Recitit la mai bine de un sfert de secol de la publicare, Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, colecția Purgatoriu, 1998), romanul lui Sebastian A. Corn (pseudonimul lui Florin Chirculescu) rămîne un debut de referință. Autorul își făcuse mîna cu povestiri de anticipație în fanzinele vremii, atras fiind deopotrivă de literatura de frontieră și de ficțiunea mainstream. Orgoliul, teama de a nu greși îl vor conduce pesemne la romanul acesta cu subiect medical, oncologic – Chirculescu practică, așa cum aminteam cînd am scris despre romanele sale majore asumate sub numele real, chirurgia toracică la București.
Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine este o poveste despre eroism și dedicare maniacală profesiei de chirurg, plasată într-o zonă mentală mai degrabă decît într-un topos real. Deși detalii, demne de detectivistica unui admirator al lui Corto Maltese (cum se declara autorul nostru într-un interviu de pe DLITE), transpar la tot pasul în text: chirurgul operează într-o clinică dintr-o fostă colonie franceză; populația este neagră, crede majoritar într-un Isus negru – ne-am putea găsi în Etiopia lui Corto, dar cum rămîne cu rîul fabulos care irigă zona, cu umiditatea excesivă (de Africă ecuatorială); pacienții și parte din personalul medical sînt negri, cu toate însemnele identitare (de rasă, gen, religie etc.). Colonia, populată cu francofoni, dar și cu alți europeni, va fi carantinată din pricina unei teribile epidemii: necontrolată, letală și scăpînd înțelegerii medicilor, aceasta ne trimite cu gîndul la Ciuma lui Camus; nu are însă nimic din armătura existențialistă, pedagogică din romanul francezului alegerian; nimic nu emite (și nu imită) umanismul princiar al eposului & ethosului camusian. Aici, chirurgul încă tînăr refuză să trăiască în afara sălii de operație, doarme într-o rezervă a spitalului, iar asta zi după zi, stîrnind perplexitatea și, în cele din urmă, resentimentul șefului de spital, francezul Rochechouart, care nu-l poate ademeni nici cu o cină copioasă, nici cu o cafea cu aromă intensă, braziliană.
„Numai că m-am săturat de cuvinte, lui însă nici că-i pasă, continuă să explice, sînt sigur că spune lucruri care au sens, dar tocmai din cauza asta nu sînt atent la ele, pentru că, dacă au sens și sînt evidente, nu mai trebuie să le enunțe, iar dacă n-au sens nu trebuie să le bag în seamă, asta e cheia, de la o anumită vîrstă încolo limbajul se erodează, nu mai slujește și nu mai oferă nimic, ba din contră, mă face să pierd energie cuantificabilă cînd dau replici: buzele care se mișcă, aerul expirat cu o anumită viteză, vibrînd cînd se ciocnește de limba aplicată pe dinți sau pe bolta palatină, corzile vocale care se contractă totul, dar absolut totul se contabilizează în caloriii pierdute conversînd fără beneficiu.” Își spune și ne spune medicul excedat de muncă, de inutilitatea luptei cu boala.
Ajuns în ochiul taifunului epidemic, tînărul chirurg se lasă absorbit de muncă și operează adesea cazuri imposibile, cazuri pe care ceilalți, atenți la „carieră”, le refuză: el pierde pacienți, dar învață constant, evoluează profesional cu fiecare pierdere; sau îi salvează și îi și mutilează/alterează, extirpîndu-le tumori de toate tipurile, panicînd cu intervențiile astea asistentele afro, creștine practicante și tributare totodată animismelor africane.
În umezeala care face să ruginească ustensilele medicale (pînă și bisturiul ce va ajunge în finalul ineluctabil la uterul Josephinei), sub amenințarea epidemiei (despre care nimeni nu știe cum se transmite), ricanat de colegi și de superiori, investigat mai mult sau mai puțin discret – chirurgul nostru se pierde în mistica & estetica muncii. Bea cafele după cafele, preparate de juna și supla Josephine (însărcinată, sarcina ei evoluează pe parcursul romanului). Operează, lăsîndu-se condus de mîini și retină, încercînd să verbalizeze cît mai puțin – cu sine și cu ceilalți. Alter ego-ul romancierului descrie magnific proceduri, operații, organe distruse sau nu de cancerul omniprezent. Sînt descrieri cinice, de roman visceral-realist, fără pompa acelora din trilogia Orbitor, de pildă, nu lipsite însă de poezia pestilențială care irigă, uneori, proza din linia Arghezi-Cărtărescu:
„Între timp, bolnavul dă semne că ar dori să se trezească. Mestecă sonda de intubație, clipește și dă din mîini. Te aștepți de la el să se joace cu degetele de la picioare ca să-și facă gimnastica matinală dinainte de trezire, așa că încasează încă o doză de flax în vene și chestia îl termină din nou, drum bun în țara fără cuvinte, petrecere frumoasă în patria fără imagini, acum și în cele șapte secunde de prezent, amen!
[…]
Bisturiul se afundă în intestin ca într-un calup de unt îmbibat cu sînge și cufund sonda de cauciuc în intestin, iar cineva, habar n-am cine, se apucă să pompeze în ea ser fiziologic. Un tsunami de patru-cinci centimetri diametru mătură totul în calea lui intestinală, se învolbură pe la coturile mațelor, le face să tresalte anarhic, le purjează și lichidele încep să curgă prin anusul ăla iliac cu WC la purtător. ”
Tînărul chirurg din Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine ajunge slab ca un ogar, operează într-un fel de transă, tinzînd să atingă măiestria în arta chirurgiei și (la capătul previzibil, nescris al istoriei) propria-i extincție. Mai are ochi doar pentru gleznele și gesturile Josephinei – singura ființă care îl scoate cumva din sine, din hățișul mental, din megadepresie, provocîndu-l cu tăcerile ei, cu descîntecele spuse cu gura aproape lipită de plăgile operate ș.a.m.d. Tînăra sălbatică îl intrigă cu micile ei ritualuri și, conștientă de propria sa stranietate, ea continuă să le practice în preajma medicului.
Arbori spectaculoși și vile ale cetățenilor alfa flanchează spitalul, iar spitalul e asediat asediat – cu pauze mici – de elicopterele care aduc pacienți de la izvoarele fluviului, din munte. Epidemia s-ar putea transmite prin aer, umezeala e prietena virusurilor care ar ataca, în zona aceasta a planetei, deopotrivă plante și animale, contaminînd ireversibil totul. Asta pare să fie filosofia finală la care ajunge, după ore de febră și operație, chirurgul (est)european.
Roman de 250 de pagini, Să mă tai cu tăișul bisturiului tău, scrise Josephine este construit ca un ping-pong între istorisirile de viață ale Josephinei și ale chirurgului, fiecare povestind evenimentele, operațiile, vindecările din punctul lui de vedere și cu limitele înțelegerii sale. „Epistolarul” mental înregistrat de instanța auctorială ar putea să se transforme într-unul erotic, dar nu o va face, ultima replică a romanului, nerostită, cea care îi dă titlul, aducînd abia ea ceva din frazarea și splendoarea Cîntării cîntărilor, impulsul firesc pentru o dicție erotică, inutilă însă în luxurianța cancerigenă a fostei colonii. Stăpînirea ritmului și a materiei epice, scriitura hardcore, lipsită de „floricele” a romanului acestuia de debut anunțau, încă din 1998, marile romane apărute după 2000, sub numele real al lui Sebastian A. Corn: Greva păcătoșilor sau apocrifa unui evreu și Solomonarul.