Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Un festival al tinereții

Spectacole de top semnate de regizori români ai noilor generații au fost jucate timp de două săptămâni la finele anului trecut în cea de-a 28-a ediție a Festivalului de Teatru “Pledez pentru tiner(ri)” de la Piatra Neamț. Cu 18 spectacole în concurs și alte vreo 10 invitate, festivalul nemțean a fost unul din cele mai ample evenimente teatrale ale lui 2016, iar aerul său de tinerețe dinamică s-a simțit până în ultima zi.
Mi-am “calibrat” prezența la Piatra între două spectacole ale teatrului-gazdă, profitând de interval pentru a viziona și alte producții de felurite nivele valorice. O să remarc doar că, alături de câteva montări memorabile alese de criticul Maria Zărnescu, selecționerul festivalului – unele din spectacolele de top ale perioadei recente, ca Jacques și stăpânul său, Aglaja, Ubu rege sau Spargerea –, și Teatrul Tineretului a propus – în afara concursului – o producție remarcabilă, cu care mi-am și început periplul teatral nemțean.
În regia lui Szabo K. Istvan și scenografia lui Horațiu Mihaiu, Sfârșitul jocului de Beckett – montat în premieră la Teatrul Tineretului – este un spectacol de uluitor rafinament vizual-estetic, cu o chirurgical de acută hermeneutică regizorală, poetic până la emoție și tragic până la sadism, o chestionare dureroasă, crepusculară, a condiției umane.
Szabo K. Istvan nu “inovează” (un text cu asemenea caracteristici e de altfel imposibil de bricolat), ci filiază piesa beckettiană cu o știință perfectă a lecturii și decodificării sale semantice. Sfârșitul jocului e o parabolă a muritudinii, a succesiunii nemiloase de generații, până în vremea apocalipsei, cu aceeași gregaritate biologică ce face din om abia un animal. Sfârșitul jocului are în centru un anti-erou ce anulează orice empatie, și totuși finalul poveștii nu poate să nu-ți provoace frisoane, în măsura în care, cutremurat, te recunoști cumva sub masca de nepurtat a firavului, nemulțumit de sine, sinucigaș în spirit, Hamm… Piesa lui Beckett e o confesiune, o mărturisire cinică, întrucât ascunde vulnerabilitatea, despre târzii aspirații și idealuri neîmplinite, despre greșeli și ispășiri.
Și exact acest bogat orizont de semnificații a cuprins Szabo K. Istvan în admirabilul său spectacol, o performanță realizată alături de patru minunați actori nemțeni (Victor Giurescu, Răzvan Bănuț, Lucreția Mandric, Daniel Beșleagă), într-o scenografie superbă a lui Horațiu Mihaiu și cu muzica (sunetele, îmi vine să scriu, pentru că e o partitură de sonuri aici) excelent alcătuită de Ovidiu Iloc.
În ciuda mijloacelor limitate de care dispune – personajul său e imobilizat, cu privirea obturată de ochelari negri –, Victor Giurescu a reușit cu brio să redea acea aură de demiurg sleit și malefic a lui Hamm. Din gesturi și posturi corporale, cu o rigoare mereu controlată, cu mare precizie, actorul a construit un personaj axial al spectacolului. Rigoarea sa atroce s-a oglindit, cu semn invers, în mobilitatea volatilă, versatilă – la fel de precisă – executată aproape coregrafic, în orice caz cu un ludism cuceritor, de Răzvan Bănuț în rolul lui Clov. De altfel, interpretarea specială îl face să se remarce pe tânărul actor, el fiind un personaj benign, aproape solar, în contrast cu arțăgosul său companion. Ceva din atitudinea jucăușă de personaj de desene animate transpare în evoluția lui Bănuț, un actor cu potențial remarcabil. Nu mai puțin, în ciuda rolurilor episodice, au avut personalitate și prezență scenică Lucreția Mandric și Daniel Beșleagă (Nell și Nagg).
Farmecul special al spectacolului și personalitatea sa vizuală au fost date de inspirata scenografie a lui Horațiu Mihaiu. Costumele construiesc un întreg univers, de la alura milităroasă, de explorator-aventurier a lui Hamm la “scutecul” ce-l acuză de hemoroizi pe Clov ori ținutele de fantoșe ale lui Nell și Nagg – adevărate povești adiacente se pot broda de aici. Decorul ce semnifică un fel de observator spațial, dar și o “bortă” spre un deșert subteran, sau extra-terestru, are și el o bogată textură semantică. Muzica lui Ovidiu Iloc potențează doar, foarte bine, stranietatea acestui univers liminar.
M-am bucurat să văd “live” la Piatra Neamț un spectacol pe care-l văzusem filmat, Ashes Afar de Andreea Borțun, în regia lui Bobi Pricop (Vanner Collective Ltd.). Extrem de suplu și simplu construit, ca un fel de crochiu-pretext, spectacolul reușește să aibă tensiune interioară și rotunjime. Suișurile și coborâșurile unei relații de cuplu, cu nelipsitele tachinerii, tandrețuri sau încercări dureroase, au fost redate savuros, cu umor (negru, cel mai adesea) și naturalețe de Crissy O’Donovan și Liviu Romanescu, în forma unei confesiuni parcă personale. Finisat regizoral cu discreție și finețe, interpretat cu aplomb și farmec, Ashes Afar e un spectacol plăcut-colocvial, un stop-cadru al vieții noastre cotidiene.
Vania și Sonia și Mașa și Spike de Cristopher Durang (regia: Horia Suru, Teatrul Mic, București) și Oscar și tanti roz de Eric-Emmanuel Schmitt (regia: Ion Sapdaru, Teatrul “Jean Bart” Tulcea) au avut reprezentații ceva mai estompate, în ciuda dozei de empatie poetică pe care-l au. Primul, în care atmosfera cehoviană, bine reconfigurată auctorial, este surprinsă corect de Horia Suru, a avut un tempo care i-a dăunat, diluând ritmul – oricum nu foarte alert – al intrigii; au existat bune momente actoricești, secvențe izbutite, dar spectacolul a fost palid. În al doilea avem de-a face cu o viziune regizorală lipsită de nerv, care a mizat cu totul pe orizontul emoțional al poveștii, astfel că spectacolul e la un pas de melodrama lăcrămoasă, fără vibrație; de menționat jocul lui Alecsandru Dunaev în rolul titular – un actor care ar putea mai mult.
Al doilea spectacol al Teatrului Tineretului jucat în festival, Anul dispărut. 1996 de Peca Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, face parte dintr-o serie inaugurată de cei doi la Teatrul Mic cu Anul dispărut. 1989 (jucat și acesta la “Pledez pentru tine(ri)”, în concurs). Evident, comparația e inevitabilă și statuează deja o ierarhie: așa cum s-a întâmplat și la seria anterioară de spectacole Peca-Mărgineanu, dedicată mitologiilor urbane, primul a tins să le surclaseze, prin scriitură, pe celelalte, dincolo de acuratețea regizorală și performanța scenică.
Cele două montări ale prezentului ciclu sunt diferite doar prin consistența scenariului, mai “legat” în prima, ceva mai fragmentar-disonant în cea de la Piatra Neamț, unde lungimea secvențelor e inegală, unde situații punctuale tind să ocupe obositor prim-planul semantic, unde legăturile dintre scene sunt bruște, iar registrele variază neverosimil, de la hiper-realism la oniric. E o inabilitate a scenariului, recte a lui Peca, care cred că și-a dorit mai mult decât a putut gestiona scriptural. E un scenariu bun, dar mai puțin coerent decât primul.
Dincolo de asta, însă, spectacolul nemțean curge alert, cu un ritm de reprezentație bun și o interpretare bine susținută (cu mici excepții). Scenografia lui Gabi Albu e destul de năstrușnică pe cât sunt și întâmplările narate, dintr-o epocă de capitalism de mușama a României, iar actorii de la Piatra au încercat să-și dezvăluie potențialul și ca personalități, și ca echipă, chiar dacă amploarea rolurilor diferă semnificativ. Îi menționez doar, neavând spațiul necesar pentru detalieri: Aida Avieriței (care trebuie să-și finiseze intonația de scenă), Cătălina Bălălău, Emanuel Becheru, Sabina Brândușe, Nora Covali, Valentin Florea, Corina Grigoraș, Ecaterina Hâțu, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Andrei Merchea Zapotoțki, Sonia Teodoriu.
Anul dispărut. 1996 e un spectacol agreabil, care poate suda, fast, echipa Teatrului Tineretului, ce pare să se afle într-un demaraj profesional de bun augur.
De altfel, chiar dinamica Festivalului “Pledez pentru tine(ri)” arată că teatrul de la Piatra Neamț e într-un reviriment promițător, care mie îmi atrage deja atenția.

Premiile Festivalului “Pledez pentru tine(ri)”:

Premiul pentru cel mai bun spectacol: Aglaja, după Aglaja Veteranyi, concept şi coregrafie: Ștefan Lupu, Centrul Cultural European pentru UNESCO ,,Nicolae Bălcescu”, București;
Premiul pentru cel mai bun actor: Vlad Bârzanu pentru rolul Ubu din spectacolul Ubu rege de Alfred Jarry, regia: Tudor Lucanu, Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea;
Premiul pentru cea mai bună actriţă (ex aequo): Alina Petrică pentru rolul Aglaja din spectacolul Aglaja și Sânziana Tarța pentru rolul Loretta din spectacolul Moarte și reîncarnare într-un cowboy de Rodrigo García, scenariul și regia: Andrei Măjeri, Teatrul Naţional Cluj-Napoca;
Premiul pentru regie: Andrei Măjeri, pentru spectacolul Moarte și reîncarnare într-un cowboy;
Premiul pentru scenografie: Anda Pop, pentru spectacolul Anul dispărut. 1989 de Peca Ștefan, regia: Ana Mărgineanu, Teatrul Mic București;
Premiul special al juriului: spectacolul Dezintegrabilii, creație colectivă, regia: Radu Dragomirescu, RECUL – Remediu Cultural.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg