Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un destin asumat (Ion D. Sârbu)

Un destin asumat (Ion D. Sârbu)

Între cerchiștii sibieni, Ion D. Sârbu (1919-1989) are, cu siguranță, biografia cea mai zbuciumată, cheltuindu-și viața, superior, într-o singurătate interioară de un dramatism vecin cu tragicul. A cunoscut, în adolescență, viața de solidaritate muncitorească de pe Valea Jiului, trăgându-și obârșia dintr-o familie de mineri din Petrila, fapt ce i-a determinat, de timpuriu, orientarea politică de stânga („am devenit comunist ilegalist în 1940”), a studiat literele și filosofia (ajungând asistentul profesorului Liviu Rusu și unul dintre apropiații lui Lucian Blaga), a luptat pe frontul de Răsărit iar după război, datorită atitudinii refractare față de politizarea învățământului, a fost epurat din Universitate, odată cu mentorii săi, funcționând puțină vreme în învățământul secunadar (la Baia de Arieș, la Cluj), apoi în redacția revistei Teatru din București, scriind dramaturgie și scenarii de film; este arestat în 1957 în urma unei înscenări („Andrei Băleanu, fostul mare-inchizitor al teatrului, redactor la «Scânteia» /…/ în 1956-57 timp de șase luni, să organizeze o campanie în presă împotriva mea, numai și numai fiindcă am îndrăznit să critic piesa foarte stalinistă a tânărului său prieten, coleg la «Scânteia», «genialul» Al. Mirodan, campanie terminată cu arestarea mea și condamnarea, în trei trepte de groază și anchete, la șapte ani muncă silnică și confiscarea averii. Iar după executarea pedepsei, același cabinet Răutu-Băleanu-Mirodan aranjează cu Drăghici să plec în domiciliu forțat la Mina Petrila /mai târziu la Craiova/”), pentru ca după o perioadă de interdicție a semnăturii să publice piese de teatru, care i s-au reprezentat destul de sporadic, rămânând în anturajul Teatrului Național din Craiova, la care a funcționat până la pensionare, în calitate de secretar literar. Nu-și dezminte pasiunea lecturii, a scrisului, continuând în toate împrejurările să-și mențină nealterată calitatea intelectuală: „În tinerețele mele zvăpăiate, tragic risipite (mereu mă dureau dinții, primeam ordine de încorporare, plecam, dezertam, iar plecam, muream, înviam etc), în timpul «liber», citeam grăbit, hămesit, cu frică să nu mi se ia cartea sau să nu sune alarma. «Scrisul» îl simțeam doar ca o vagă durere sub inimă, ca un fel de tărâm promis, dar mereu amânat sau interzis./ Între 1950-1955 am «experimentat»: scriam rar, smucit, savant, nu aveam nici busolă și nici orizont – iar vasul pe care pluteam era o simplă plută a meduzei./ Am scris doi ani ca un posedat (1955-1957), zilnic, în poduri, pivnițe, cârciumi, la birou. (Totul s-a pierdut, s-a dat la topit după arestarea mea)/ În pușcărie și mină, timp de șapte ani, am tot povestit și ce scrisesem cândva și ceea ce continuam să clocesc în creierul meu fierbinte – dar având deja sentimentul că am coborât sub ecuatorul ratării sigure./ Acum, de vreo zece ani (mai precis din 2 august 1977, ziua în care am fost «reținut» și tratat ca un hoț de cai), când nu scriu simt nevoia pilulei de cianură sau a robinetului de gaz. În timpul liber citesc, trăiesc, gândesc. Dar scrisul meu de acum nu este decât acel medieval ars bene moriendi”. A scris mult și a publicat puțin. Probabil este singurul scriitor din România care a avut cu adevărat o literatură de sertar, scoasă la iveală abia după decembrie 1989. Între operele de acest fel se află și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (Ediție îngrijită, tabel cronologic și referințe critice de Toma Velici și Elena Ungureanu. Prefață de Ovidiu Ghidirmic. Postfață de Marin Sorescu. Ediția a II-a revăzută și adăugită la Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996), două volume de glose, aforisme, meditații, panseuri, fabule și parabole, însemnări pentru viitoare romane, piese de teatru sau nuvele, comentarii pe margini de cărți, însemnări despre autori (străini sau autohtoni) etc., toate probând un spirit critic viu, o vocație de moralist, adesea sarcastic dar și bufon, din când în când intercalând pagini de veritabilă memorialistică, în care își evocă familia, anii de studiu, cei de detenție, anturajul intelectual universitar și (poate pentru că i s-a impus la început domiciliul obligatoriu în Cetatea Băniei) cel de toate zilele al Craiovei, care i se părea un loc anodin, un Isarlâk balcanic (preluând viziunea lui Ion Barbu), în care se simțea cu totul străin și opresat, într-o atmosferă fadă, plictisitoare și provincială: „În acest Isarlâk nu există nici convingeri, nici credințe sau păreri ferme, continue; ca și metabolismul organic, convingerile se schimbă ritmic, după orele zilei: dimineața toți cetățenii sunt atei și materialiști, pleacă la uzină sau fabrică mărșăluind brigadierește, dar spre amiază încep să se îndoiască de totul și de toate: seara se închină, devin buni credincioși, iar noaptea se întorc, visând în mitologia sclavagistă a spaimelor și paradoxurilor inconștiente, rezultate din hibridizarea noastră latino-greco-iudeo-creștino-slavono-fanarioto-bonjuristo-balcanică”.
E vorba de anii dictaturii socialiste când cu greu îți pueai exprima opiniile în public, fără teama unei drastice sancțiuni penale. Tocmai de aceea, jurnalul a devenit (între 1983-1989; toate capitolele stau sub genericul iernii, ceea ce poate însemna că în serile mai lungi, după zile în care își făcea prezența pasageră prin oraș, se retrăgea la masa de scris, căutându-se pe sine însuși), un mijloc discret, chiar de taină, de a-și consemna gândurile, opiniile:„Sunt conștient că aceste modeste bucăți de sticle colorate, pe care le transcriu în aceste caiete ale robului Deziderius Candid, nu au nici o valoare literară sau filosofică. Sunt un fel de «hybris» gazetăresc între foileton de duminică și notă marginală. Am în față un munte de nisip scos din Arieș, ca un moț bătrân și disperat, spăl și cern, cern și spăl, poate mă aleg cândva cu câțva solzi de aur curat. Îmi face bine această litanie-calvarie, nu fac decât să trec în curat ce «mâzguie» cețos și otrăvit în mintea mea de vagabond risipitor. Încet-încet, cine știe, ca într-o oglindă afumată, într-o zi îmi voi putea contempla chipul meu superb, de ratat, și mediocru, și amator, și veșnic ucenic. Ce nu a găsit nici cărarea și nu a găsit nici coama înzăpezită a muntelui visat. Și nici curajul de a termina nu l-a avut./ În schimb, în timpul acestor teribile ierni ale bătrânețelor mele urâte, am terminat trei volume de proze: La condition roumaine (două volume, 900 p.) – ce va purta titlul, în 1992, Adio, Europa! (n.n., Ct.C.) –, Lupul și Catedrala (460 p.), Dansul Ursului (320 p.). Dumnezeu cu mila (…) Sunt atât de singur, atât de departe de oameni și izolat de lume, încât nu ar fi deloc exclus ca tot ce visez și gândesc să fie atât de fals, încât să fie adevărul-adevărat”. Nu este însă un visător. E atent la mișcările sociale și politice, la modul de viață al oamenilor de pretutindeni din țară, la condițiile de existență într-o lume marcată de impostură, prostie, lașitate. Observațiile sale sunt ale unui sociolog („Trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a PROSTIEI ca valoare. Prostia inteligentă, științifică, descurcăreață, șmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină; prostia ca fundament, ca acoperiș; prostia ca stil și Weltanshauund”), ale unui politolog („Sfânta treime istorică: clasa muncitoare, revoluția, partidul. La ora asta, a amurgului zeilor judecând după cele ce se întâmplă în marea Uniune Sovietică, se pare că, din motive de evoluție și involuție, din treimea elementelor sacrosante au dispărut clasa muncitoare /«dictatura proletariatului»/ și revoluția /«saltul calitativ în istorie»/: a rămas însă cum era și normal, mai puternic decât oricând, partidul./ Totul și peste tot, în toate comitetele centrale din lume, se învârte acum în jurul acestei insolubile dileme: trebuie să reformăm absolut totul…, dar fără să ne atingem de rolul conducător al partidului. Adică de organul celor care azi sunt reformatori, dar ieri au fost conservatori și alaltăieri revoluționari fără scrupule /…/ Ideologia se cere a fi reformată, dar fără să se știrbească o iotă din mitul leninismului./ Deși marxismul vechi preconiza o voință a majorității, leninismul a fost acela care a negat alegerile libere, impunând dictatura nomenclaturii/. În ortodoxia sa naivă și sentimentală, șeful nostru suprem mi se pare a fi deosebit de sincer și de «realist», în felul său. Socialismul real este acesta, cel pe care îl vedem și în care trăim: el nu poate fi nici altul, nici altfel și nici altundeva”), ale unui moralist:„Dacă mi s-ar da ordin să fac reclamă, să zicem pentru săpun, eu m-aș sălta în propaganda pentru curățenie în general, curățenia aș încadra-o într-o ideologie morală a curățeniei, ideologia asta aș topi-o, mai sus, într-un sistem de morală a Binelui, încercând, ca și Binele acesta să-l plasez – ca valoare, numen sau substanță – într-un sistem filosofic sau metafizic. Și aș ajunge la ideea de Creator și creațiune, pomenindu-mă că îmi pictez tavanul capelei mele cu imaginea bunului Dumnezeu care își întinde mâna spre Adam, omul./ Într-un anume fel, sunt, așadar, tot un fel de prost ridicat la putere, parcurg același drum ca și un activist oarecare, de dreapta sau de stânga. Doar că îl parcurg în sens invers”.
Ion Dezideriu Sârbu e un polemist și un pamfletar, un exeget literar sau un rafinat estetician. Jurnalul este mărturia unui intelectual superior care e dispus să judece, să gândească dar care are interdicție la exprimare liberă.
Ca memorialist e un pasionat povestitor („Pantagruelica mea poftă de a povesti”), un evocator nostalgic al tinereții, al părinților („Pentru Mama, toate relele familiei erau concentrate în cuvântul Soțalist /…/ Țărancă ceho-germană din Banat, fostă servitoare la Belgrad, Mama era structural și religios convinsă că Dumnezeu a făcut lumea în așa fel, ca să fie, oricând și peste
tot, oameni sărmani și domni îngâmfați /…/ Când, în toamna lui 1963, fiind nevoit să îmbrac hainele de șut ale Tatălui meu, care murise abia de 3 ani, și să intru ca simplu vagonetar în mina strămoșilor mei, ea, pregătindu-mă ca și pe Tata, atât a avut să-mi spună: «Vezi, ai fost mare profesor, ziarist, filosof, tot aici te-ai întors. Miner te-ai născut, mina e soarta ta. Din valea asta nu poate pleca nimeni…»”), sau figura Tatălui: „Pentru un proletar, îmi spunea Tata, naționalismul e o tâmpenie de beție. Pentru un muncitor, naționalismul e un lux de care se poate lipsi (Tata numea «proletari» pe muncitorii zilieri nesindicalizați – iar «lumpen-proletarii» erau, pentru el, șomerii, argații, bețivii și vagabonzii, adică cei fără noroc)”. În galeria, restrânsă totuși, de oameni cu care discută și cărora le transcrie opiniile (de cele mai multe ori sunt personaje fictive), se află medici, foști activiști de partid, ingineri etc, dar personajul cel mai constant, martorul și stimulatorul colocvial, este Limpi, Olimpia, soția pe care o venerează și a cărei prezență, mai ales în perioada ultimului an, când boala i se agravează văzând cu ochii, devine un sprijin moral, discret și aparent puternic („Olimpia în bucătărie /unde gătește, folosind ca materie primă imaginația, memoria și înjurătura/ îmi explică băbește, politica zilei…”).
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal dezvăluie, din interior, personalitatea unui scriitor de o mare demnitate umană, un caracter puternic, și, în felul său un analist vizionar al epocii în care a trăi („trăiesc melcoid”), în care a scris, opere strălucite; o epocă pe care a judecat-o și a comentat-o fără menajamente, chiar dacă numai atât cât i-a fost permis („îmi ascund scrierile, îmi ascund gândurile, îmi ascund automat vorbirea”), adică într-o literatură destinată sertarului.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg