În viața culturală a Iașului postbelic, figura lui Mircea Radu Iacoban este una de prim plan. De numele lui se leagă numeroase inițiative (finalizate pozitiv), mai multe instituții literar-artistice și nu în ultimul rând o operă literară impresionantă (peste treizeci de volume de proză, publicistică și dramaturgie, ca să nu mai vorbesc de puzderia articolelor, de toate felurile, răspândite prin diverse publicații din țară), care i-a stimulat competitiv pe unii și i-a iritat contestatar pe alții. Este ceea ce însuși numește „universul stresant al responsabilităților administrative”. Așa încât, o carte de memorii ar acoperi o lungă perioadă de frământări intime, devenind interesantă tocmai prin perspectiva de a-l vedea pe scriitor în intimitatea sa, confruntat cu ciudatele, dramaticele și, de ce nu?, fericitele momente ale istoriei contemporane ale țării, pe care le-a parcurs într-o continuă stare activă. „Rămân ratate (memorialistic) perioade de mare interes – notează M.R.I. într-o prefață la jurnalul său intitulat Trăim o singură dată (Editura Junimea, Iași, 2015) – Cum ar fi, pentru un anumit public, aceea a primei tinereți petrecută (după debutul editorial încă din studenție) în preajma microfonului, când, la 20 și ceva de ani, transmiteam la Radio România meciurile echipei naționale din țară și din străinătate. Ca și – dar, pentru altă categorie de cititori – lupta (că luptă a fost) de acum aproape jumătate de veac pentru înființarea revistei Cronica. Apoi, a Editurii «Junimea», pe care am condus-o un deceniu, cu rezultate notabile, în pofida apăsării unei (de fapt «unor») cenzuri astăzi greu, dacă nu chiar imposibil, de imaginat. Și mai spectaculoși cei 11 ani petrecuți la direcția Teatrului Național (1979-1990), când statul a decis să nu mai subvenționeze instituțiile de spectacole și supraviețuirea celei mai vechi scene românești a fost asigurată printr-un enorm efort (de asemenea, azi greu de imaginat) nu numai al Teatrului, ci al întregului oraș. Perioadă în care (și împotriva interdicțiilor privind construcțiile social-culturale) MRI a izbutit să determine edificarea Teatrului din Suceava, a Casei Scriitorilor din Iași… Ca să nu mai vorbim despre episodul tiraspolean, văzut din postura corespondentului de front al războiului de la Nistru – adică, din tranșee. Dacă experiența basarabeană a primit o cuprinzătoare reflectare memorialistică în cele 750 de pagini ale cărții Zece ani de foc (Editura «Junimea», 2012), celelalte perioade, prezentând, cred, egal interes, pot rămâne în amănunțimea lor cvasi-necunoscute”. Fără îndoială că interesul major al cititorului de azi l-ar constitui evocarea acelor perioade pe care scriitorul ieșean preferă să le treacă acum sub tăcere, deși nu văd nici un motiv temeinic pentru o asemenea escamotare (acestea putând constitui, pe drept cuvânt, o „arhivare a timpului efectiv trăit”), preferând să dea la iveală Jurnalul (ținut la zi) din perioada deceniului 2004-2014, și el interesant, nici vorbă, însă fără spectaculozitatea unor dezvăluiri (desigur) ce ar putea completa (nuanța) istoria oficială atât a Iașului și a ținutului moldav cât și a României, la urma urmei, autorul fiind implicat într-o perioadă (1979-1982) în politica de suprafață a țării. Abia atunci ar fi cu adevărat justificate cuvintele acelui coleg care, la citirea paginilor diaristice actuale i-a zis: „Te sinucizi”, având prea puține motive care să-i justifice temerea.
Jurnalul are, fără îndoială, numeroase implicații memorialistice, introduse însă cu multă eleganță polemică, dar și mai multe cu un anume pitoresc sadovenian în mărturisirea descinderilor la pescuit, la cules de ciuperci sau flori de câmp și, ciudat, foarte zgârcit fiind în evocarea ieșirilor la vânătoare, una din marile sale pasiuni („Are două mari pasiuni ale vieții: vânătoare și pescuit”, scria în BIZ de Iași, în 2016, unul dintre comentatorii jurnalului: Valentin Huțanu). Într-un întreg deceniu, o singură mențiune (justificativă?) – 15 februarie 2004: „Vânătoare în județul Suceava, pe meleagurile lui Labiș (Sasca-Mălini-Fălticeni). Ninge frumos și caligrafic. Sub omăt se distinge fostul terasament al căii ferate înguste Găinești-Slatina-Mălini. Labiș venea la Fălticeni cu «mocănița»? Mă aflu în postură de braconier, fiindcă am pușcă de împrumut (nu mai sunt membru al AJVSP, pentru neplata cotizației – la vremea excluderii eram șomer, cum s-o fi plătit?). Ninge cu fulgi mari, mașcați, parcă-s petale. Camarazi de escapadă: prof. Dr. Mihai P. și dr. G. Pădure majestuoasă de brazi, apoi dealuri cu tufe stinghere de alun și sânger. Nici picior de vânat, n-am tras un foc, așa că… până la urmă n-am încălcat legea. Oricum, mai bine: s-a întâmplat ceva, nu știu ce, nu știu cum, dar nu mai pot ucide animale (după ce am fost, vreo 35 de ani, vânător împătimit!). Azi, discuțiile la «concluziile» în jurul focului din poiană alunecă neprevăzut către persoana lui Ion Antonescu. Bucovinenii par a fi posedați, fără excepție, de partea mareșalului! Probabil ar putea fi vorba despre o reacție de auto-apărare în fața haosului ce a dominat România post-revoluționară; în Bucovina, ordinea încă-i la mare cinste”. Câte strategii nu s-or fi alcătuit pe vremuri la focul de la sfârșitul escapadelor vânătorești la care participa elita… partidului conducător. MRI nu se poate să nu le fi reținut. Acum, ele ar constitui sarea și piperul unor asemenea evocări, dacă nu cumva motive și mai mari de întristare aflându-se cum și unde se puneau la cale destinele țării. (Iacoban a fost, în toate împrejurările, un personaj pitoresc. Mi-amintesc cu plăcere cum, într-o seară, la Tbilisi, la începutul deceniului al nouălea, participant la un colocviu scriitoricesc internațional, marele prozator Ciabua Amiredjibi, căruia i s-a publicat la Junimea, în 1981, fabulosul roman Data Tutașhia, ne-a povestit cu haz mucalit aventura prin care a trecut făcându-i rost lui Iacoban, prezent cândva în Gruzia, de o pușcă de vânătoare, de elită, trebuind să alcătuiască acte justificative fictive pentru scoaterea armei din imperiul sovietic). Alte vremuri… Acum i-a rămas, neștirbită, pasiunea călătoriilor („Hai-hui prin țară”), pe jos, cu autoturismul propriu, cu autobusul, în colectiv, cu trenul etc. „Nu știu alții cum sunt, dar eu unul mi-s bolnav de dor de ducă – 27 aprilie 2010 – Mai ales în plină primăvară, virusul plecărilor, cuibărit în cine știe ce meandre ale sufletului, se vede că atacă centri inerției. În formele acute, maladia ne azvârle dintre membranele de beton, fugărindu-ne din creastă în creastă, ca o streche blajină și călduță (…) Așa se face că, tronc, în astă dimineață m-am urcat în «săgeata albastră» de Galați, numai și numai din dor de Dunăre” Ș.a.m.d. Ieșirile de acest fel se leagă de pasiunea pescuitului („Pescuit la știucă pe lacul Ligheanca – 8 octombrie 2006 – La întoarcere, dr. G. face o manevră greșită (viraj prea strâmt) și barca tip caiac de la remorcă, în care mă aflam cu dr. Maxim, se răstoarnă în mijlocul Dunării Vechi. Cad la fund, încotoșmănat și cu cizme de cauciuc /…/ Greu de înotat cu cizme și tot harnașamentul; izbutesc, totuși, să ajung la barca «Laguna». Apare, din… fundul Dunării, și dr. Maxim. Este «pescuit» aruncându-i-se șnurul unui juvelnic” etc) sau de culesul ciupercilor („Prima expediție în căutarea ciupercilor pe drumul forestier către Arșița – 8 septembrie 2007 – Pădure foarte puțin umblată. Gălbiori și pâinișoare la discreție. Ciuperci supradimensionate: roșcovii au pălăria cât o farfurioară, gălbiorii, cât palma. Mai sunt locuri, în țara asta a noastră /…/ unde nu rag difuzoarele tâmpe, răsuflarea văzduhului prefiră boare de cetină și pajiștile nu-s spurcate cu peturi, pungi și gunoaie /…/ deocamdată absente în cotloanele Carpaților Orientali” ș.a.m.d.), nu mai puțin de culesul florilor („Caut flori de câmp de-a lungul șoselei de centură – 9 august 2013 – Semnele toamnei: totu-i ars, găsesc doar imortele. Și în curte au îmbobocit crinii de baltă, alt semne al toamnei grăbite”).
Nu e o evadare din problematica socială, politică, culturală etc, curentă a actualității. Jurnalul consemnează zeci de ședințe la primărie, la consiliul județean, la Teatrul „Luceafărul” unde era director până la pensionarea venită oarecum intempestiv (28 ianuarie 2005: „Șușoteli, priviri vinovate: s-a aflat că am depus dosarul de pensionare”; 2 februarie: „Primesc o adresă de la Consiliul Județean prin care mi se cere, voalat, totuși, pensionarea”; 16 mai 2006: „Eveniment: primesc Decizia de pensionare. Aproape că nu-mi vine se cred. Trecut-au toate… Nu mă mai pot implica hotărâtor în decizii, dar nici nu pot lăsa lucrurile să meargă de la sine”; 7 iulie 2006: „Prima zi de pensionar. Destule cărți își așteaptă rândul la citit”). Sunt consemnate cărțile citite, cu scurte comentarii, sunt urmărite evenimentele politice din țară și din străinătate, evenimentele sportive și… multe seri în fața tablei de șah.
Comentariile evenimentelor sunt agrementate, de foarte multe ori, cu amintiri de odinioară, memoriile propriu-zise, filtrate însă mult prea drastic. Așa, bunăoară, la 23 septembrie 2006 consemnează aniversarea a 50 de ani la la absolvirea Liceului din Suceava: „am intrat în clasa a VIII-a ehei, tocmai în 1953! Veneam zilnic, de regulă pe jos, patru kilometri peste dealul Zamca, de la Ițcani, și mă aciuiam, pe cât de speriat, pe atât de neastâmpărat, în banca scrijelită ce-o împărțeam cu viitorul (mare!) pictor Ion Grigore (…) Profesorul nostru de română una ne preda și cam alta ne îndemna să citim (…) profesorul încerca mai întâi viclenia de a ne capta interesul oferindu-ne și cărți mai ușurele, dar la fel de interzise. N-am fost primit în UTC (singurul caz din clasă) fiindcă un coleg (știu care!) m-a turnat: «Elevul Iacoban citește cărți dușmănoase». Mi-a fost găsit și confiscat corpul delict”. Ș.a.m.d. Amintiri mai mult sau mai puțin picante, recompunând, la mici dimensiuni, atmosfera tensionată din țara… constructoare a socialismului (7 martie 2013: „Scriu aceste rânduri în ziua în care se împlinesc 60 de ani de la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin. Eram copil, la Ițcani, și în acel martie de neuitat, când au început să urle fluierele locomotivelor și sirenele fabricilor, să bată clopotele bisericilor, credam că n-o să se mai învârtă pământul și că ne va cuprinde noaptea cea veșnică. Mă miram că soarele totuși răsare și că, de durere, păsările nu cad trăsnite din pomi. Dacă n-ai trăit perioada înfloririi cultului «tătucului popoarelor», realitățile de atunci par povești de speriat cei slabi de înger! În 1953, Stalin teroriza și mort”).
De un interes aparte sunt amintirile de la Editura Junimea, din anii în care cenzura funcționa la noi cu strășnicie – 10 februarie 2004:„În primul rând, la noi n-a funcționat o cenzură, ci șaptezeci și șapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînțelese, implicate ș.a.m.d. Unele întru totul stupide – ceea ce nu le făcea mai puțin periculoase – altele amical-contondente, dar și unele abia bănuite, întrezărite, inaccesibile. E simplu de deșertat reproșurile în cârca unei unice Cenzuri, destinul cuvântului scris își încâlcea însă firul într-o rețea orweliană mult mai complicată și contorsionată, de care generația postdecembristă de scriitori pur și simplu n-are habar (…) Toate forurile amintite mai sus avansau obiecții, «implementau» pile, rezervau prefețe și studii introductive pentru instructorii din sistem și, mai ales, verificau dacă așa numitele «comenzi sociale» («omul nou», canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul ș.a.) se regăseau în Plan (…) Ultima etapă a pre-cenzurii: aprobarea Secretariatului CC al PCR. Nimeni n-avea acces la respectivul for, de unde și imposibilitatea aflării motivației în virtutea căreia cutare titlu dispărea din plan (la acest nivel, nu se adăuga, ci doar se operau tăieturi). În materie de teatru, pre-cenzura era și mai terifiantă” Ș.a.m.d.
Detalierea acestor mecanisme de oprimare a cuvântului, a exprimării publice în general, ar fi desigur, de tot interesul azi. Dar, Mircea Radu Iacoban preferă să le semnaleze doar, să le rețină pentru, cine știe?, o altă dată. Ceea ce nu înseamnă că nu are poziții dure în privința politicilor noastre actuale în țară și în străinătate, a politicii naționale din Republica Moldova, a receptării lui Mihai Eminescu de către o critică literară odioasă, a delăsării în privința patrimoniului nostru istoric, a distrugerii economiei (dărâmarea fabricilor – de țigarete și de textile din Iași) etc, ect.
Un Jurnal pe cât de sentimental, pe atât de polemic. E dovada uni spirit angajat în epoca sa (trecută și prezentă) dar mult prea discret, ca să nu spun altfel, în privința devoalării acelui trecut ce se cere acum restituit, la vedere, integral. Nu atât al său, personal, ci mă refer la mărturia ce o poate face, ca unul care a fost implicat, pe cât i s-a îngăduit, benefic, în destinele, la diverse nivele, ale culturii… socialiste. Un astfel de memorial ar putea constitui o pagină cu adevărat memorabilă pentru un trecut cultural, cel mai adesea învăluit încă în destule mistificări premeditate.