Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un festival al nealiniaților

Festivalul Euroregional de Teatru Timișoara – TESZT – rămâne cel mai „nealiniat” eveniment teatral din România, m-am convins și anul ăsta, participând doar trei zile la spectacolele sale. Organizatorii – Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” – au optat și la această ediție pentru producții ieșite din mainstream: minimaliste, experimentale, opulent-decadente, în ansamblu o desfășurare de fantezie artistică debordantă, evident cu rezultate diverse, unele spectaculoase și convingătoare, altele mai puțin…
Mi-am început sejurul cu producția deja celebră a gazdelor: spectacolul 1978, o docu-ficțiune regizată de Tomi Janežič (Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timișoara). O montare amplă, și prin durată (patru ore și jumătate) și prin developarea spațială (mai multe încăperi din fostul sediu al Facultății de Hidrotehnică) și, mai ales, prin elaborarea scenariului dramatic. 1978 e un soi de frescă social-istorică, ce se întinde din anii ‘70 ai secolului trecut până în perioada Primului Război Mondial. Spectacolul e conceput în trei secvențe, primele două „domestice”, al treilea un „teatru de operații” militare. Intriga e foarte greu rezumabilă, pentru că mixează enorm de multe detalii: este, simplificând, povestea unei familii în România comunistă, cu temerile și frondele sale, trăind în același amestec bizar de propagandă publică și rezistență intimă surdă; o familie ai cărei ascendenți fac legătura cu războiul din partea a treia, cel care chestionează, de fapt, destinul individului prins în malaxorul Istoriei.
Janežič și echipa actoricească (Balázs Attila, Borbély B. Emília, Czüvek Loránd, Jancsó Előd, Kiss Attila, Lajter Márkó Ernesztó, Mátyás Zsolt Imre, Munteanu Paula, Simó Emese, Szőllősi Eszter, Vajda Boróka) sunt autorii textului și au introdus în spectacol elemente autobiografice sau de „mică istorie” care fac deliciul primelor două părți: de la „prezentarea” instrumentarului de propagandă (pancarte, steaguri, tablouri comuniste) la tricourile „artizanale”, pictate manual sau evocarea „incorectă politic” a unor personaje reale ori ficționale (precum celebrul – pentru trăitorii în epocă – erou de film Kuntakinte, care e și porecla unui personaj evocat în spectacol). Atitudinile protagoniștilor, care combină ipostaze de viețuire mic-burgheze cu mari comploturi evazioniste (unchiul care face dușuri reci pregătindu-se să fugă din țară înot), atmosfera de mare panoramă istorică, socială etc., dar subminată de un inevitabil și involuntar ridicol vintage-parodic, dau o savoare indescriptibilă primelor două părți. De remarcat decorurile care redau perfect, realist, fotografic aproape, amprenta unei epoci prin mobilier, decorațiuni etc. Spațiile (al doilea mai ales) sunt construite în trompe l’oeil, cu surprize pentru privitori.
Registrul se schimbă în a treia parte, care reproduce hiperrealist un câmp de luptă umed, noroios, cețos, traumatic, sângeros (până la conturarea sa efectivă). Suntem acum în plin război, în care oamenii își pierd ființa, devin roboți, fiare. Chiar și salvarea aproapelui devine o luptă, o confruntare. O scenă copleșitoare, care exclude reacția amuzată din primele două secvențe. O scenă de intensă fizicalitate și agresivitate, cu o atmosferă pregnant poematic-fantasmatic-viscerală.
Aici însă, în scena asta, rezidă și vulnerabilitatea demonstrației regizorale: Janežič se pierde în propriul discurs, astfel că scena a treia devine prolixă și diluată prin malaxarea obsesivă a temei morții și războiului, cumva în buclă, cumva ostentativ, sociologic interpretabil… Totuși, parcă prea mult, riscând să creeze efectul invers, de inaderență, în receptare.
Însă 1978 este fără discuție un spectacol monumental, remarcabil, de ținut minte prin efectul de echipă impecabil al actorilor de la
„Csiky Gergely” – la fel de pregnanți și în rolurile individuale –, prin spațialitatea sa impresionantă și prin punctele și contrapunctele de inflexiune simbolică pe care le pune în fața privitorilor. Un spectacol despre istorie și Istorie…
Ca întotdeauna, spectacolul din TESZT regizat de Urbán András a fost un amestec colosal de umor, parodice cinică și reflecție interioară profundă.
A fost odată la Novi Sad (Teatrul din Novi Sad, Serbia) se bazează pe un text de Urbán András, Lénárd Róbert și Oláh Tamás și pleacă de la un pretext cvasi-anecdotic: aniversarea de 50 de ani a unui teatru, după care actorii rămân în clădire. Și izbucnește scandalul!
După „rețeta” regizorului, intriga se dezvoltă concentric, într-o spirală turbionară. De la evocări melancolice ale trecutului la reproșuri orgolios-colegiale, evocări ale relațiilor interzis sau acuze de oportunism, lipsă de curaj etc., în general toată gama de discuții care apar într-un colectiv artistic, se ajunge la „simularea” temei parodice predilecte a lui Urbán, musicalul, care e aici și o probă de virtuozitate, și de persiflare nițel benignă, nițel cinică, dar și de chestionare – emoționantă, până la urmă – despre rostul artei și al sacrificiului artistului. Un spectacol care nu e un răsfăț auto-contemplativ, ci o meditație ghidușă (nu mai puțin profundă) asupra rolului social al culturii.
De remarcat excelentă prezență și coordonare scenică a trupei de la Novi Sad, capacitatea actorilor de a trece de la dramă la muzică și de la postură gravă la auto-ironie, într-un ritm scenic extrem de energic și strălucitor prin efect (Banka Lívia, Gabriella Crnkovity, Szalai Elor Emina, Faragó Edit, Ferenc Ágota, Figura Terézia, Giricz Attila, Gombos Dániel, Kőrösi István, Krizsán Szilvia, László Judit, Magyar Attila, Mészáros Árpád, Német Attila, Ozsvár Róbert, Pongó Gábor, Sirmer Zoltán, Szalai Bence + studenți ai Academiei de Arte).
Interesant prin minimalismul concepției, dar nițel opac prin extensia un pic greu de urmărit a intrigii (non-verbale) a fost Tărâmuri invizibile (Teatrul Livmedlet, Finlanda). Creat și interpretat de Sandrina Lindgren și Ishmael Falke, spectacolul e jucat cu foarte mici figurine, adesea pe corpurile actorilor, narând o odisee a pribegiei, o odă adusă nomazilor refugiați de războaie, foamete, suferință… O odisee povestită cu un firesc impresionant, emoționant pe alocuri, într-o manieră poetică, uneori pierzându-te ca spectator prin sugestia aburală a scenelor, dar alteori fiind destul de pregnantă prin semantica minimalistă. Un spectacol de remarcat prin combinația aceasta epidermic-miniaturală, ce-i dă o alonjă vizuală aparte.
Mai remarc, în fine, două spectacole cu potențial, cel puțin prin intenția auctorială, dar cu o mare marjă de a-și rata ținta. Taverna Miresia (Festivalul Epidaurus din Atena) este un fel de confesiune intimă rememorativă a unui tânăr ce se întoarce în locul copilăriei sale: un spectacol cu atmosferă bizar-cuceritoare (până la un punct) prin temperatura magmatică, tenebroasă a narațiunii (excelent jucată), dar sieși-suficientă de la un moment încolo, pierzându-și auditoriul. Îmblânzirea scorpiei (Teatrul Municipal Satiric Kerempuh, Croația, regia: Selma Spahić) se dorește a fi o destructurare în cheie politic-corectă a piesei shakespeariene, cu o anume culoare și umor în concepție, dar neputându-se sustrage unui tezism uscat, care destabilizează propunerea scenică. E ca un fel de crochiu teatral, mai degrabă.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg