Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un bilanț al arheologiei de ieri și de azi

Un bilanț al arheologiei de ieri și de azi

 

 

Mihai Bărbulescu
Arheologia azi, în România
Cluj-Napoca, Editura Idea Design & Print, 2016

 

Cartea pe care o prezentăm este, în opinia noastră, un roman al arheologiei. Nu unul însă în genul celui despre Zei, morminte, cărturari, ci unul mai personal, povestit, pe alocuri, în forma unei autobiografii, prin experienţele autorului. Este, altfel spus, “aventura arheologică” a profesorului Mihai Bărbulescu, începută acum o jumătate de secol (vă rog să îmi permiteţi să preiau şi eu expresia autorului, care la rândul său a împrumutat-o din titlul celebrei lucrări a lui André Parrot).
Volumul de faţă nu e o lucrare cu grafice, statistici sau tabele. Autorul lucrării îşi prezintă nu numai experienţele personale legate de profesia de arheolog, dar îl regăsim în paginile lucrării şi în postura de personaj principal, pentru că de-a lungul carierei sale a adus contribuţii importante privind soarta arheologiei din România şi a învăţământului universitar arheologic de la Cluj în calitate de preşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie în perioada 2003-2008, respectiv decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie în perioada 1996-2000.
Arheologia azi, în România oferă răspunsuri la unele întrebări pe care mulţi dintre noi le-am avut, la un moment dat, în minte: Cum este percepută, în societatea contemporană, Antichitatea clasică? Ce înseamnă azi studiile universitare cu specializarea arheologie? Ce reprezintă profesia de arheolog în România? Cum devii arheolog? Cât de bine sunt pregătiţi, profesional, arheologii din România? În ce universităţi? Cum se integrează pe piaţa muncii? Cum sunt protejate siturile arheologice? Cine le vizitează? Cum percepe în prezent mass-media arheologia şi descoperirile arheologice? La toate aceste întrebări a încercat să răspundă profesorul Mihai Bărbulescu, în cele 4 capitole ale cărţii: I. Noi şi Antichitatea clasică (p. 11-26); II. Arheologul român (p. 27-69); III. Arheologia azi, în România (p. 71-136); IV. Arheologia şi mass-media (p. 137-179). Cartea se încheie cu două anexe: Anexa I. Profesorii (p. 181-205); Anexa II. Varia (p. 207-224).
Partea întâi a lucrării începe cu o discuţie tranşantă cu privire la marginalizarea din ce în ce mai acută a limbilor clasice, corelată cu dispariţia “plăcerii culturii clasice”, după cum mărturiseşte autorul. În continuare, profesorul Bărbulescu dezbate Antichitatea ca simbol şi paradigmă. Am reţinut foarte sugestive exemple legate de motivele recursului la Antichitate, unele din Italia, altele din România şi Franţa. Nu este ocolită nici discuţia cu privire la problematica Imperiului Roman, despre care autorul crede că are evident legătură cu schimbările politice din ultimele două-trei decenii. Analizând valoarea Antichităţii pentru prezent, profesorul Bărbulescu îi îndeamnă pe cititori să preţuiască cultura clasică, de care ar trebui să ne îngrijim în Europa la fel cum se întâmplă şi pe alte continente. Lumea îşi descoperă şi îşi promovează moştenirea culturală comună, care de fapt înseamnă, după cum însuşi autorul observă, “partea cea mai bună din identitatea noastră” (p. 26).
“Cum devii arheolog?” Cu această întrebare începe partea a doua a cărţii, şi cu o plimbare virtuală: 1. prin Transilvania secolului al XVI-lea, când Zamosius descria o poartă a castrului de la Potaissa, şi remarca, “în vârful acestei porţi, …fie chipul lui Iupiter, fie cel al lui Marte, fie cel al Minervei” (p.28); 2. prin Roma, unde în anul 1506 Michelangelo şi Giuliano da Sangallo îl descoperă pe “Laocoon despre care vorbeşte Pliniu” (p. 27). Autorul prezintă aceste exemple, alături de numele lui Alexandru Odobescu şi Heinrich Schliemann, pentru a-i convinge pe cititori cât de importantă a fost şi este pentru orice arheolog să deţină o solidă cultură clasică.
“De câţi arheologi avem nevoie?” este a doua întrebare a autorului în acest capitol. Aflăm că în prezent îşi încheie studiile universitare de masterat circa 100 de absolvenţi în toată ţara (jumătate din câţi terminau aceleaşi studii în anii 2005-2006). Comparativ, în Marea Britanie se înregistrează, anual, circa 1000 de absolvenţi cu studii în domeniul arheologiei. În România sunt înscrişi, în prezent, în Registrul arheologilor, circa 900 de persoane (debutanţi, specialişti şi experţi). Evident, nu toţi profesează. Ca atare, cifrele avansate de autor sunt corecte: avem circa 750 de arheologi în România, şi ne situăm sub media unor state europene precum Franţa, Marea Britanie, Grecia sau Elveţia. Foarte bine stă Italia, cu peste 4300 de arheologi, însă, conform autorului, dintre aceştia circa 30% nu au un loc de muncă stabil.
În continuare, profesorul Mihai Bărbulescu prezintă o radiografie reală, fără menajamente, a lacunelor sistemului universitar de învăţământ din România, în trei secvenţe: licenţa, masteratul şi doctoratul. Aceste neajunsuri afectează, evident, şi învăţământul universitar de arheologie.
Aşadar, care sunt problemele, la nivel licenţă, în opinia autorului? Iată-le, pe scurt: 1. O pregătire foarte slabă a absolvenţilor de liceu; 2. Eliminarea examenului de admitere la facultate (citiţi, vă rog, în carte, ce facultate a propus desfiinţarea, acum 20 de ani, a concursului de admitere, şi din ce motiv); 3. Masificarea învăţământului universitar, problemă pe care o rezum aici, citându-l pe autor: “Sunt prea multe universităţi, prea mulţi studenţi, prea mulţi profesori, prea mulţi doctori, prea mulţi conducători de doctorat” (p. 33). Consecinţele acestei masificări se resimt peste tot, în fiecare an universitar: nivelul general de pregătire al studenţilor a scăzut, la fel au scăzut şi exigenţele profesorilor.
Să mergem, împreună cu autorul, potrivit sistemului 3+2+3, mai departe, spre masterat. Şi aici sunt identificate neajunsuri, între care amintim repetarea unor cursuri de la nivel licenţă, în unele cazuri, şi, în al doilea rând, posibilitatea de a putea alege orice masterat, cu orice specializare, indiferent de pregătirea de la licenţă. Şi la Cluj, la masteratul de arheologie, am avut şi avem studenţi care au absolvit alte facultăţi. Unii reuşesc, destul de bine, să recupereze diferenţele de cunoştinţe faţă de colegii lor, absolvenţi de istorie. Alţii, din păcate, nu.
Unde ne situăm cu doctoratul? În opinia autorului, şi aşa cum crede majoritatea profesorilor, cei trei ani sunt insuficienţi pentru o cercetare serioasă, mai ales că există multe cazuri în care unii doctoranzi, împreună cu conducătorii lor, aleg subiecte provizorii. Sistemul cere ca, după primul an, doctorandul să prezinte un plan al tezei. Însă dacă se întâmplă doar acest lucru, sau dacă după un an se constată că subiectul nu e fezabil, nu trebuie să mai continuăm să spunem ce se poate face şi scrie în doi ani… Şi aici, ca şi în alte cazuri unde critică, profesorul Mihai Bărbulescu identifică riscuri sau propune soluţii. Riscul apare când unele teze de arheologie se bazează pe rezultatele unor cercetări în curs. Dacă nu se descoperă nimic esenţial pentru teză în cei trei ani? Un alt risc identificat de autor este când se alege ca subiect publicarea unor materiale arheologice inedite, şi când accesul la acele materiale poate fi limitat. Care sunt soluţiile? Una ar fi, în opinia autorului, alegerea de subiecte care să trateze artefacte inedite, la care doctorandul să aibă sigur acces.
„Tânărul arheolog pe şantier, dar în biblioteci?” Este o altă întrebare a acestui capitol, sau, altfel spus: Ce contează, realmente, în pregătirea unui arheolog? Cititorii află că în anul 2005 chiar autorul cărţii, în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie, a convins această Comisie să modifice condiţiile de înscriere şi avansare în Registrul arheologilor. Sunt criteriile privind atestarea personalului de specialitate din domeniul cercetării arheologice, pe care le cunoaştem cu toţii, blamate de unii, apreciate de alţii. Sunt însă, şi aceasta e părerea noastră personală, criterii de bun simţ, care pornesc de la ideea că nu poţi face ştiinţă, nu poţi fi arheolog (debutant, specialist sau expert) dacă nu ai un minim de publicaţii. Nimeni nu a cerut că acele articole să fie publicate în reviste internaţionale indexate în Web of Science, la fel cum nimeni nu a cerut ca acea carte, necesară pentru a deveni expert, ar trebui publicată în limbă străină, la o editură internaţională. Aşadar, să fim
realişti: ştacheta nu a fost înălţată prea sus, cum au comentat unii, prea speriaţi de un mediu profesional competitiv. Motivaţi să publice, arheologii tineri mai cu seamă vor avea şansa de a depăşi condiţia unui tehnician de săpătură, mai ales în prezent, într-o Românie unde numărul şantierelor arheologice preventive l-a depăşit cu mult pe cel al şantierelor sistematice. Tocmai aici este pericolul, am completa noi, pentru cei tineri. Cercetările arheologice preventive îi solitică la maximum: angajaţi temporar, unii deja din timpul studiilor de masterat, câte 8 ore pe zi, uneori în condiţii foarte grele, este evident că nu mai au suficient timp pentru pregătirea ştiinţifică.
Se mai prezintă, tot aici, aspecte cu referire la finanţările de granturi, burse şi proiecte de cercetare, care îl pot ajuta pe arheolog, dacă sunt utilizate real, nu formal, să se pregătească pentru meseria lui.
Le recomand tuturor să citească neapărat, în carte, despre „Calităţile şi defectele arheologului” (p. 48-55). Vor descoperi, între acele rânduri, în primul rând, pasiunea profesorului Mihai Bărbulescu pentru arheologie. Cum percepe autorul această pasiune? Îi las pe cititori să decidă: „Nimic nu se compară cu dimineţile de vară pe un şantier arheologic, când totul e posibil, când marea descoperire e pe undeva pe aproape, când speranţele sunt vii şi nemuşcate de îndoială, când emoţia aşteptării îţi dă măsura intensităţii cu care trăieşti” (p. 50).
Mai mult decât atât, pasiunea arheologului Mihai Bărbulescu reiese din felul în care îşi prezintă în carte unele dintre cele mai spectaculoase descoperiri ale carierei sale. Citind aceste scurte naraţiuni, m-am simţit spectator la un film documentar de calitate. Autorul ne povesteşte cum a descoperit capul lui Serapis, cămaşa de zale (lorica squamata), superba statuetă de bronz a lui Jupiter, un pondus cu inscripţie, precum şi fragmente din două plăci cu inscripţie dedicate lui Caracalla şi mamei sale de către soldaţii din legiunea V Macedonica. La finalul filmului regăsim cea mai importantă descoperire arheologică din castrul de la Turda, şi cea mai mare descoperire din cariera arheologului Mihai Bărbulescu: mormântul unei aristocrate gepide din secolul al V-lea e.n. De fapt, prin aceste prezentări, autorul ne transmite fiorul, emoţia, bucuria şi satisfacţia pe care le-a trăit când a făcut aceste descoperiri arheologice.
Profesorul Bărbulescu discută şi despre onestitate, necesară în meseria de istoric sau în cea de arheolog. Sunt relatate, în carte, unele aspecte legate de orientarea ideologică din anii ’40 şi ’50, care au afectat şi cercetarea arheologică. Mai departe, autorul dezbate, cu exemple interesante, despre argumentare, discernământ şi limbaj în scrisul arheologic. Am reţinut apelul la prudenţă pe care îl transmite profesorul Bărbulescu atunci când se referă la utilizarea analogiilor (unele neconcludente) în studiile de specialitate. La fel de sugestiv este şi exemplul cu referire la una dintre erorile frecvente în scrisul arheologic, când de la termenul „poate” se ajunge repede la „posibil” şi „probabil”. În acest fel se distorsionează adevărul.
Ultima parte a acestui capitol se încheie cu o scurtă discuţie pe care profesorul Bărbulescu o face în legătură cu defectele (şi calităţile) celor care lucrează în breasla noastră. Permiteţi-mi să vă împărtăşesc două din sfaturile autorului: 1. să nu considerăm că ştim, sau că putem dovedi totul, când suntem conştienţi că nu e aşa, adică să fim puţin mai modeşti; 2. să fim mai puţin orgolioşi, şi să facem critică reală, nu formală, dacă se poate. Şi vă rog să îmi permiteţi, din nou, să îl citez şi în acest caz pe autor: „În România nu există o critică istorică de calitate, cultivată constant de revistele de specialitate. De aceea recenziile sunt fie doar simple prezentări ale lucrării “recenzate”, fie pigmentate cu linguşirea autorului, fie distrugătoare la adresa autorului, vânătoare de erori reale ori închipuite. Comportamentul colegial elevat între arheologi nu e prea des întâlnit. Recunoaşterea meritului altuia e o situaţie rară. În marile centre universitare şi academice din străinătate există un cult al prieteniei; de pildă, aprecierea cărţii scrise de un coleg.” (p. 69)
A treia parte a lucrării (III. Arheologia azi, în România, p. 71-136) începe cu o discuţie despre organizarea, reglementarea şi finanţarea arheologiei româneşti. După ce prezintă, în detaliu, atribuţiile Comisiei Naţionale de Arheologie, autorul dezbate unele probleme esenţiale legate de cercetările arheologice sistematice şi preventive din ţara noastră. Avem reglementări şi norme juridice cu referire la arheologie şi patrimoniu, doar că acestea nu sunt implementate corect câteodată. Mai mult, în opinia autorului, unii au reţineri în a aplica legea, iar consecinţele se reflectă în distrugerea unor situri sau monumente. Un aspect esenţial prezentat de profesorul Bărbulescu este legat de principiul „polluter pays”, menţionat în Convenţia de la La Valetta, conform căruia orice investitor este obligat, prin lege, să finanţeze cercetările arheologice preventive înainte de realizarea investiţiei. Ca atare, niciodată beneficiarul (investitorul) nu va fi interesat, în opinia autorului, de calitatea cercetărilor şi de rezultatele acestora. Acesta va plăti sumele necesare, care comparativ cu alte ţări sunt modeste în România, şi va finaliza investiţia, când de fapt ar trebui să existe negocieri între investitori şi autorităţile însărcinate cu protejarea siturilor şi monumentelor, pentru ca unele investiţii să fie realizate în locuri unde patrimoniul nu este afectat.
Mai aflăm, bunăoară, cât de subfinanţată este arheologia românească în prezent. În total, în anul 2013, Ministerul Culturii, singura instituţie care mai finanţează cercetările arheologice sistematice în prezent, a cheltuit, pentru toate şantierele finanţate, aproximativ 100.000 euro. În anul 2006, acelaşi minister acorda circa 150.000 euro pentru arheologie. Comparativ, în Italia s-au acordat, în anul 2010, conform datelor oferite de autor, circa 1,8 miliarde euro, iar în Germania, s-au cheltuit, cam în aceeaşi perioadă, circa 12,5 miliarde euro.
Sunt prezentate, în acelaşi capitol, trei cazuri legate de atitudinea şi reacţiile societăţii româneşti faţă de cercetările arheologice: Autostrăzile României, Roşia Montană şi Piaţa Unirii din Cluj-Napoca. În primul caz, profesorul Bărbulescu critică dur atitudinea unor oameni politici din România faţă de cercetările arheologice preventive desfăşurate pe traseul viitoarelor autostrăzi şi faţă de arheologi. Întârzierile au fost cauzate de multe alte aspecte, în nici un caz de arheologi, care au lucrat în condiţii grele, sub presiunea unor termene-limită. Dar e simplu să cauţi un ţap ispăşitor, iar declaraţiile de presă ale unora au creat o percepţie negativă, uneori, faţă de arheologie. Capitolul se încheie cu un scurt excurs despre arheologia-spectacol, unde autorul oferă exemple de monumente arheologice puse în valoare prin organizarea unor activităţi culturale, şi cu o dezbatere privind societatea şi arheologia preventivă.
Al patrulea capitol al cărţii prezintă Arheologia şi mass-media. Profesorul Mihai Bărbulescu accentuează, din primele rânduri ale acestui capitol, că arheologia şi aspectele legate de patrimoniu se regăsesc foarte puţin în presa scrisă de la noi. Autorul se referă şi la arheologie în new-media, observând, cu discernământ, că de multe ori mediul on-line, unde oricine poate să scrie sub anonimat, este dominat de teme protocroniste, precum primordialitatea teritoriului românesc în civilizaţia europeană şi mondială (şi, ca o continuare, ideea că descoperirile arheologice din acest spaţiu sunt unicate mondiale), descendenţa românilor din daci, pusă în legătură cu combaterea latinităţii românilor, sau mitul conspiraţiei legat de adevărul istoric, altfel spus, cu cuvintele autorului, „ascunderea istoriei adevărate a românilor de către istoricii „oficiali” (în subsidiar, necesitatea rescrierii istoriei)” (p. 142). Discutate pe rând, cu exemple sugestive, cu ironii fine (a se vedea, spre exemplu, cum parodiază profesorul Bărbulescu metoda de „citire” a unor texte utilizată de unii precum A. Bucurescu), temele protocroniste sunt demontate, rând pe rând. Ce atitudine ar trebui să aibă istoricii şi arheologii în faţa acestor exagerări, a valului de texte şi comentarii din mediul on-line, cu privire la temele amintite mai sus? Autorul cărţii crede, pe bună dreptate, că e momentul ca şi specialiştii să răspundă, să riposteze, să demonteze toate argumentele elucubrante, toate teoriile ridicole apărute în ultima vreme.
În Anexa I (p. 181-205) autorul dezvăluie cititorilor personalitatea câtorva dintre profesorii care i-au marcat existenţa şi cariera profesională: Emil Condurachi, D. Tudor, Constantin Daicoviciu, Mihail Macrea şi Ion I. Russu. Descrierile acestor profesori sunt pline de respect, înduioşătoare pe alocuri, presărate cu întâmplări interesante, unele hazlii.
În Anexa II (p. 207-224) profesorul Mihai Bărbulescu a grupat trei materiale publicate în revista de cultură clujeană Tribuna, în anul 2005, în seria „Nopţi şi zile”: 1. „Furtul în şcoală”, despre plagiate şi plagiatori; 2. „La doctoraaat, înainte!”, despre neajunsurile sistemului Bologna; 3. „Noile biblii cu 42 de rânduri şi alte aberaţii”, despre „rarităţi” bibliofile contemporane, a se citi (şi întelege) cărţi publicate, câteodată, într-un singur exemplar, pentru a servi la avansarea unora în cariera universitară sau de cercetare. Anexa se încheie cu două rapoarte prezentate de autorul cărţii în plen, în calitate de preşedinte al Comisiei Naţionale de Arheologie, la Sesiunile Naţionale de Rapoarte Arheologice din anii 2005, respectiv 2006.
Aş sublinia la final, că această carte a fost scrisă de cineva total îndreptăţit să facă un bilanţ al arheologiei de ieri şi de azi din România, de cineva care a luptat pentru un învăţământ performant de arheologie, pentru protejarea şi punerea în valoare a siturilor arheologice. Profesorul Mihai Bărbulescu a scris această carte cu pasiune, seriozitate şi respect faţă de profesia care i-a oferit, de-a lungul unei cariere de o jumătate de secol, ”entuziasm, emoţie, aşteptare, speranţă, neprevăzut, stare febrilă, ieşire din timp, un mod de viaţă mai puţin conformist, angajare şi acţiune totală, efort, satisfacţie” (p. 48).

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg