Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un experiment reuşit

 

Radu Țuculescu
Ina şi ariciul Pit
Bucureşti, Ed. Corint junior, 2018

 

Citisem cu plăcere cu şase luni în urmă primul volum al lui Radu Țuculescu, al remarcabilei sale prime cărți pentru copii, Ina şi ariciul Pit. Cu subtitlul Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului. Iată că la următorul târg de carte bucureştean, Corint junior lansează al doilea volum. Scriitorul pretinde că ar fi ultimul. S-a mai văzut. Prezumptivul şi, de altfel meritatul succes al ansamblului celor două volume va exercita o presiune inerentă asupra autorului. Păstrând absolut toate proporțiile, aşa au scris Ilf şi Petrov Vițelul de aur, iar Isaac Asimov a reluat Fundația după zeci de ani.
Dar există în text un argument forte al încheierii acestui scurt ciclu. Pe care-l vom preciza la momentul cuvenit.
Radu Țuculescu relata, la ambele lansări, că aventurile insolitului cuplu de personaje au fost povestite inițial nepotului său. Să-l credem, dar textul e fabricat după standardul uzual al literaturii pentru copii. Unul calitativ. Mi se va scuza banalitatea că literatura bună pentru copii e simultan pentru copii şi pentru adulți. Evident, experiența poveştilor pentru nepot – remarcabile în sine –, a fost procesată literar. Iar pentru scriitorul care excelează în proză, de la roman la blitz-texte (publicate săptămânal, acestea din urmă, pe Literomania) şi în dramaturgie, debutul în gen a fost unul cel puțin reuşit.
Universul poveştilor e original. Fetița Ina, presupusă a parcurge ultimii ani ai copilăriei, în drum spre preadolescență, aşa cum rezultă din text, are un prieten. Pe ariciul Pit. O subspecie relativ rară de arici. Arici alb. Care mişună, în realitate, în casa nepotului scriitorului. Insolita prezență animalieră e foarte probabil să fi stat la baza poveştilor inventate de bunicul nepotului. Scriitorul.
Până aici nimic ieşit din comun. Dar cloul poveştii înşirate pe două volume abia vine. Ina şi ariciul Pit pătrund, unde credeți, în… aparatul de fotografiat al bunicului. Bunicul rămas în amintirea fetiței şi privit cu drag. De ce îndrăzneşte Ina să pătrundă în acest spațiu miraculos? Îi e dor de poveştile pe care i le spunea bunicul. Cititorii copii aproape trec peste insolita invenție narativă. Rostul prim al căreia e să-i antreneze în lectură. O parte, poate cea mai mare, din cititorii adulți, selectați cu precădere din părinții copiilor adresanți, se mărginesc să surâdă. Luînd invenția a o simplă năstruşnicie. O găselniță atractivă. Câte unul dintre aceştia, mai ales care le spune el însuşi poveşti inventate propriilor copii, merge un pas mai departe. Vede în atractiva găselniță o metaforă – originală – a însăşi Țării poveştilor. Spațiu comun destulor poveşti.
Dar dece insistăm atâta pe marginea unui amănunt narativ aproape ignorat în lectura flamboyantă? N-ar avea sens decât dacă avem în tolbă o interpretare de… cititor de meserie (sic!). Aluzia la titlul unei culegeri de rapoarte de lectură am dreptul s-o fac. Ei, bine, da. Am. Spațiul autodilatant (ca-n orice poveste serioasă) al aparatului de fotografiat al bunicului, fără a-şi pierde funcțiile deja identificate, capătă o dimensiune dincolo de universul cititorilor copii. Şi chiar a celor mai mulți dintre cititorii părinți. Drumul prin aparatul de fotografiat al bunicului, drumul parcurs da capo al fine de personajele numite în titlu, capătă un discret aer inițiatic. Cu un indicibil parfum ludic.
Am asistat la ambele lansări specializată pentru copii, editura a inserat de fiecare dată câte un moment teatral. Acum, la Bookfest, spectacolul a sugerat o oarecare înrudire a personajului Ina cu nemuritoarea Alice. Conştient de unicitatea personajului ciudatului matematician Lewis Caroll, Radu Țuculescu a dovedit abilitatea de a-şi construi propriul personaj la marginea unor referiri evanescente. Cu dozaj farmaceutic. O picătură mai aproape de Alice ar fi ratat povestea. Totuşi, el a mizat, corect, pe precunoaşterea de către micii cititori a poveştii Alisei (sau pe postcunoaşterea acesteia), sugerând, cu finețe, că, păstrând proporțiile, Ina e, ca personaj, congeneră cu Alice.
Deloc surprinzător pentru un scriitor cu experiența lui Radu Țuculescu (debut cu volum în februarie 1978), el a prins din zbor specificul perceptiv al copiilor. Consumatori de poveşti, aceştia au o optică variabilă, pe alocuri hiperbolizantă. În plus, acceptă automat, intuitiv, toate convențiile imaginabile. Pe fondul convenției fundamentale, a fantastului. Personajele uzuale în literatura pentru copii trebuie să fie un amestec savant de fantast cu familiar. Iar cele pe care Ina şi ariciul Pit le întâlnesc în călătoria lor, de-a lungul ambelor volume, sunt remarcabil dozate. Cum povestind oral, toată această tehnologie se aplică instinctiv, în timp real şi nu depinde, de fapt, de condiția scriitorului (istoriceşte copiii consumau poveşti spuse de mame şi bunici, pe toate nivelele sociale) croiala personajelor acestor două volume presupune ceea ce observasem ab initio: o postproducție profesionistă, dacă termenul cinematografic e acceptabil. Exemplul cel mai la îndemână e hipocampul (numit cu numele său popular, căluț de mare, accesibil copiilor) pe care Ina îl călăreşte, iar ariciul Pit se agață de el. detaliu uzual, chiar tipic, pentru poveşti adresate copiilor. Astfel ei află, sau li se aminteşte ce aflaseră deja, de gingaşul animăluț. Mai târziu, când va afla că acesta nu circulă decât alături de perechea lu şi că în general e micuț ca o bijuterie vie, nu va reproşa poveştilor pentru imaginea hiperbolizantă, ci le va mulțumi pentru lărgirea orizontului său. Desigur, nu uităm că hipocampul ce-i transportă pe eroi se mărise pentru a-şi exercita rolul. O mică minune, aproape neobservată, dar cu rol scris adânc: căci trimite la calul năzdrăvan al eroului de basm. Fie acesta Făt Frumos, Harap Alb, Greuceanu, ori Florea Înflorit. Trăsătură inspirată de unire între lumea basmelor şi cea a poveştilor contemporane pentru copii. Nepoți şi strănepoți ai foştilor copii fermecați de poveştile de altă dată cu eroii pomeniți mai sus. Poveşti numite basme.
Personajul negativ, inerent basmelor, deci inerent nepoatelor basmelor, care sunt poveştile pentru copii, se numeşte aici Asfodela. Nu insistăm asupra aspectului acesteia, corespunzător rolului. Ci remarcăm găselnița numelui. Asfodelele sunt plante înrudite cu crinul, dar mai puțin familiare decât acesta. sonoritatea uşurel misterioasă trezeşte curiozitatea cititorului.
Personajele, bine diferențiate (să nu uităm că autorul e romancier, între altele), vorbesc natural. Tonul lor e la locul lui atât în versiunea orală, presupusă a sta la baza textului elaborat, cât şi în acesta din urmă. Povestind copiilor foloseşti, din când în când, şi cuvinte pe care ei nu le cunosc, sau le cunosc aproximativ. Interesant e un amănunt. Ariciul Pit, întâlnind un păianjen, precizează că el e insectivor, dar mănâncă şi păianjeni. Ba chiar repetă fraza. Desigur, publicul țintă al poveştii nu ştie că păianjenii nu sunt insecte. Dar o noțiune taxonomică nu strică. Unii copii ştiu mai multe decât alții. Iar scriitorul bine adaptat, vorbeşte acestora. Ceilalți vor afla şi vor ține minte sau nu.
Limbajul personajelor, mai ales al eroilor, e doar una din laturile conturării lor. Ariciul alb, de un pitoresc amuzant prin casă, e construit mucalit şi oarecum cârcotaş, dar cu haz. De Ina şi legăturile ei, relative, cu Alice, am vorbit. Felul e de a vorbi e potrivit condiției. Înzestrarea cu mai mult humor decât cel al unei fetițe cumsecade ar fi stricat povestea. Doza de expresii din limbajul „oamenilor mari” e pe de o parte firească, oricum copiii din a treia generație postbelică, născuți şi crescuți cu internet, sunt mai emancipați decât cei din generațiile anterioare. Dar mai semnifică şi sugestia discretă a prezenței difuze a naratorului în culisele poveştii.
Prin poveste circulă două elemente al căror cuplaj scapă primelor vederi. Am spus elemente, din prudență. Dacă balonul călăuzitor, numit inteligent sunetul, e aproape un personaj, Luna neagră, unealta preferată a vrăjitoarei Asfodela, are un statut ambiguu, între personaj şi element de decor. Admit, a le socoti elemente conjugate, în cuplaj, ține de propria subiectivitate de cititor. Sunetul călăuzitor trimite vag la… steaua Magilor. Poate autorul ici nu s-o fi gândit în sensul ăsta. Iar dintre cititorii copii, un procent probabil mic, consumatori de poveşti biblice, pot face asociația. Dar, dacă cumva asociația cu pricina o fi întâmplătoare (iar ca vechi cititor al lui Radu Țuculescu îmi place să cred că totuşi nu), numele Luna neagră e mai mult decât improbabil să nu fie inspirat din cel al obiectului astrologic imaterial, asociat planetelor. Sigur, numele e perfect justificat de context. Dar, atenție! Cititorul copil e încă mai atent decât cel adult. El poseda instinctiv logica. Admite, tot instinctiv, covenția fantast(ic)ului, dar te trage de mânecă la orice inadvertență logică. Ori cerul e mohorât şi întunecat în jurul Asfodelei. Cum pot personajele călătoare observa o lună neagră, inversul, adică, al unei surse de lumină? Elementul e, deci, un artefact. De altfel ilustratoarea îl ignoră cu bună intuiție.
Spuneam că găsim chiar în text argumentul forte al sincerității autorului când declara, la lansări, că povestea insolitului cuplu de personaje nu va mai continua. Cititorul experimentat simte, odată cu apariția altui personaj care devine, treptat, de prim plan, că periplul prin aparatul de fotografiat al bunicului are o țintă nebănuită. Dar una logică. Astfel întreaga poveste se închide într-un cerc perfect.
Acest personaj, ce pare, la prima apariție, minor față de dragonul Drago, păianjenul Taranti (de la tarantula!), nu mai vorbim de căluțul de mare. E cățeluşa Didi. Care-i va conduce pe cei doi călători până la… întâlnirea finală cu… bunicul. Sfârşitul poveştii.
O carte cu poveşti pentru copii nu există fără o ilustrație. Autoarea acesteia, Ana Alfianu, îşi acordă fericit produsul grafic textului. Desenul e aerisit, personajele sunt recognoscibile. Simpatice chiar. Dublând sentimentele cititorului pentru ele. Iar ce mai simpatic personaj, simultan cel mai fidel scurtei descrieri textuale e cățeluşa Didi. Ceea ce dovedeşte o lectură simultan aplicată şi sensibilă a textului pe care-l acea de ilustrat.
Una peste alta, experimentul scriitoricesc este (încă) o reuşită a lui Radu Țuculescu.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg