Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un duet parizian: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca (I)

Un duet parizian: Monica Lovinescu – Virgil Ierunca (I)

Pentru faimosul cuplu Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, ascultat cu emoție la Europa liberă (1962-1992), exilul a însemnat „o lungă ucenicie în doi”, purtând – prin legătură destinală – „o osândă” împreună: adică, înfruntarea unui sistem totalitar, ca „încăierare cotidiană”. Deosebiți, dar complementari, cei doi au sigilitat o epocă, fiind „un cuplu indiscernabil” (Popa 2009:1056). Dacă Monica Lovinescu, mitizată, devenise, cu vocea-i inconfundabilă, o instituție, Virgil Ierunca, secondând-o, a acceptat un rol de fundal, slujind aceeași cauză. După ’89, exilul își încheiase, însă, ciclul. Odată cu imprevizibila implozie a comunismului, într-un prezent turbulent, confuz, otrăvit de suspiciuni, temeri, decepții, idiosincrazii etc. tandemul părea fixat în contratimp; își isprăvise misiunea, în lumea postdecembristă marota anticomunistă se prăbușise; doar corpusul de texte scos la iveală, probând îndelungata complicitate cu literele românești, liberă de rigorile cenzurii, miza pe tema memoriei, împiedicând uitarea. Salvând atitudinea morală, slalomând prin hățișul atâtor evenimente, identificând direcții, palpând atmosfera culturală, funcționând, în deceniile comuniste, ca un alt pol de putere. Implicat virulent-polemic în luptele politice (cazul Goma, afacerea Tănase, ofensiva „neoproletcultiștilor”), sacrificând, uneori, adevărul estetic, suportând discordiile exilului (dezinformat, manipulabil), acolo unde, recunoșteau, „paranoia face ravagii” (Lovinescu 1999:220).

*

Considerată, aproape unanim, drept cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, Monica Lovinescu (1923-2008) „a valorificat un nume patern glorios”, cum nota malițios Marian Popa, dar a fost, prin ea însăși, o prezență/absență de mare autoritate, practicând virulent critica de verdict. E exagerat, totuși, a crede că ar fi influențat decisiv cultura noastră în perioada postbelică, cum afirmase Octavian Paler. O instanță intelectuală, negreșit, funcționând politic, pe linia unui anticomunism visceral și sancționând derapajele morale din lumea scriitoricească, îndeosebi. Venea din neamul Lovineștilor, care a dat, se știe, nume ilustre. Având orgoliul descendenței, s-a vrut prozator, regizor, cronicar teatral, animator. Până la moartea lui Eugen Lovinescu semna Ioana Tăutu; a urmat, în februarie 1945, și un seminar de regie experimentală cu febricitantul Camil Petrescu, ispitită, la rându-i, de mediile avangardiste, căutate și la Paris. Când, în septembrie 1947, părăsea țara, având o bursă oferită de Institutul Francez din București, Monica Lovinescu nu s-a gândit nicio clipă la exilul definitiv; și nu putea bănui, atunci, „traumele unui exil lipsit de perspectivă” (Lovinescu 1999:198), îmbrățișat „ca meserie”, după vorba lui Brodsky. După încercări regizorale, traduceri (sub pseudonim), colaborări sporadice la revistele exilului românesc, va începe, din 1951, activitatea radiofonică, susținând, din 1962, faimoasele emisiuni ale Europei libere: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris.
Cu operă puțină, s-ar putea spune, dacă am uita că, luptătoare fiind, și-a sacrificat creația. Voce ascultată, opera sa „vorbită” a fost recuperată, după ’89, prin osârdia celor de la Humanitas, având în Gabriel Liiceanu un prieten „de bătrânețe”. Până atunci publicase doar un volum (Unde scurte, Editura Limite, Madrid, 1978). Pentru unii, chestiunea operei, judecată strict cantitativ, rămâne o falsă problemă; Monica Lovinescu s-a vrut, ca „umil gardian”, de îndârjire sacrificială, un corector etic, sprijinind o cauză fără nădejde. Poate fi vorba de o vocație deturnată, dacă socotim exercițiile prozastice de început; ea și-a activat apoi calitatea de martor, dedicându-se („din afară”) cauzei românești, implicată în bătăliile politice, făcând din etic „o obsesie soteriologică”, cum, repetat, mărturisea.
Să ne amintim că romanul său Mots à mot, respins, în 1955, la Denoël ca fiind „prea modernist”, era o parabolă a lumii totalitare, denunțând, esopic, 21 de fețe ale răului lumii, de la „schimbarea de cap” la „era ginandrelor”. O carte cu miză maximă, în stil alb, curățat de adjective, scrie Ioana Pârvulescu plusând, prefațând versiunea românească, în traducerea lui Emanoil Marcu (editura Humanitas, 2007), ca posibil roman distopic, greu de citit, oricum fără consecințe în câmpul nostru cultural. Radiocritica sa a avut, însă, „admiratori persistenți” (Buciu 2017:9) și o mare valoare de întrebuințare, dorind să facă „ordine”, vehiculând liste (albe și negre), dizolvând nuanțele. Intransigența și vehemența gardau un impresionism ideologizat. Dacă M.V. Buciu observa absența preocupărilor de metodă (aducând, în prim-plan, doar „țipătul”), Adrian Marino îi contesta chiar presupusa „mare vocație critică”, el însuși fiind boicotat în „politica radiofonică” a Monicăi Lovinescu (Marino 2010:189).
Încercată, deseori, de sentimentul zădărniciei, îndepărtând – în zariștea speranței – orice așteptare, Monica Lovinescu nu abandonează. E mereu „cu gura pe noi” (Buciu 2017:148), condamnă orbirea intelectualilor și simulacrul liberalizant, aplaudă „desatelizarea” (dar înțelege că ea nu este și o „destalinizare”), impulsionează pocăința, disidența („sarea pământului”) și curajul, fie și intermitent, cultivă „mistica morală”. Dar fenomenul cultural, recuperând o memorie tăinuită, strivită are o culoare propagandistică pe o scenă conflictuală. Anticomunismul devine „o misiune de viață”, inventariind abdicările etice, versatilitatea, plecăciunile la Curte (de lungă tradiție la noi), atmosfera intoxicată de „neo-proletcultiști”; dar și lungul șir al dezamăgirilor, cu mesageri aflați în misiune, cu bârfe și știri „otrăvite”, dirijate, întreținând un lung război ideologic. În care, totuși, autonomia esteticului (ca idee) nu lipsește într-un context virulent, impunând ultimativ „etica neuitării”; altminteri, suspendarea esteticului, ne reamintește Eugen Simion, „înseamnă suspendarea literaturii” (Simion 2017:444). Cu bunăvoință, cronistica Monicăi Lovinescu ar putea fi o istorie alternativă a literaturii recente, mai exact a vieții literare: ca sensibil seismograf, în dispoziție polemică, vestejind sarcastic minciuna oficială, reverberând maximalist-etic, reducând cultura la literatură. O replică la comunistificarea istoriei și la moralitatea laxă, flască a scriitorimii, mereu în gâlceavă, conservând birocratic, printr-o literatură „mincinoasă”, un sistem condamnat, mângâindu-se cu o premisă falsă: salvarea prin cultură! De unde hipercriticismul est-etic militant, care, după Alex Ștefănescu, ar însemna, ciudat, tocmai „dezideologizarea literaturii”?! Monica Lovinescu nu se împăca nici cu o teză manolesciană („câtă artă, atâta curaj”), impunând documentul, mereu „placată de referent” (Buciu 2017:90). Cert, literatura evazionistă, cauționată stilistic, e dezavuată autoritar, invocând la tot pasul vama etică. Ceea ce ar conduce la o reașezare a ierarhiilor (validate estetic), recomandând rețeta etică ca posibilă rocadă, amenințând canonul „ștanțat în patrie”. Curentul eticist, în vogă în anii ’90, a iscat o încleștare pasională, insinuând falimentul estetic și teribile reacții în lupta de surpaviețuire. Soluția estetică, s-a spus, ar fi fost, în vremuri dictatoriale, o soluție imorală, prin amestecul cernelurilor. Ceea ce impunea, ca urgență, reconfigurarea canonică.

*

La începutul anilor ’90, campania de revizuiri, lansată în forță, dorindu-se radicală, „haotic-viguroasă”, propunând rocade pe criterii morale, amenința a deveni „un uragan primenitor”, constata Eugen Negrici; dar ea s-a transformat într-un biet „vânticel” (Negrici 2019:14). Dezvoltând recapitulativ tema (căzută, între timp, în amorțire), Elena Vieru, în Monica Lovinescu și revizuirile literare postcomuniste, repunea pe tapet o chestiune sensibilă, iscând polemici înverșunate; autoarea părea convinsă că, în urma lor, scara de valori s-ar fi modificat „silențios, dar sigur” (Vieru 2018:148). Și că punând umărul la rescrierea istoriei literare postbelice, Monica Lovinescu (1923-2008) s-a dovedit „un lider de opinie credibil”, continuând opera tatălui după „un popas pe pragul etic”, acreditând – neoficial – un nou canon literar. Adică „adevăratul canon” la vremea respectivă, prin acumularea unor incisive cronici „la cald”, cum scria Cristina Cioabă (Lovinescu 2014:12). Încât, în sarabanda reevaluărilor, privirea sa, „mereu întoarsă către țară”, patronând un „cenaclu” pe unde scurte, ar fi dovedit „o obiectivitate fără echivoc” (Vieru 2018:14), dând tonul „procesului revizionist”.
Să vedem în ce măsură astfel de afirmații se susțin întrutotul, contrapunând acestor argumente, livrate empatic, o altă viziune, propusă de Nicoleta Sălcudeanu într-un volum de ecou, ignorat de Elena Vieru! Vom recunoaște, însă, că vocea de la Paris, de mare autoritate, „invariant combativă și evaluativă” (cf. Elvira Sorohan), la curent cu ce se întâmpla în țară, într-un mediu sufocant, ideologizat, schizofrenic, a fost o primă instanță critică, declanșând „viziunea revizionistă” (Vieru 2018:24). Rămâne de analizat, cu neslăbită rigoare, dacă „doamna invizibilă” (cf. Alex Ștefănescu), „străjer” al literaturii „nemincinoase”, cercetând de la distanță și cu „o oarecare detașare” peisajul literar, a lansat doar verdicte inatacabile. Și că nimic „nu și-ar fi pierdut valabilitatea” (Vieru 2018:39). Indiscutabil, reevaluările sunt inevitabile, ele țin de un metabolism cultural normal, refuzând o scară de valori „imuabilă”. Elena Vieru, în consecință, pledează pentru o reevaluare „din toate unghiurile”, construind ceea ce numește „imaginea completă a unui scriitor”, fără a trece sub tăcere derapajele (conjuncturale), acele „aproximații morale” în termenii Monicăi Lovinescu. Totuși, „rămâne de stabilit” dacă retragerea în estetic ar fi o utopie culpabilă sau dacă, în lucrarea timpului, estomparea biografiilor nu surdinizează cumva acest militantism, prea legat de incisivitatea unor ideologii în vogă.
Să reamintim, întâi, că Monica Lovinescu face parte din primul val al exilului românesc postbelic. De altfel, în 1991, prefața volumul Adrianei Georgescu La început a fost sfârșitul, apărut la Humanitas (2019), pe care, sub pseudonim (Claude Pascal), l-a și tradus și care, fiind „o primă mărturie a experienței carcerale”, era tipărit, la Paris, în 1951 (Au commencement était la fin: La dictature rouge à Bucarest, Editions Hachette), cu ecou favorabil, în pofida contextului stângist. Semnând, la ediția românească, și Cuvântul înainte, va nota: „Termenul exil nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape, ci ca să se bată mai departe” (Lovinescu 2019:9). Subliniind, așadar, rezistența inițială, de regulă minimalizată și care, restabilind adevărul, ar clătina prejudecata că România ar fi avut „cea mai slabă disidență”, lepădându-se, astfel, de un „complex fără obiect” (Lovinescu 2019:14). Ea părăsea țara la 8 septembrie 1947 fără a spera în șansa reîntoarcerii și fără a accepta șantajul, în „joc” / troc fiind mama sa, Ecaterina Bălăcioiu (1887-1960), arestată în 1958 pentru „discuții dușmănoase”. Și dacă Eugen Lovinescu, în numeroase reluări și clarificări, punea „bazele conceptului revizionist” (Vieru 2018:25), fiica sa, „de la distanță”, îl va resemantiza; „est-etica”, opusă aparatului celebrator al propagandei, va stârni mari dispute, insistând pe moralitate și tulburând judecățile inerțiale, implicit harta axiologică.
Bineînțeles, obsesiva temă a revizuirilor, stârnind, spuneam, polemici purtate cu îndârjire viscerală, corelată – inevitabil – cu discuţiile, și ele înverşunate, despre canon, au inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediat după prăbuşirea regimului comunist. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant continuitatea), a controverselor imunde care au răvăşit şi polarizat viaţa culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”, cu inevitabile prefaceri, rezistă.
Ascultată „cu sfințenie”, devenită „legendă vie”, recunoștea N. Manolescu, Monica Lovinescu conceptualizase est-etica, mizând pe militantism și implicare morală. Și dacă celor din țară li se accepta „un punct de vedere tactic”, printre atâtea ingerințe și opreliști, canonul din exterior, forjat în timp împreună cu V. Ierunca (exasperat de „prea multă estetică”), cerea și încuraja o literatură adevărată, mutând acccentul spre etic, condamnând „literatura de evaziune”. Analizând raporturile („de complementaritate”) cu faimosul cuplu parizian, N. Manolescu vorbea despre un „efort conjugat” (Manolescu 2008:1208), chiar dacă sesizăm diferențe frapante. Oricum, o „asemănare canonică” (cf. V. Spiridon) poate fi probată, în pofida strategiilor specifice; dacă cei de-acasă plusau, lăudând precaut virtuțile estetice, evaluatorii de la distanță, scutiți de presiunea dogmelor partinice și a cenzurii, accentuau minusurile morale, denunțând poleiala ideologică.
Și pentru „Ierunci”, adevărul era suma unor „calcule tactice” (Iovănel 2021:184), respectând „cifrul prudenței” pentru a nu complica, devenind cazuri, soarta celor din țară. Ca „pol de putere”, radiocritica lor redistribuia, prin reevaluări etice, accentele, supralicitând distopia. Stilul aluziv, din romanele „făcutului cu ochiul”, era doar „o gimnastică a aproximației”; esopismul era condamnat la ofilire, neinteresând cititorii din viitor, scria ferm Monica Lovinescu. Bătălia se purta cu vociferantul cor „neoproletcultist”, sub patronatul lui Eugen Barbu. Emergența fățișă a „neoproletcultismului”, mixând „șovinismul lătrător” cu rudimentele dogmatice, a născut „o doctrină de grup”, prelungind psihodrama realismului socialist (Lovinescu 1994:348). Ei, „actorii tragediei dogmatice” și literatura lor corodată politic, evenimentele din țară, megalomania ceaușistă au obligat-o la sacrificarea ego-ului, cu privirea mereu trează, prelungind starea de urgență. Reprimanda n-a întârziat. Însuși Ceaușescu, solicitând, în octombrie 1976, „mână străină de lucru”, ceruse pedepsirea jurnalistei, „un cadavru viu”; în 18 noiembrie 1977, Monica Lovinescu era bătută de agenți OEP. Au urmat: spitalizarea, un șir de solidarizări sau trădări, rupturi afective; deziluzionată, dezgustată, ea va continua însă lupta, lăudând Rusia samizdatului, Cehoslovacia Cartei ’77, Polonia K.O.R.-ului și Solidarnosć-ului. În timp ce la noi era spartă, stahanovist, „norma adulării”, slujind un cult ditirambic, delirant.
Într-un climat literar sub presiune, modelat ideologic, vehiculând obositor frazeologia de partid, efectul Tezelor a produs „buimăceală”, notează Monica Lovinescu; dar și, dincolo de valul adeziunilor, o solidaritatea „deloc previzibilă” pe linia rezistenței, e drept măcinată ulterior, grație necurmatelor rivalități scriitoricești. În general, însă, consecințele Tezelor au fost exagerate și acea minirevoluție culturată de inspirație chinezească, stârnind o opoziție neorganizată (dar reală!) a devenit „o revoluție mai îndulcită, balcanizată, neaoșizată” (Lovinescu 1994:168). Bogdan Tănase, reconstituind acel „an nodal” din unghiul rezistenței câmpului cultural, consideră că Propunerile de măsuri (6 iulie 1971), ca prim pas, reprezintă un „moment planificat”, nu un capriciu de moment (Tănase 2020:65). În fond, în expunerea sa, Nicolae Ceaușescu reia și sintetizează mai vechi „date propagandistice”, coagulând un program ideologic, generând dezbateri și reacții în presa culturală. Ceea ce Monica Lovinescu considera „o întoarcere spre stalinism”, fardând realismul socialist în umanism socialist, și-a atenuat șocul inițial; fie prin mișcări de repliere a liniei oficiale, fie prin „mimarea acordului” (Tănase 2020:77) și ocultare, iscând efecte subversive și chiar reacții potrivnice, vehemente (Țepeneag, Breban).
Cea care a trădat lovinescianismul, scria apăsat Eugen Simion, a fost tocmai fiica criticului. Nimeni nu poate contesta rolul crucial jucat de tandemul Monica Lovinescu / Virgil Ierunca în efortul de coagulare a opoziţiei româneşti, veritabil „pol de putere” (cf. Cristina Cioabă). Şi, mai ales, a influenţelor, cu rol director, în viaţa culturală românească după cotitura istorică din 1989. Evident, în acel Bucureşti-sur-Seine, cum spunea inspirat M. Iorgulescu, pelerinajul intelectualilor noştri (în clandestinitate, desigur, în epoca ceauşistă) însemna nu doar o solidaritate complice. Vizitele acestor mesageri „tainici” echivalau cu un „ritual valorizant”, gazdele bucurându-se de respect moral şi autoritate; cei „unşi” la Paris se întorceau, într-un mediu opresiv, aureolaţi şi omologaţi. Doar că acea critică est-etică, sintagmă preluată de la Timothy G. Ash (un „făuritor de formule fericite”, recunoştea Monica Lovinescu), purtată „în tranşeele exilului” devenise o critică de front, degradând demersul critic. Ingerinţele politicului (ca anticomunism) erau la vedere, livrând etichete şi ignorând valoarea intrinsecă, printr-o legitimă abordare estetică. Cum grupul parizian a dat tonul în evoluţia postcomunistă a culturii noastre, atitudinea „de front” a devenit o prelungită răfuială între „buni” şi „răi”, instaurând un „jdanovism pe dos”. Să fie acestea, cu adevărat, revizuiri? se întreba Nicoleta Sălcudeanu, pentru a conchide ferm: „nu se poate revizui estetic nimic prin mijloace extraestetice” (Sălcudeanu 2013:37). „Declandestinizarea”, posibilă după decembrie 1989, îngăduind libertatea de mişcare, a însemnat, în contextul unor penibile dispute (opţiuni politice, răfuieli ierarhice), o solidarizare pierdută, întreţinând un justiţiarism cu dublă măsură. Cea care a reprezentat „nucleul militant al exilului”, promovând şi mediatizând, prin „viza” pariziană, numeroşi intelectuali de la noi, a prelungit, nefiresc, „campania militară” în interior, polarizând viaţa culturală. Încât ruptura ideologică a favorizat, ciudat, revizionismul postcomunist.
În cadrele societăţii româneşti, nemulţumirea generalizată coexista cu tăcerea conformistă şi elasticitatea morală; teroarea difuză, cu excepţia unor voci singulare, n-a condus la articularea unei mişcări de protest în sânul breslei. Botniţa comunistă n-a împiedicat nici viesparul scritoricesc să dea în clocot, oferind delaţiuni, compromisuri, duplicităţi, şicane etc. Paranteza comunizantă, prin strategia no combat („rezistenţa prin cultură”), privită, nota mustrător Monica Lovinescu, cu „prea mare satisfacție de sine”, îndemna la pasivism politic; postcomunismul, prin voci belicoase, a încurajat, paradoxal, radicalizarea discursului, conducând, în condiţiile pluralismului, la intoleranţă. Şi stigmatizând pe cei cantonaţi „în ţarcul apolitismului” (cazul lui Eugen Simion și echipa). Iată un greu de explicat alt „paradox românesc”, deşi alibiul „rezistenţei prin cultură” (marginal, iluzoriu oricum şi nepericulos pentru regim, constatase Adrian Marino) devine azi necesar, încercând a anihila „imbecilizarea prin media” într-o o societate înrobită teletropismului/ divertismentului (ca supraideologie).
Militanţa intransigentă de la microfonul Europei libere blama obedienţa „propagandabililor”, duplicitatea, în contextul constrângerilor regimului. Ea satisfăcea „datoria ţipătului”, mărturisea V. Ierunca, venind în întâmpinarea celor cărora „soarta le-a legat limbile”. Dar această receptivitate trează, după criterii poliţieneşti, vânând carenţele morale în speranţa salubrizării mediului literar, întocmind liste etc. s-a prelungit şi în postcomunism. Evident, tradiţia succesivelor epurări e veche şi ea nu ţine doar de experienţa comunistă. Un şir de excomunicări, denunţuri, ocultări sau demascări etc., încercând, cu zel bolşevic, a alunga „colaboraţioniştii” a transformat un „litigiu patrimonial” într-o înfloritoare dosariadă şi în postcomunism, propunând, fără succes, o literatură „lustrată”. Încât, ascultat şi căutat, un V. Ierunca se dovedeşte, nota caustic Nicoleta Sălcudeanu, „mult mai puţin decât credem un analist literar” (Sălcudeanu 2013:33).
Dacă refuzăm revizionismul (și e ciudată confuzia pe care o întreține Elena Vieru prin suprapunerea termenilor), un demers strident-străin de miza estetică1, se cuvine să observăm că tapajul iscat de problematica revizuirilor a stârnit dezbateri profitabile. În fond, într-un climat pluralist, respingem respectul paralizant faţă de ierarhia moştenită. Revizuirile presupun, însă, recitiri şi recuperări, atenţionând, cu o tentă incluzivă, asupra valorilor „umbrite”, nefrecventabile sau ignorate de „vitrinierii” culturali. Este regretabil că şi în postcomunism, respectând reţeta de altădată a agresivului realism socialist, revizionismul se manifestă cu virulenţă. Or, climatul cultural s-a schimbat decisiv, el ar trebui să fie al pluralismului şi diversităţii, nicidecum subjugat de puseele anticomunismului fundamentalist. Şi mai surprinzător, acest război rece civil a împins „spre zona crepusculară” fenomenul disidenţei (Sălcudeanu 2013:111). Veritabilii disidenţi au fost, cu metodă, marginalizaţi, au fost inventaţi eroi, a apărut mitul Patapievici iar numirea lui N. Breban la cârma Contemporanului a fost taxată de fosta amică Monica Lovinescu drept o „eroare”. Şi am putea lungi şirul exemplificărilor.
Dacă misiunea criticii este „corectoare şi patrimonială”, dacă însuşi canonul, cu critici-moaşe în juru-i, cere o sedimentare polifonică (cf. N. Sălcudeanu), acea râvnită nouă ierarhie angajează voci autorizate, nu dispeceri voluntari care împart indulgenţe şi sancţiuni, sub stindardul unor „revizuiri sângeroase” (cf. Marin Mincu). Adevărat, „traficul între epoci”, anunţa Gh. Grigurcu, văzut „mai est-eticist decât Monica Lovinescu” (Vieru 2018:132), tulbură oglinzile recepţiei. Ar trebui să refuzăm prosternarea, inerţia gustului etc., chiar dacă „blocajul conservator”, până la un punct, se impune natural. Deci nu e vorba de o posteritate tabuizată, muzeală, cu iz funerar, critica urmând „a se certa (doar) pe opere” (cf. Marian Popa); iar confruntarea punctelor de vedere ar conduce, legitim, la înnoirea perspectivei. Retorica revizuirilor a derapat însă.
Din ecuația revizuirilor nu putea lipsi Eugen Simion a cărui autoritate, îndeosebi în mediul didactic (conservator prin excelență), ar fi blocat „polemicile revizioniste” (totuși, în floare!). Reproșul criticului privea reinterpretarea trădătoare a conceptului de revizuire, încărcat acum cu implicații politice, Monica Lovinescu contrazicându-și, astfel, tatăl, un „fenomen rar întâlnit în critică” (Simion 2017:294). Trecut în rândul „uzurpatorilor”, girând „cabala apoliticilor”, Eugen Simion denunțase chestiunea est-eticii drept „o formulă strict politică”, iscând „tămbălău publicistic” și irosind atâtea energii, impunând ideologicul în prim-plan(Simion 2017:447). Rămâne de stabilit, scrie Elena Vieru, amânând verdictul, dacă „viziunea revizionistă” a fiicei ar fi „profund antilovinesciană” (Vieru 2018:24). Și dacă, adăugăm noi, discursul critic, oricum cu „rol hipertrofiat”, dobândind o importanță abuzivă în segmentul comunizant (Zamfir 2017 : 411) va omologa integral acest „anticomunism estetizant” profesat de la microfonul Europei libere. Știind prea bine că „o istorie literară convenabilă nu se poate apropia prea mult de contemporaneitate” (Zamfir 2017 : 401). Or, radiocritica, în tandemul Monica Lovinescu/Virgil Ierunca, s-a vrut un „barometru al moralității scriitorilor” (Buciu 2017:10), impunând o „vamă etică” de trecut, ca prim prag înspre estetic, știindu-se că „etica e bolnavă la București”.
Contestat politic prin negativism proletcultist, canonul interbelic (modernist) a fost repus în drepturi odată cu restaurația esteticului, fiind reconfirmat după o substituție eșuată. Și așa-zisul canon comunist (din perioada totalitară) a fost negat radical, păcătuind prin politizare. Chiar dacă „revoluționarii canonului” mizau pe răsturnări spectaculoase, declanșând zgomotoase „revoluții de cabinet”, frenezia revizuirilor s-a stins, în așteptarea unor vremuri mai calme, palpând relieful axiologic. Vinovați ar fi criticii șaizeciști, ca „gardieni ai canonului literar”, crede Gheorghe Perian, blocând procesul. El, oricum, nu poate fi blocat, dar contestația morală, necesară și ea, ar exprima, nota Laurențiu Ulici, un „stadiu precritic” (Ulici 2000:275). Negreșit, primenirile exegetice sunt necesare iar adevărurile dezagreabile se cuvin apăsat rostite. Dacă Gh. Grigurcu numește fără inutile sfiiciuni compromisurile, evidențiază deficiențele în ordinea moralității și scormonește biografiile, ieșind din „siesta morală”, o istorie literară, credem, se dispensează de rigiditatea criteriilor etice și, în perspectivă, estompează biografismul. Exemplaritatea morală nu este și argument axiologic; după cum autorii „tarați” pot supraviețui literar, acceptați de piața postumă dacă rezistă valoric.

 

 

Note
1 Theodor Codreanu (v. Revizuiri critice, Editura Academiei Române, 2019) taxează ca „impostură culturală” revizionismul criticist, constatând că „a cincea revizuire postlovinesciană” (după inventarul lui Mircea Iorgulescu) e, de fapt, „cea mai antilovinesciană”, sacrificând, sub formula radicalismului est-etic, impus de „grupul de la Paris”, autonomia estetică / esteticului.

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg