Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un arhitect al corpului și spațiului scenic: Frederic Flamand

Un arhitect al corpului  și spațiului scenic: Frederic Flamand

Personaj care apare în peisajul dansului contemporan belgian în anii ’70, avansând formule inedite, cu puternice influențe din direcția avangardei americane post-Judson, coregraful-arhitect Frederic Flamand devine orientat – încă din această decadă – către multidisciplinaritate, spre absorbția tehnicilor de ultim moment, a tehnologiei ce urmează a fi generos aplicată în spectacolul de dans. Stilul său pare o variantă congruentă cu formulele vizuale ale unor regizori de avanagardă (Robert Wilson), sau cu arhitecții spațiului ce aparțin generației tinere. În mod galopant, coregrafia anilor ‘80 la Flamand se va desfășura în spații neconvenționale, derulându-se în permanență în alura experimentalismului.
Interesul coregrafului belgian pentru combinațiile dintre dans și arhitectură înseamnă combinații infinite între cele două domenii, favorizând interesul arhitecților postmoderni pentru studiul mișcării și explorării posibilităților dinamice ale spațiului masiv. Alături de aplicări de studii și cercetări destinate interesului arhitecturii pentru forma umană și armonizarea cu dimensiunile și proporțiile acesteia, Flamand mizează pe jocul de alternanțe dintre volume și teme liniare (corp și formă arhitecturală), pe modul de integrare a mișcării în forma solidă a scenei.
Flamand invocă totodată „notația dansului” ca punct de congruență între cele două sisteme care funcționează simultan în spectacolul coregrafic, corp și spațiu. Este un dans care se derulează pe coordonatele arhitecturii, ale designului spațial, concepția și structura sa sunt influențate de amprenta artiștilor vizuali interdisciplinari, de relații inedite cu artiștii de pe teritoriul american, Elisabeth Diller și studioul Diller Scofidio + Renfro. Colaborarea dintre aceste două strategii artistice înseamnă un moment de „împingere” a dansului către designul post-modern, ca un transfer al vitalității cotidiene, a paletei cromatice și a agresivității stimulante a peisajului de metropolă, în spiritul și imaginea artistică a compoziției coregrafice. Flamand este orientat către un chic cosmopolit din care nu este evitată eleganța ținutei și dominanța vizual-verticală a corpurilor performerilor.
Spațiul este punctul de pornire a oricărei propuneri coregrafice a lui Flamand, fie că este vorba de perimetrul de desfășurare a spectacolului, fie ca logică interioară a construcției mișcării individuale sau de grup. În colecția de texte din volumul Great Choreographers Interviews, alcătuită de cercetătoarea Natasha Hasiotis, Frederic Flamand afirmă că „fiecare … proiect este asociat cu viziunea particulara a creatorului … deși în cele din urmă nu va conta dacă există sau nu o conexiune”. Concepțiile sale vizuale apar ca rezultat al călătoriei și al contactului infinit cu cele mai diverse forme de artă, cu particularitățile spirituale sau cromatice care stau la baza configurării unui ethos artistic specific unui perimetru sau unei perioade culturale. Folosește exemple din senzații și impact, cum este cazul muzicii, armoniei sau liniilor arhitecturale, surse extrase din interpretări ale lucrărilor de avangardă (Marcel Duchamp), ale căror trăsături sunt filtrate de fantezia celor doi designeri (The Juggler of Gravity). Împreună cu artiștii imaginii, americanii Elisabeth Diller și Ricardo Scofidio, Flamand creează în 1996 spectacolul Moving Target, care este abordat ca un festin multi media. Este o jonglare cu spațiile, virtual și teatral, cu imaginea și amplitudinea dată de iluzia formei și a extensiei sale atât în spațiul real cât mai ales în cel virtual. Imaginea este dată de „interscenium” sau planuri simultane obținute prin „plantarea” de oglinzi, care reformulează corporalitatea, care sugerează universul mental al individului de metropolă, cu alunecări spre afecte și imagini confuze, montate într-un neîntrerupt proces de modificare, într-o continuă relație cu expresivitatea corpului. Designul și codurile de imagine sunt propuse de Elisabeth Diller și Ricardo Scofidio, preocupați de inovații arhitecturale, de proiecte masive de instituții artistice, ale căror trăsături vizuale sunt mereu recognoscibile. Concepțiile lor sunt aduse în alte proiecte scenografice pentru Frederic Flamand, cum sunt EJM1: Man Walking at Ordinary Speed și EJM 2: Inertia, spectacol creat ca dialog de formă și mișcare în spațiul spectacolului.
Contribuțiile lui Frederic Flamand vor spori în mod semnificativ odată cu activitatea sa în cadrul a trei companii de dans contemporan, începând cu anii ’80 (compania Plan K), compania Charleroi/Danses, urmând odată cu 2005 cooperarea cu Baletul Național din Marsilia. Relația dintre designul de scenă și compoziția coregrafică avansează odată cu implicarea scenografei Zaha Hadid, un nume de vârf al arhitecturii, ale cărei concepții spațiale devin design scenografic. În 1980, Flamand apare în atenția scenei internaționale prin Quarantaine, un experiment care se axează pe investigațiile avangardei belgiene a momentului și pe direcțiile date de Alain Platel, pe explorările funcțiunilor biologice ale creierului și reacțiile la stimulii exteriori. Devine unul dintre punctele de forță cu care este asociat stilul companiei Plan K. Însă stilul va fi îndreptat către inovațiile multimedia și arta tehnologică, susținute de universul laserelor prin care este văzut viitorul și peisajul urban anticipat în decadele următoare. Acest tip de univers coregrafic este materializat în Scan Lines (1984), unde corpul uman este privit și reprezentat prin intermediul imaginii tehnologizate, devine un răspuns la experimentalismul lui Merce Cunningham și Biped, sau ca o formulă reducționistă a ideii promovate de Bill T. Jones în Ghostcatching.
Următorul spectacol creat în colaborare cu arhitectul de scenă Marin Kasimir, If Pyramids Were Square (1987), continuă tendințele abstract constructiviste ale spațiului. Însă momentul de climax creativ al companiei Plan K vine odată cu trei lucrări destinate evoluției tehnologice, exprimate prin reformularea dansului și corpului aliniate compozițiilor ce aparțin stilului artistului italian Fabrizzio Plessi. Designerul aduce o poetică spațială determinată de instalații și imagini video, ca o combinație de substanță între excentricitatea italiană și tendințele experimentaliste germane, creează un spațiu în care arta sa ia amploare prin formule incandescente sau fluide cu rezonanțe video art. Viziunea scenografică propusă pentru coregrafiile lui Flamand construiește în termeni vizuali etapele majore ale intervenției tehnologiei în istoria umanității, infuența, modificările de traseu și aspirații. Colaborarea cu Fabrizzio Plessi începe cu 1989 pentru La chute d’Icare, continuând – în formula noii companii de dans creată de Flamand, Charleroi – cu alte două viziuni scenice care au ca punct de pornire designul artistului italian, Titanic (1992) și Ex Machina (1994). Este din nou o îmbinare a discursului coregrafic favorizat de perimetrele de joc ale planului și modulele ce permit infinite modificări și reconfigurări spațiale, generând o arhitectură coregrafică în metamorfoză, schimbări neîntrerupte de coordonate vizuale. De la panta centrală a planului (La chute d’Icar) la module și planuri pulverizate menite să reconfigureze un anturaj de vapor, dansul se definește ca situații scenice obținute prin relații între personaje.
La începutul anilor ‘90, deși este vorba de o intervenție insistentă a designerului, dansul creat de Flamand menține o alură dramatică pe bază de confruntări și relații între personaje. Nu este vorba de o dimensiune abstractă a compoziției. Apar grupete de lucrări cu temă similară, cum este cazul spectacolului Corps et memoire din 1994, ce vizează relația corp-tehnologie, mișcarea mecanică, insistând pe relațiile vizuale și spirituale create între prezența fluidă a performerului și anturajul geometric dat de arhitectura urbană, de mecanismul integrării într-un sistem controlat prin trasee. Mișcarea performerului și a grupului apare ca răspuns la funcționamentul de ansamblu al entității urbane. Tema „mișcării mecanice” este dezvoltată în lucrările Vitesse et memoire (1996) și Gender (1998), create ca formule de explorare a pulsului vital accelerat de presiunea suportată de individul contemporan, de adrenalină susținută de stimulii ritmici și cromatici exteriori. Designul coregrafic vizează completarea arhitecturii solide, prin corporalitatea funcțională de la celula de bază (corpul individului/performerului) până la integrarea și construcția de ansamblu (compoziția uman-spațială), plantată într-o ritmicitate metrică, repetitivă, structurată în serii, care sugerează mersul abstract al acestui univers funcțional.
Spectacolele create ca rezultat al implicării artiștilor Elisabeth Diller și Ricardo Scofidio. Moving Target din 1996 redă prin coregrafie-imagine, complexitatea fenomenelor psihice, a configurațiilor mentale dincolo de funcționamentul normal echilibrat. Comportamentul și corpul sunt raportate la formule vizuale halucinante și mai ales proiecții. Spectacolul are alura unui joc creat de computer, bazat pe reacțiile performerilor și pe reflexologie. Apare tema unei „cuști virtuale” care reacționează și își modifică în permanență „granițele” ca răspuns la stimulii muzicali sau acustici. Imaginea spectacolului este creată de simultaneitatea derulării discursului scenic datorat preluării identice de imagini din perimetrul destinat dansului și proiectarea „în direct” pe planul vertical de fundal al scenei. Teatralitatea abstractă a proiecțiilor este determinată de intervenția liniilor laser care subliniază cadrul geometric care limitează traseele performerilor. Punctul de pornire pentru această compoziție coregrafică este perioada petrecută într-un mediu psihiatric a lui Nijinski.
Un moment apoteotic al creației lui Frederic Flamand, a fanteziei sale plastic scenice vine din direcția produselor artistice rezultate în urma colaborării cu arhitectul Jean Nouvel, pentru spectacolele prezentate în 2000 și 2001, The Future of Work și Body/Work/Leisure. Este vorba de lucrări coregrafic-arhitecturale ce transferă scena într-un univers constructivist postmodern, cu suprafețe și planuri suprapuse ce depășesc previziunile futurismului, transformând coregrafia într-o entitate care – în mod inevitabil – face legătura cu construcțiile de referință create de Nouvel, de gigantismul fantasmagoric din sticlă și oțel care fixează, în scena de dans, amprenta arhitectului francez. La fel ca cele mai multe lucrări care consolidează poetica vizuală a compozițiilor lui Flamand, proiecțiile și încărcările cromatice obținute prin light design, din imagini computerizate ce valorizează planurile ce se deplasează în mod continuu, favorizează „firescul” traseelor personajelor, glisările între niveluri spațiale, avansând spre compoziții coregrafice în alură hip hop. Este insistentă agresivitatea acustică și ritmică, supradimensionând efectul spectacular și mai ales imaginea contemporană urbană, susținute mereu de gândirea planului geometric vertical creat sub semnul practicabilității și eficienței scenice.
Un alt spectacol de referință care consolidează relația coregrafie-spațiu este creat ca rezultat al implicării ahitectului urban Thom Mayne pentru Silent Collisions. Urmărind ideea de bază a coregrafului Frederic Flamand, Mayne aduce în plan scenic formula redusă ca dimensiuni, însă esențializată a poeticii spațiale impusă în arhitectură. Spațiile masive insistă pe alura neterminată a planurilor din materiale transparente, urmărind transformări în formă și volum a propunerii regizorale, în care este favorizată funcționalitatea și sporirea valențelor spațiale. Imaginea mizează pe ritmicitate și planuri superioare în pantă, ca un elogiu adus asimetriei arhitecturale postmoderne. Ritmurile sunt precise, personalizează imaginea în transparențe reci ale compoziției. Planurile sunt concepute ca plăci tectonice, în mișcare și recompunere, însoțite de zgomotul de fond al mișcării construcțiilor, o dimensiune futuristă a sunetului (în unele fragmente) care compun sunetul din forțele ne-muzicale ale masivității materialelor de construcție. Corpul performerilor va fi investit cu expresivitatea ansamblului arhitectonc conceput de Thom Mayne.
O primă lucrare care leagă numele coregrafului belgian de compania de dans Ballet National de Marseille este La Cité radieuse, o compoziție coregrafică ce se derulează într-un perimetru stilizat al “casetării” urbane, al planurilor translucide care separă spațiile mici și verticale. Flamand continuă explorarea corporalității coordonate de fenomenul urban al cărui ethos arhitectural condiționează modul de acțiune, expresia și ritmul, urbanismul devenind – prin formele geometrice și ritmicitatea dispunerii spațiale – o coordonată indispensabilă. Dansul apare ca variație a leitmotivului „body-city” idee vizuală folosită de Flamand încă din anii ’90, ce primește consistență și precizie sub semnătura lui Dominique Perrault. Este vorba de o scenografie lent mobilă ce menține cromatica materialelor de construcție în griuri reci cu aspect metalic glacial, unghiuri ascuțite și planuri translucide. Este subliniata tendința formei corpului de a se adapta la alura aerodinamică a construcției spațiului. Apar teme și motive spațiale ce reprezintă textura scenografiei, în care materialele și cromatica sunt fragmentate în vederea conturării unui spațiu „plin” încărcat și fărâmițat de forme, printre care performerul este „obligat” să se strecoare, să valorifice orice formulă posibilă de relaționare. Tema dominant vizuală este compoziția în plan vertical, construcția din materiale lucioase cum sunt aluminiul, sticla.
În anul 2006, împreună cu arhitecta de spații urbane care intervine în scenografie, Zaha Hadid, Flamand creează spectacolul Metapolis II, urmărind construcția coregrafică pe baza particularităților și formei unui spațiu ce continuă ideile anterioare, dictate de rațiunile unui dans-arhitectură. Corpul este în permanență adaptat la substanța perimetrului, la cromatica și „personalitatea” cadrului „găsit” și prelucrat în mod artistic după estetica designerului, cu insistență asupra punctelor cheie care-i fixează codul, în acest caz susținut de imaginea urbană stilizată de Zaha Hadid. Coregrafia mizează pe adaptarea instinctivă a corpului la coordonatele de imagine și ritm impuse de spațiu, determinându-l să se integraze ca substanță într-un organism fluid, multiplicat de investițiile tehnicii multimedia. Metapolis II este o viziune scenică bazată pe congruențele conceptual-spațiale dintre coregrafie și arhitectură, mizând pe identități de structură și dinamică. Ideea de bază este imaginea fixată de tehnologia care reprezintă pulsul vital al existenței, un leitmotiv al demersului coregrafic. Coordonatele urbane, mișcarea colectivă, cromatica reconfigurează trăsăturile emoțional-mecanice ale complexului arhitectură-cadrul funcțional uman.
În coregrafia lui Frederic Flamand sunt prioritare ritmul și forma, fixate într-un proces de construcție al unui sistem arhitectural viu, personalizat prin corporalitate. Intervine calculul imaginii spațiale dat de materialul construcției scenografice, dominat de substanțe ușoare și lucioase cum este aluminiul, prin care apar sugestii de pasarele și trasee labirintice, susținute de proiecții pe care apare imaginea corpului (un dansator care execută pe podea mișcări geometrice și a cărui imagine este preluată în oglindă și proiectată „peste” proiecție). Circulația și forma corpului sunt direcțiile prioritare, mișcarea și sensul curbelor sunt reflectate de linia corpului, de stilizarea urbanismului accelerat după 2000. Este vorba de raportarea corpului la infinitele combinații cromatice, la sugestii de forme, orientat mereu către integrare în sistem și ritm. Coregraful insistă pe dinamica și ritmica succesiunilor și metamorfozelor urbane care dau consistență corpului performerului.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg