Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un delicios evergreen teatral

Un delicios evergreen teatral

Într-o zi de noiembrie, Teatrul Național din Cluj a găzduit un nou proiect cultural al cunoscutei companii Mario Dance Atelier, fondată în 2011. Succesele factotum-ului Mario Grosu continuă și nu mai surprind pe nimeni, fie creând și finanțând un festival internațional de magie, spectacole de dans și divertisment, de teatru, fie întrecând instituții de stat cu premiile obținute de elevii săi la cele mai prestigioase concursuri din țară.
Ce poate spune nou a „5.000-a” montare a celebrei piese de Victor Ion Popa, Take, Ianke și Cadâr?! Regizorul Cristian Nedea și-a asumat un pariu greu de câștigat, mai ales când trebuie să „lupți” cu monștri sacri din cunoscutele montări clasice: Alexandru Giugaru, Ion Finteșteanu și Marcel Anghelescu sau Gheorghe Dinică, Radu Beligan și Marin Moraru… Decorul Anei Hurghis e realizat simplu: cele trei prăvălii, mai mult schițate, cu partea frontală, în primul act, și curțile din spate, în al doilea – accentul se pune pe dialogul și acțiunea briliante.
Trio-ul actual e alcătuit din Emanuel Petran (Take), Petre Băcioiu (Ianke) și Ginuc Crișan (Cadâr). Evidențiez excelentul afiș (simplu, dar de eficiență maximă): cei trei stau pe o bancă, pe calea ferată!, toastând spre privitor – locomotiva vine, amenințător, spre ei. Așa e viața, de multe ori! Fiecare e caracterizat dintr-un gest: Take, cu paharul sus, are un „râs lat” și chefuitor, ca românul; Ianke e ponderat, ține nesigur paharul uitându-se la el, iar Cadâr toastează discret privindu-ne hâtru, parcă pregătindu-ne: Lasă, aranjează turcu’! Mai mult, în titlul piesei T de la Take e o cruce, a de la Ianke e steaua lui David și C-ul lui Cadâr, o semilună – ingenios și de efect!
Povestea e cunoscută, astfel că ne vom axa pe înnoirile regizorale și jocul actorilor. Iată câteva inedite „repolarizări”: românul e nuanțat antitetic extro-introvertit, ca mulți conaționali, în schimb Safta – interpretată cu aplombul cunoscut de Elena Ivanca – devine o „ușuratică” simbolizând masa populației „îmbrobodită” când de unii când de alții, de-a lungul istoriei. De exemplu, vine să cumpere săpun la român, i se așează lasciv-provocator pe genunchi, e trimisă la Ianke, idem; el o trimite la turc, cu care intră îmbrățișați în casă – evident, nu după săpun. Ilie e evreul care se „autohtonizează” din interese comerciale: Nu Ițic!, strigă el când vine să ceară mâna Anei și Ianke îl numește așa. Radu Lărgeanu, creator inteligent de personaje secundare, îl satirizează caricatural cu un umor frust, sec: e „lupul” care-și pune blană de oaie, numai ca să-și atingă scopul. La început e „românul sadea”: în ițari, cu opinci, cămeșă și căciulă de oaie… Însă, când o scoate, ce vedem?! Kippa! S-a „reorientat” și face negoț en gros cu cereale – numai așa e posibil… Vine cu un calup de bani cât o valiză, dându-se mare ca beizadelele actuale, ce populează fauna Corso-urilor, pe Lipscani sau falezele Mamaiei – ilar-grotesc; el aruncă banii la picioarele Anei (Alexandra Tarce) și o pune să se suie ca pe un piedestal.
Cunoscutul carusel debordant de situații și dialoguri e rafinat „secondat” de regizor cu „ruperi de ritm” în slap-stick și alte invenții pline de umor. Scena inaugurală: cei trei moțăie în arșița verii, turcul sforăie ca la tăiat lemne; Take aruncă un săpun să tacă, Cadâr merge somnambul la el, bea bine din sticla lui cu apă și se întoarce la sforăit; urmează cu Ianke o scenă identică și iar Take… El, isteț, când să-i ia sticla, o ascunde repede – turcul face o piruetă, se duce la evreu, rămas perplex, și bea de la el. Cât de somnambul e, deci, Cadâr?! O scenă antologică prin care cei trei sunt caracterizați și ca etnie!
Vremuri bune – pace… „Ilie” e insistent, dar Ana și-a dăruit inima prietenului din copilărie, Ionel (Bogdan Rădulescu), fiul lui Take. Pace!? Nu când un român și o evreică se iubesc… Tații fac totul să împiedice „mica unire”, iar Cadâr e obligat să vină cu o „intrigă pozitivă”: îi spune fiecăruia că fiul, respectiv fiica, e odrasla unei iubiri din tinerețe a celuilalt! Să nu-i spui!, îi atenționează, pe rând, vrând să-i influențeze să nu ia prea în serios chestiunea religiei și a originii. Prieteni de tinerețe, nu rezistă și află reciproc – alte momente comice: Ianke îl pune pe Take să jure că n-a avut nimic cu nevasta sa. Take: „Jur, aici să mă trăsnească și să rămân nemișcat…”, și așa stă câteva momente de disperare pentru evreu – a crezut că l-a pedepsit! Românul izbucnește, hâtru, în râs: explozie de hohote și în public.
Schimbare de tactică – plan B. Cadâr vrea să-i îmbete la masă – cu românul nu-i greu și urmează altă scenă mustind de umor: turcul toarnă mereu, dar el aruncă, de fiecare dată, lichidul peste umăr. Take ia în serios zicala „mort de beat”, aprinde o lumânare și se așează, cu ea pe piept, pe masă. S-o creadă mutu’ că românu’ moare! Când e nevoie, se ridică scurt, pune lucrurile la punct și… moare iar – delicios! În ciuda presiunii taților – It’s a man’s world! – tinerii nu cedează… Cadâr încearcă să-i „actualizeze”: „S-au schimbat timpurile – acum copiii hotărăsc cu cine să se căsătorească!” Ianke: „Sigur, niște copii moderni ca voi ar putea să se facă și singuri!” Sala hohotește… Ilie/Nu sunt Ițic! se prezintă cu valiza de bani – e refuzat.  „Vrei s-o dai după vreun ministru!”, atacă batjocoritor. Ianke „actualizează” piesa și pe noi, în ton tragi-comic: Nu vezi cine-s miniștri, azi, la București!? Publicul aprobă zguduindu-se de râs.
Dar „român”-evreul nu cedează: revine cu fiul Ștrul (Gigi Iordache), un pitic simpatic, care trece imediat la cucerirea viitorului socru, sărind direct în brațele lui Ianke – urmează alte scene ilare de slap-stick și dialog. Antract… Bine că mai există așa ceva! Dacă o piesă e bună, publicul (rezi)stă și trei-patru ore, se bucură de posibilitatea de „socializare” – în limbaj „(interne)tehnic” post-modern – reală, nu virtuală…
Continuare „plan B” – turcul le spune separat și confidențial: copilul celuilalt e al său și e gata să dea 20.000 de lei, dacă dau și ei atât. La obiecția lor, că vor da faliment când va afla „mahalaua”, îi liniștește solomonic: tinerii vor lăsa o scrisoare „oficială”, în care îi anunță că fug fără acordul lor. Succes total! Cadâr îi anunță pe tineri și jubilează într-un ilar dans de mulțumire ritualică pentru Allah – superb. Vremurile se schimbă, vine epoca legionară și… cine credeți că vine să facă ordine și să ceară socoteală „De ce un evreu cu o evreică…!?” Safta – simbolul masei manipulate: cizme, cămașă verde, porthart, biciușcă. Însă și poporul, recte cei trei, știe să se apere: Vom spune că te-ai culcat cu mulți!
Altă inovație regizorală – Cadâr ne prezintă, scurt, „evoluția istorică”: (se aud bombe) Vin rușii (muzică adecvată)… Pleacă rușii… Revoluția… Tranziția… Tot același rahat! Râsete puternice în sală: haz de necaz. Cum știm, totul se termină cu bine pentru toți: într-un adevărat final de thriller hollywoodian, Take și Ianke – superbă scena: În sfârșit ceva plăcut cu trenurile!, sunt ei de acord – îl leagă pe turc de un scaun pus pe șinele trenului, ca pedeapsă pentru „falsa prietenie”!… E salvat, în ultimul moment, de tinerii însurăței, care le spun adevărul frumos și curat. Se așează cu toții, plus doi gemeni – fată și băiat – ca pentru o fericită poză de nuntă, „recuperată” după atâția ani de vicisitudini. Publicul a aplaudat frenetic, chemând actorii, de mai multe ori, la rampă.
Alexandra Tarce și Bogdan Rădulescu întrupează, cu sinceritate și simpatie, cuplul curat de îndrăgostiți, care nu se lasă învins de nimic. Elena Ivanca ne încântă cu un personaj-simbol al masei, care se pliază istoriei, suprinzându-i latura ridicolă și ilară. Emanuel Petran ne dăruie obișnuitul român „bi-polar”, intro-extrovertit, hâtru și ambiguu, aparent „beat de mort”, uneori, în istorie, dar treaz când trebuie să-și apere, in extremis, drepturile lui și alor săi. Cadârul lui Ginuc Crișan e bonom, înțelept și cu un umor ca un Nastratin Hogea reînviat. Petre Băcioiu a luptat și el cu stafiile marilor interpreți ai rolului, dar a reușit să se apropie cu brio de monștrii sacri printr-o complexă abordare a pesonajului, așa cum este el: agresiv și extrem de sensibil, fin și grobian, cult, plin de umor, dar și de prejudecăți, își iubește la nebunie fiica, însă ia în calcul nefericirea ei…
Regizorul Cristian Nedea a câștigat pariul cu el și tradiția altor celebre montări, conducând inspirat echipa de actori la o performanță de zile mari, dăruindu-ne, astfel, o nouă și proaspătă variantă a renumitei comedii, plină de haz și noi înțelesuri. Îi dorim companiei Mario Dance Atelier să continue seria de succese.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg