Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un dar făcut literaturii române

Un dar făcut literaturii române

 

Angela Baciu
4 zile cu Nora
Bistrița, Editura Charmides, 2015

 

Sosită pe adresa redacției chiar de… Moș Nicolae, în 2015, cu autografele ambelor autoare (din rațiuni editoriale numai una figurează pe copertă), cartea 4 zile cu Nora este – cum bine intuiește Nora Iuga în articolul publicat În loc de prefață… – „cinstită, netrucată, o lectură, sper, captivantă, un dar făcut mie de Angela și, vreau să cred, literaturii române.” Volumul, dedicat de Angela Baciu „scriitoarei Nora Iuga cu ocazia împlinirii vîrstei de 85 de ani”, este un amplu dialog – provocat, ingenios și afectuos, de cea dintîi – într-un iunie 2010 canicular, levantin, la Galați și Brăila: întîlnirile și peripatetizările celor două scriitoare afine, întîlnirile Norei Iuga cu publicul, cu elevii dunăreni, o emisiune de televiziune devin antenele parabolice prin care este captat și filtrat suflul acesta vital și exuberant al scriitoarei totale. Pentru că Nora Iuga este poetă și romancieră, traducătoare, eseistă și polemistă, reprezentant de lux al onirismului literar românesc (depozitară, așadar, a unei istorii literare alternative, ludice și fastuoase).
Că vorbește la o cafea sau în fața unui pahar cu vin roșu, în sala unei biblioteci județene, Nora este un artist total, capabil să re-însuflețească istoria. Întrebările, nadele aruncate de Angela Baciu sînt prilejul nemaipomenit de a evoca un trecut fabulos, copilăria sibiană, Ursulinele, turneele germane ale familiei (ritmul vieții sub dicaturile antonesciană, hitleristă, legionară), pe urmă studenția (și figurile tutelare ale lui
G. Călinescu și Tudor Vianu), perioada debutului literar, M.R. Paraschivescu și oniricii, atmosfera unică a verilor petrecute la 2 Mai (locul unde se adunau Norman Manea, Virgil Mazilescu, Nina Cassian și ceilalți), dragostea și căsnicia – fericită! – cu poetul (taciturn, original și abia azi recuperat) George Almosnino, experiența maternității (fiul ei, Tiberiu, este prim-balerin pe scena Operei Române) sau chiar amorul nebun al familiei Iuga/Almosnino pentru echipa de fotbal Rapid București (încă o cheie a preferinței sale pentru excentrici/marginali, pentru un fel de juisare și libertinaj mental). În tot ce povestește, Nora e extrem de personală, curajoasă, uneori nedreaptă. E, însă, din generația seniorilor, printre puținii care asumă public opinii (critice sau laudative) despre confrați, indiferent de statutul lor socio-literar (în România sau pe mapamond).
Cu garda jos, Nora Iuga rememorează prieteniile (unele, vai, pierdute), solidaritățile – mai totdeauna în favoarea unui anumit cod etic al scriitorului. Sînt portretizați memorabil G. Călinescu, Tudor Vianu, Ștefania Golopenția, Hertha Müller sau Norman Manea, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu sau Gabriela Adameșteanu, Vintilă Ivănceanu, Mazilescu, Nina Cassian, Mariana Marin, Octavian Soviany și autoarele tinere Adela Greceanu, Corina Sabău și Andra Rotaru. O scenă de basm, de roman de Panait Istrati, o reprezintă evocarea dansului din buric, ce-i are actanți, în înserările doimaiote, pe poeții atît de speciali Virgil Mazilescu și Nina Cassian. În cazul Angelei Marinescu, spune Nora tranșant, ar trebui inventat un premiu Nobel pentru poezie. Iar George Almosnino e readus în prim-plan, cu suferințele și handicapul unei tinereți paupere (în România anilor 1950) și cu credința lui mistică în poezie. Poate de aici rezidă o parte din farmecul acestei cărți: din atenția egală pe care Nora Iuga o consumă pentru figurile vizibile, ultramediatizate ale scenei literare (românești sau germane) dar și pentru marginali și exasperați (convingîndu-ne, de pildă, că Vintilă Ivănceanu trebuie urgent reeditat); pentru strălucitoarele perioade petrecute, după 1990, la Berlin și pentru eroismul – cotidian și fără spectatori – al acelei mame care, la oprirea microbuzului, undeva în Bărăgan, își împarte mîncarea – ce formidabil instinct ancestral (pierdut, crede Nora, în Occidentul care tot face pedagogie pe spinarea noastră) – propriului copil și altuia, mic vagabond-cerșetor. În descrierile Norei, scena strălucitoare a marii literaturi/culturi poate fi adesea acoperită de mere viermănoase, pe cînd etajul sărăcăcios al unui bloc din Titan devine o anticameră, bine camuflată, a Paradisului.
Închei recenzia lăsîndu-vă să vă imaginați arhitectura întregului volum fie și numai din schimbul acesta de „mingi”: întrebare ghidușă, laconică + răspuns extins, pasional:
„A.B.: Și totuși ați fost fericită?
– Am fost, pentru că am avut o familie cum puțini au. Mă refer la părinții și bunicii mei, dar și la familia pe care mi-am făcut-o eu. La cea care mi-a dat viață, cît și la cea cu care mi-am împărțit viața. Toți am fost spirite libere, total lipsite de prejudecăți, de invidii, de orgolii stupide. Am învățat că nimic nu valorează mai mult pe lumea asta decît bunătatea și bucuria. Nu l-am auzit niciodată nici pe tata, nici pe băiatul meu, pe Nino (poetul George Almosnino, n.n.) nici atît, că nu li s-ar da cît ar merita… Eu cred că numai cei mediocri și de neam prost au pretenții! Și am avut poezia. Pentru mine poezia e un alt fel de a trăi lumea. Poetul pentru mine nu e scriitor. E ARTIST. În casă, Nino, în fotoliul lui verde îmi citea poeziile pe care le scrisese aproape în transă. Uneori îl surprindeam ațipind și mîna continua să scrie. Eu i le ascultam, încercînd să mă transpun în transa lui, fiindcă nici nu-mi închipui cum altfel se poate intra în esența Poeziei.
Nu știu cum poate Angela Marinescu să declare atît de sigură pe ea că Gellu Naum nu-i spune mare lucru, fiindcă o poezie care nu-ți arată toată carnalitatea cu secrețiile (dejecțiile trupului) pentru ea nu are substanță… De ce mă forțează aproape brutal să-i împărtășesc părerile… Și dacă totuși trăim concomitent mai multe realități în care funcționează energii imateriale, de ce să fac eu poezie din dejecțiile mele. Să le idolatrizez? Regret că acord atîta atenție unui subiect, recunosc, mult vehiculat, cînd bucuria mea nu vine numai de la materie, vine mai ales de la închipuire. Știți, îmi ador trupul, dar «visceralitatea» în poezie mi se pare de prost gust; m-oi fi contaminat de la occidentali?!
La 70 de ani am început o viață nouă. Am ajuns în Occident. Nu credeam că mai e posibil așa ceva, să te naști din nou la 70 de ani. O să vă mire, dar mie așa mi s-a întîmplat.”

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg