orații/ Și flacăra iubirii simt iar cum se dezgheață.// Ți-am spus să pleci din suflet, ți-am spus să pleci cândva;/ Dar ce mai stau sub ceruri, sau m-ai strigat cumva?” (Flăcări).
În ciuda faptului că despre poeți se spune că rămân veșnic tineri, Negoiță Irimie nu s-a sfiit să-și cânte înaintarea în vârstă, compunându-și discret o imagine cvasi-finală (un autoportret), pe care a lăsat-o spre amintire tuturora: „Poetul a ajuns copil bătrân”, scria nostalgic, la un moment dat, cu umorul (amar de astă dată), care nu l-a părăsit nicicând:„El – prințul nopții – stelelor stăpân,/ Azi stă pe strada cu un singur număr.// Multiplicat îl joci la loterie/ Cum urșii se câștigă la belciuge,/ Dar el e umbra soarelui ce fuge/ Spre-un râu albastru ca o apă vie.// Poetul e naiv – deci e ferice!/ Statui visează-n munți de alabastru,/ Azi stă pe strada mică, fostă Nietzsche/ Vegheat înalt de-o lacrimă de astru” (Strada cu un singur număr).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg